Revenit în camera sa, își ridică mâna lovită și o strânse până când sângele reîncepu să picure. Stropii căzură pe hârtie, iar el rămase preț de câteva clipe cu privirea asupra petelor ce se lăbărțau roșu pe fundal alb, cucerind foaia precum o molimă de neoprit. Se reașeză pe scaun, cu spatele drept, ca și cum s-ar fi pregătit de execuție.
— Uite! strigă spre pereți. Ăsta e începutul. Eu nu sunt ca voi… nu scriu ca voi!
Îl priveau într-atât de amuzați, încât se ridică să-i scuipe. Nu era prima oară când se războia cu înaintașii lui, așa cum nu avea să fie nici ultima, aproape fiecare dintre ei purtând astfel de cicatrici. Tribunalul pereților îl urmărea, uneori păstrând tăcerea, alteori murmurând ca un amfiteatru roman în nevoie de amuzament, dar niciunul dintre chipurile de acolo nu voia să-i dea ceea ce căuta… confirmarea că nu era doar un alt scrib pierdut în istorie, ci cel din urmă ales.
Reîncepu să aștearnă cuvinte pe hârtie, susurul stiloului pe pagină dându-i iluzia că scrie. Pentru el, scrisul trebuia să ia o formă fizică, iar durerea venea ca o dovadă a veridicității, indiferent dacă era durerea de spate cauzată de orele pierdute aplecat asupra unei pagini sau de creioanele ascuțite pe care și le înfigea în mână atunci când fraza era mai moale decât tăițeii livrați de dronele IA. Orice alt fel de a scrie ar fi reprezentat un compromis.
Nu după mult timp, ridică stiloul cu gestul unui călău care își pregătește securea. Așteptase un cutremur, un tsunami de cuvinte, un început de propoziție sau o frază care să-l măture cu forța dementă a crivățului în plină iarnă, dar literele așternute pe pagină erau mai docile ca apa călduță. Neoanele fantasmagorice își înfipseseră ghearele luminilor în–
Citind cu voce tare, i se păru că recita un aforism găunos. Ceea ce tocmai așternuse pe foaie era demn de talentul literar al unui motor de căutare, nu de ultima carte pe care omul avea să o scrie vreodată. Rupse foaia și o aruncă, privind-o cum se chircește pe podea în așteptarea neantului și a uitării.
Roninul IA avu nevoie de doar câteva secunde pentru ca, scăldat în razele roșiatice ale soarelui, să compună un–
Brusc, îi veni să verse. Nu era sigur dacă icnetul pe care-l scăpase era cauzat de sterilitatea cuvintelor sau de altceva, însă nu mai conta, important era să verse, să regurgiteze tot ce era surplus în corpul lui, astfel încât să rămână doar esența, să rămână doar eul literar sublimat. Doar acel eu putea să scrie ultima carte a omului.
Simți cum pereții încep să-l strângă. Chipurile de acolo îl ironizau. Ori, și mai rău, îl judecau.
— Tu? Ultimul scriitor?! N-am mai râs așa bine de secole!
Hohotele ironice se auziră în cameră, umplându-i colțurile. Din locul de unde îl privea, Vargas Llosa chicotea gata să izbucnească într-un râs homeric, în vreme ce Miller își ridicase sprâncenele în cel mai obscen mod posibil, mâinile ce lipseau din imaginea prinsă de perete făcând gesturi care sugerau ce părere avea bătrânul satir despre condeiul lui. Din cauza crizei de râs care-l apucase, Osamu Dazai devenise, din alb-negru, stacojiu.
— Tăceți! Tăceți dracului odată!
Dar pereții nu tăceau. Vocile începură să se amestece, într-un crescendo ce amenința să-l asurzească, iar el nu mai știa dacă glasul care ţipa era al lui ori al corului de pe pereți. În vacarmul de ironii, râsete și șoapte care îl luau în derâdere, rămase fără aer.
Titlu: Manuscrisul, Bursa și Bibliotecarul
Autori: GP Ermin și Kazuo Mori
Editura: Crux Publishing
ISBN978-606-9027-28-8
An publicare: 2026
Număr pagini: 144
Format: Paperback
Subgen: Distopie, metatext, ficțiune speculativă
Formă literară: Roman
Descrierea editurii
Manuscrisul, Bursa și Bibliotecarul de G. P. Ermin și Kazuo Mori e genul de carte pe care o iei „că e scurtă” și te trezești că ți-a băgat creierul în priză mai ceva ca una de 800 de pagini.
Romanul reprezintă un eveniment editorial rar: o colaborare literară româno-japoneză care îmbină pesimismul analitic european cu avangarda experimentală niponă. G. P. Ermin și Kazuo Mori semnează un SF de idei (cu satiră și comentariu cultural, economic și, subtil, politic) axat pe momentul în care Inteligența Artificială ajunge să prețuiască literatura mai mult decât o fac oamenii. O punte spre postmodernismul filosofic și suprarealist de inspirație borgesiană, romanul folosește o ipoteză futuristă pentru a face un rechizitoriu dur prezentului. Ești gata să afli cine mai citește când nimeni nu mai scrie?
