Cumania 2010 (ep. I)(timp de citire: 20 minute)

Trăiau vremurile cele mai bune. Aleodor Comănescu nu se îndoia de acest lucru. Sigur, avea unele obiecţii, unele reclamaţii, unele observaţii. Spre exemplu, funcţionarea defectuoasă a ascensorului. Nu-l deranja în mod deosebit faptul că trebuia, aproape în fiecare zi, să urce pe jos cele zece etaje. Dar se gândea la bătrânii din bloc. Pe mulţi dintre ei îi întâlnea pe scări, mai ales duminica dimineaţa, atunci când el cobora să cumpere nişte bere (dacă avea norocul să găsească aşa ceva la Alimentara). Când se întorcea de la magazin cu sacoşele pline (sau goale, în funcţie de noroc şi de temperatura de afară), mare parte dintre bătrânii pe care îi întâlnise la coborâre încă se mai deplasau pe scări, către ţelurile lor încâlcite şi misterioase. Chiar se întreba adesea unde se tot duc şi de unde tot vin bătrâneii aceia. Cele două scări ale blocului său, scara mare şi scara de serviciu, erau pline de ei, la aproape orice oră din zi. Uneori şi noaptea. Blocul era plin de bătrâni. Pe unii îi cunoştea, dar pe cei mai mulţi nu, deşi locuia acolo de ani buni. Adevărul era că nu prea avea cum să-i deosebească. Bătrânii, la fel ca negrii sau chinezii, semănau toţi între ei. Cum să-i deosebeşti? Şi la ce bun? Îi era milă de ei când îi vedea urcând sau coborând poticnit treptele sau când se plimbau pe coridoarele lungi de la fiecare etaj al blocului. În rest, fiecare cu ale lui. Şi, oricum, nu numai bătrâni trăiau în acel bloc.

Simţea că trăieşte vremurile cele mai bune. Era duminică, ziua lui liberă, ziua liberă pentru toată lumea. O dimineaţă de primăvară, cu zgomotul oraşului redus ca intensitate. Cu puf de plop intrând prin ferestrele deschise. Cu mirosul aparte al asfaltului proaspăt spălat. Cu semnele unei vieţi tihnite şi fără griji: muzica zglobie care se revărsa din apartamentul vecin (o familie care se mutase în bloc de câteva săptămâni, doi tineri singuri, fără copii, ea drăguţă, cu ochii albaştri şi pieptul generos, el mai întunecat la faţă, slab şi părând nervos tot timpul), zgomot de tingiri aşezate pe plite, râsetele copiilor din parcul de lângă bloc, apa curgând prin ţevi, uşile de la alte apartamente deschizându-se, voci pe palier, saluturi între vecini. Avea douăzeci şi opt de ani, avea înaintea lui o duminică întreagă, se simţea ca şi cum tocmai venise pe lume, plin de energie, cu chef de viaţă. Avea să coboare la Alimentara, să ia cateva sticle de bere. Apoi va merge peste drum, pe terenul de sport al Facultăţii de Drept, unde va juca fotbal cu prietenii din cartier, după care se va întoarce acasă, pe la prânz, va mânca şi va bea o bere, se va uita un pic la televizor sau va citi o carte. Sau chiar va scrie ceva. Iar mai pe seară… Va sosi la el Amalia. Vor bea, vor sta de vorba şi vor face ce-or crede ei că mai e de făcut. Atâtea lucruri minunate şi interesante pentru o singură zi.

Fireşte, i-ar fi plăcut să poată trăi din astfel de lucruri. Să joace fotbal, de exemplu. Şi să fie plătit pentru asta. Bine, nu pentru că ar fi fost fotbalist. Adică toţi fotbaliştii sunt angajaţi pe undeva, nu-i aşa? Ar fi luat un salariu de undeva, de la vreo Întreprindere Socialistă de Stat. Şi prime pentru fiecare joc. Şi bonusuri pentru fiecare gol înscris… Încercase în copilărie să joace fotbal la un club. Progresul se numea clubul şi avea terenurile într-un parc tare frumos, cu alei străjuite de platani. Renunţase după câteva antrenamente: era cel mai mic şi mai firav din întreg lotul, încasa cele mai multe lovituri, cădea cel mai des (pe terenul de antrenament care era făcut din zgură) plus că… nu prea avea talent. Alt sport din care să poată să-şi facă un rost, mai târziu, nu ştia. Şi nici nu era cineva în preajma lui care să-l îndrume.

Părinţii îi plecaseră pe când avea şapte ani. În decembrie 1989. Da, în acel decembrie. El era în clasa întâi, aştepta vacanţa, dar înainte de asta aştepta cu nerăbdare bradul de Crăciun. Taică-său reuşise să aducă un brad, poate de la piaţă, poate prin relaţiile sale, habar nu avea şi nici nu-l interesa. Important era că pe balcon avea un brad care aştepta să fie împodobit. Nu s-a întâmplat astfel. Ultima dată şi-a văzut părinţii pe 21 decembrie. Cu o seară înainte se uitaseră cu toţii, la televizor, la discursul lui Ceauşescu şi atunci îl auzise pe tatăl său înjurând şi zicând că „nu se mai poate astfel”. Iar maică-sa plângea. A doua zi dimineaţa a plecat la şcoală însoţit de bunică-sa. Înainte să iasă din apartament s-a întors din prag şi a privit prin uşa deschisă a bucătăriei. Părinţii lui şedeau tăcuţi la masă. Atunci i-a văzut pentru ultima dată. În ziua aceea mulţi părinţi nu s-au mai întors acasă. Bunică-sa i-a spus că plecaseră cu serviciul într-o ţară străină. Aşa, dintr-o dată? Da, aşa dintr-o dată. Şi bradul? Lasă-l de brad, copile, zicea bunica după care strângea din buze şi tăcea. Niciodată nu a văzut-o plângând. Sau blestemând pe cineva. Sau comentând ceva. Vorbeau doar despre lecţii, despre şcoală, despre ce să-i mai facă de mâncare, despre lucruri domestice şi cam atât. Iar mai încolo, după ce el a început să întrebe şi mai viguros ce şi cum, s-a lovit de un zid de tăcere. Câteva zile mai târziu, chiar de Crăciun, au fost vizitaţi de doi bărbaţi îmbrăcaţi cu pardesie lungi, din tercot bleumarin. Ceva din ţinuta lor sugera multă disciplină. Şi o nelinişte. Pe care bunica fie n-o simţea, fie o ascundea foarte bine. Copilul? Ce-i cu el, tovarăşe? Cine are grijă? Eu am grijă, tovarăşe. Dumneata? Sunt o femeie dârză, tovarăşe, am fost ilegalistă, şi bunicul copilului la fel, a luptat în Spania împreună cu alţi tovarăşi. Oamenii ăia au cercetat biblioteca, s-au uitat prin dulapurile cu haine, prin bibliotecă, dar nu au luat nimic cu ei. În seara aceea, la televizor, a apărut iarăşi Ceauşescu şi a rostit un discurs lung, a vorbit o oră încheiată. Nu-şi mai aducea aminte mare lucru din acel discurs. Era lăudată armata care împiedicase o lovitură de stat, parcă. Bandele de contrarevoluţionari au fost zdrobite. Parcă şi asta se rostise în discurs. Imediat după aceea au urmat nişte cântece patriotice, imnuri, ode şi alte lucruri din astea. S-a dus la culcare, pentru că a doua zi urma să plece devreme la şcoală. A fost primul Crăciun în care nu a primit nici un cadou. Şi, cumva, ştia că asta însemna că începea să fie om mare.

Să fii om mare presupune o mulţime de responsabilităţi. Dar, dacă eşti un pic isteţ, afli curând că responsabilităţile se pot delega altora, iar tu devii astfel un om liber, descătuşat, creativ. Adică un om nou, conform canoanelor marxiste. Aleodor, liber şi descătuşat, sări din pat şi se îndreptă spre fereastra deschisă. Admiră cerul perfect senin după care începu să se îmbrace. Am să fac două lucruri, îşi zise el. Am să iau o sacoşă cu sticle de bere. Dacă am noroc, poate găsesc chiar vermut Mamaia, din acela făcut de Zarea. Atunci am să cobor din nou şi am să umplu sifoanele. Asta-i una la mână. Apoi am să mă apuc de scris. Îl las de fotbal şi stau şi scriu până vine Amalia. Sigur, ar fi ideal să găsesc nişte vermut.

Îşi dorea să devină scriitor de anticipaţie. Mă rog, scriitor. Cel mai simplu era să încerce să imagineze poveşti cu astronave, cu călătorii prin timp, cu paradoxuri şi cu explorări aventuroase ale unor sisteme stelare exotice. În toate aceste aventuri oamenii erau mereu victorioşi. Nimeni nu pierea în vreo explozie şi nimeni nu era sfâşiat de vreun monstru hidos. Doar eroul principal avea voie, eventual, să fie rănit în vreme ce îşi salva eroic echipajul. Lucrurile erau simple. Dacă urmai câteva scheme anume, după câteva încercări, reuşeai să scoţi un text acceptabil, să primeşti oarece aprecieri de la cunoscuţi. Pasul următor era ceva mai greu, dar cu un pic de atenţie se rezolva şi acesta: lecturile publice într-un cenaclu, acolo unde era vital să captezi atenţia vreunui critic. Referinţele criticului puteau să fie oarecum negative, de genul “imatur din punct de vedere politic, totuşi autorul promite prin unele abilităţi stilistice native. După o muncă susţinută şi sub îndrumarea corectă, sunt convins că tânărul Aleodor va căpăta pofunzime, atât ideologică cât şi literară”. Treptat, acordând atenţie criticului de acolo, prin tămâieri susţinute, gâdilări de orgoliu (“regret că nu scrieţi şi dumneavoastră. Aş avea atâtea de învăţat”), în general prin identificarea rapidă a masculului alfa din cenaclu (acesta nu era întotdeauna şi criticul, acesta din urmă având un rol mai degrabă şamanic în acea mică lume), dar şi a turnătorilor la Securitate, viaţa devenea simplă. Ajungeai rapid un tip popular şi haios, cu oarecare priză la fete (chestiune de importanţă secundară), dar mai ales cu recunoaşterea de talent local. Urma firesc pasul al treilea: publicarea unui text. Ca scriitor de anticipaţie aspirant, singurul loc în care se putea manifesta era, cum altfel, Almanahul Anticipaţia. Sanctuarul. Zona. Inima Galaxiei. Parnasul. Locul în care debutaseră destui oameni care mai apoi ajunseseră scriitori adevăraţi. Spre exemplu Cătălin Toma Petrescu, unul dintre cei mai populari scriitori, care avea şi o rubrică permanentă la Scânteia Tineretului. Tot cu Almanahul Anticipaţia începuse şi el. Apoi publicase o culegere de povestiri intitulată Solarium şi care apăruse la Editura Pescăruş. Acest Cătălin Toma Petrescu condusese şi un cenaclu celebru în epocă, care funcţionase la Casa de Cultură a Municipiului Bucureşti. Dar asta fusese demult, pe când Aleodor avea doar câţiva ani. Acum, în 2010, lucrurile stăteau în esenţă cam la fel. Modificările erau doar de detaliu şi un pic mai restrictive decât pe vremea când era el copil. Dar omul este o fiinţă adaptabilă, nu-i aşa?

Aleodor frecventa de un an de zile un cenaclu de anticipaţie tehnico-ştiinţifică şi care activa chiar la Observatorul Astronomic Popular. Reuşise să străbată primele două etape (scria acceptabil şi intrase în graţiile criticului local) şi era foarte aproape de împlinirea visului: să-şi vadă numele publicat pe hârtie. Adică, mai avea de câştigat un concurs literar la RomCon şi ajungea automat în paginile Almanahului Anticipaţia. Era conştient că asta nu însemna că devenea automat scriitor. Mai avea de străbătut un drum sau o etapă, spuneţi-i cum vreţi. Anume, trebuia să atragă atenţia unui editor. Specia aceasta frecventa cenaclurile în căutare de talente noi. O indicaţie a Partidului cerea în mod categoric ca tinerii să fie încurajaţi în creaţia artistică menită să zugrăvească victoriile omului nou în lupta cu natura şi cu toate greutăţile care pot apărea în eroicul efort de construire a visului de aur al omenirii: comunismul. Circula şi o legendă rostită doar la beţie de către unii mai cu tupeu. Se zicea că, prin vara lui ‘93 sau ’94, Ceauşescu se dusese la Neptun, la vila de protocol a Partidului. Acolo ar fi găsit un exemplar din Almanahul Anticipaţia, uitat probabil de vreunul dintre tipii de la Securitate. Era deschis chiar la prima pagină, acolo unde trona o fotografie de a sa din tinereţe. În ciuda prudenţei pe care o arăta în faţa obiectelor şi situaţiilor neprevăzute, Ceauşescu a luat almanahul şi a prins să-l răsfoiască. Vă vine să credeţi sau nu, dar omul a citit preţ de două ore câteva povestiri de acolo. Întâmplător, una fusese a lui Cătălin Toma Petrescu. Dar nu asta este important. Ci faptul că s-a arătat foarte curios cu privire la acest gen de literatură. Era vorba despre Almanahul Anticipaţia din 1991, ediţia aceea tematică în care intraseră numai texte legate de izbânda comunismului şi de edificarea unei societăţi mondiale în care oamenii să nu mai fie împilaţi ci dimpotrivă, să-şi folosească în mod creator forţele în lupta cu vechiul, în lupta cu natura, în lupta cu Universul şi, în general, în orice lupta, pentru că viaţa, nu-i aşa, este o permanentă luptă. O condiţie impusă de editori, în acea vreme, fusese aceea ca toate povestirile să zugrăvească în amănunt izbânda comunismului în România iar restul lumii trebuia tratat doar ca un fundal ideologic. Revenind la Ceauşescu… După ce a citit textele care oglindeau instaurarea Visului de Aur al omenirii pe pământul patriei, Ceauşescu, se zice, ar fi avut o revelaţie. „Printr-o astfel de literatură noi am putea educa mult mai eficient tinerii şi caracterele în formare. Avem nevoie, tovarăşi, de o mai bună percepţie asupra omului nou. Comunismul, visul de aur al omenirii, nu poate fi edificat de spiritele şovăielnice, nehotărâte ci de firile cele mai avansate şi hotărâte. Tinerii din ziua de astăzi, deşi sunt conştienţi de binefacerile societăţii socialiste din ţara noastră, sunt încă firi neformate şi care pot cădea cu uşurinţă pradă tendinţelor retrograde şi duşmănoase care se mai manifestă uneori. Printr-o astfel de literatură, care atrage tineretul prin visele sale avântate, noi putem să imunizăm pe aceştia, îi putem forma ca adevăraţi viitori comunişti. Fireşte, o sarcină grea, dar cu atât mai onorantă, revine scriitorilor, mai ales acelora tineri, să zugrăvească triumful comunismului în România. Aceasta este calea, tovarăşi…”. Aşa se pune că ar fi vorbit Ceauşescu la o întrunire cu cadre din CC al PCR care aveau în subordine cultura patriei. Simplă legendă sau nu, important este că editurile aveau ca misiune să descopere noi scriitori, perfect integraţi şi educaţi. Nu mai puţin adevărat era că, deşi aparent simplu, procesul de selecţie şi de descoperire a unui scriitor era extrem de îndelungat. Candidatul trebuia să facă dovada că a înţeles învăţăturile Conducătorului şi că le aplică la virgulă. Lucru destul de complicat, având în vedere că, de la o vreme, acele învăţături începuseră să se contrazică unele pe altele. În fine, asta ar fi o altă discuţie. Ne-am depărtat de Aleodor…

Cred că şase sticle de bere la jumătate sunt suficiente, îşi spuse Aleodor. Sau două de vermut, cum o fi norocul. Se îmbrăcase şi căuta prin debara sticlele goale pe care urma să le ofere la schimb, la Alimentara. Apoi a ieşit pe coridorul întunecos şi umed. Liftul era oprit undeva, între etaje. Pe scări, bătrânii care se preumblau de colo-colo în mod obişnuit.

– Săr’na, doamna Pavelescu, să trăiţi dom’ Tănase, saluta el pe cei pe care îi cunoştea în vreme ce cobora. Bătrânii răspundeau dând din cap, fără să scoată o vorbă, priveau prin el ca şi cum nu ar fi existat. Păreau a fi nişte automate rablagite, scăpate de sub control, dar atât de degradate încât erau complet inofensive. Alungă gândul.

Singurii care îi răspundeau la salut erau ceilalţi. Nebătrânii adică. Cu ei mai intra în vorbă, uneori:

– Ce mai faci, măi Aleodoare, tot cu Rapidu’, tot cu Rapidu’ ?

– La fel, dom’ Andrei, cum mă ştiţi.

– Să treci pe la mine, Aleodoare, am făcut rost de o carte care te-ar putea interesa…

Şi aşa mai departe. Nu era rece faţă de vecinii săi din bloc, dar nici nu se bătea cu ei pe burtă. Prefera să păstreze o anumită distanţă, dar fără a fi nepoliticos, fireşte. Adică, fără a da de bănuit că ar ascunde ceva. Ce naiba să ascunzi în cea mai frumoasă dintre lumi? Aşa că lumea din bloc îl ştia drept un tânăr cuminte, muncitor, angajat la Electromagnetica şi care are o prietenă cu care se vede la el, şi prietena este liniştită, muncitoare şi ea, la Adesgo, la secţia de fibre, şi nutresc unul faţă de celălalt sentimente calde, de dragoste, având idealuri împreună. Mai reţin şi reamintesc şi faptul că Aleodor Comănescu este un tânăr cu înclinaţii artistice, care frecventează un club de scriitori, şi care scrie uneori şi noaptea la maşina de scris care se aude pe geam noaptea dar nu deranjează pentru că se aude încet. De la decesul bunicii lui survenite în urmă cu doi ani a rămas singur în apartament şi dince am observat doreşte să se căsătorească cu numita Amalia Calomfirescu, muncitoare textilă la Adesgo şi care locuieşte pe Calea Şerban Vodă, la numărul 327, în blocul PY 14, pe scara A la parter împreună cu părinţii iei. În general numitul Aleodor Comănescu nu şi-a schimbat comportamentul, dă dovadă de spirit cetăţenesc participând la zilele de curăţenie generală, ajută atunci când i se cere ajutorul, este respectuos cu bătrânii, nu manifestă tendinţe antisociale şi nu are apucături duşmănoase la adresa puterii socialiste, nu ascultă posturi de radio străine şi nu împrăştie zvonuri sau glume cu substrat duşmănos şi denigrator la adresa conducerii superioare de Partid şi de Stat. Dar este şi un pic visător având înclinaţii scriitoriceşti la un club de scriitorii cum am amintit mai sus. Susţin cele de mai sus şi semnez cu numele conspirativ, Florescu. PS, în luna Aprilie pot urmări informativ şi pe numita Amalia Calomfirescu dacă se consideră necesar, eu fiind în concediul legal de odihnă de la servici şi dispunând de mai mult timp liber, mai ales noaptea, când o pot supravhegea pe geamul ei de la dormitor dintr-un copac de lângă blocul ei.

Ajuns în stradă se îndreptă spre colţul blocului, la intersecţia cu Bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej. Traversă bulevardul pe la trecerea de pietoni, dar pe roşu, profitând de faptul că miliţianul din borcanul de unde dirija circulaţia (şi de unde schimba culorile la semafor după cum avea chef), era ocupat să dea relaţii unui cetăţean în etate. Oricum, traficul era foarte subţire, fiind duminică, era săptămâna când circulau doar maşinile cu numere impare. Săptămâna următoare erau la rând maşinile cu numere pare. Intră în Alimentara şi se îndreptă spre raionul de băuturi. Pe dată se trezi în faţa unei dileme: se găsea şi bere, dar la litru şi nu la jumătate, deci sticlele sale de jumătate erau inutile, pe de o parte aveau şi vermut Zarea, alb, la sticle de trei sferturi şi pentru care nu se cerea ambalajul la schimb. În mod normal ar fi trebuit să cumpere amândouă articolele: nu se ştia niciodată când ar mai fi întâlnit o asemenea ocazie. Bere pe un raft, vermut pe alt raft. Fără să mai punem la socoteală vinul la trei sferturi, dar căruia Aleodor nu-i acorda atenţie niciodată fiind şi scump şi acru. Problema era că nu avea bani destui la el. Trebuia să se decidă rapid. Să se întoarcă în apartament să mai caute nişte bani sau să ceară cu împrumut pe la vreun vecin însemna pierdere de vreme şi mirajul se putea destrăma. Nu era pentru prima dată când la Alimentara se băga ceva iar după jumătate de oră fluirea vântul.

Se decise pentru vermut. Era şi mai tare, aşa ceva mai gusta şi Amalia, iar el scria mai bine când bea vermut. Şi, oricum, era doar primăvară, nu era destul de cald ca să moară de poftă după o bere rece. Două sticle de vermut, aşadar. Apoi trecu la raionul de brânzeturi de unde cumpără două cutii cu rondele de creveţi deshidrataţi, din aceia vietnamezi. La mezeluri tocmai băgaseră marfă. Parizer şi cârnaţi de oaie. Cu cârnaţii ăştia era o poveste… Începuseră să apară după 1995, după ce relaţiile dintre Ceauşescu şi Palestina se răciseră oarecum şi România nu mai vindea carnea de oaie. Lumea credea că asta se datorase faptului că Arafat câştigase Premiul Nobel pentru Pace în 1994 iar Ceauşescu nu câştigase nimic şi de aici ranchiuna. Alţii spuneau că palestinienii descoperiseră altă sursă de aprovizionare cu carne de oaie. Important este că începuseră să apară pe piaţă cârnaţi de oaie care, iată, prindeau bine. Cumpără două perechi de cârnaţi uscaţi. Mai avea în casă nişte conserve de stavrid, vreo cinci ouă, un rest de tocană de cartofi. Suficient pentru toată ziua şi pentru mâine. Apoi, afară din Alimentara, se opri la semafor. Miliţianul din borcanul său filma intersecţia. Zăbovi cu obiectivul aţintit asupra lui Aleodor, cu siguranţă că transfocase imaginea pe sacoşa în care înghesuise, alături de sticlele goale, vermutul şi cârnaţii. Era ceva firesc, miliţienii din intersecţii filmau adesea traficul sau doar oamenii care se plimbau pe stradă. Imaginile erau apoi analizate, probabil de către Securitate. Aleodor ştia că oamenii cinstiţi nu au a se teme de nimic, prin urmare nu-l deranja să ştie că, din când în când, miliţia îl filmează. Ba, dimpotrivă, lucrul ăsta îi dădea un sentiment de siguranţă. Şi nu numai lui ci tuturor. De când pornise sistemul acesta de supraveghere video, ţinut de miliţieni prin intersecţii sau pe străzi, criminalitatea aproape că dispăruse. Încă o victorie asupra ţărilor capitaliste, în care siguranţa omului de rând pe stradă era atât de precară. Privi în diagonală, peste intersecţie. Blocul în care locuia se întindea în lungul străzii Vasile Pârvan. Aproape un sfert din ferestrele apartamentelor erau zidite. Ferestrele valide, împreună cu ferestrele zidite alcătuiau un mozaic întâmplător. Fără nici o noimă.

= va urma =