După ce genericul buletinului de știri făcu loc pe ecran pupitrului, în spatele căruia se afla o prezentatoare tinerică, îmbrăcată cu un taior verde, pe banda derulantă de culoare roșie apăru, cu litere mari, albe: BREAKING NEWS – Lupte de stradă la Sibiu.
— Bun găsit la o nouă ediție a știrilor după-amiezii! Din inima țării, de la Sibiu, ne parvin vești îngrijorătoare, spuse prezentatoarea. Un miting pentru toleranță a fost întrerupt de un mic grup de protestatari, iar confruntarea a degenerat, forțele de ordine fiind nevoite să intervină. Mai multe informații de la colega noastră, Adela Vasilan, aflată la fața locului. Adela, ai legătura!
Poziționată într-un colț al Pieței Mari din Sibiu, reporterița începu să vorbească, dar fără ca vocea să i se poată auzi. Pe fundal se vedeau protestatari agitând pancarte, alții dădeau foc unor steaguri curcubeu, iar doi-trei erau fugăriți de câțiva scutieri. Un bărbat cu o barbă lungă, de vreo patruzeci și ceva de ani, îmbrăcat cu o șubă ciobănească și o căciulă de astrahan, apăru în cadru strigând ceva, apoi o rupse la fugă, urmat de un scutier. Totul se derula în tăcere și, dacă nu ar fi fost imaginile color, ar fi putut părea un film mut de la începutul secolului douăzeci.
— Ne cerem scuze, se pare că avem niște probleme tehnice, zise prezentatoarea din studio. În orice caz, după cum se vede, la Sibiu forțele de ordine încearcă să… Oh, se pare că s-a restabilit legătura cu Sibiul. Prin telefon, colega noastră, Adela Vasilan.
— Bună ziua, dragi telespectatori. Trebuie să recurgem la o soluție de avarie pentru a putea transmite de aici, din Piața Mare din Sibiu. Ceea ce a început ca o manifestație pașnică, în jurul prânzului, s-a degradat rapid din cauza unui grup de contramanifestanți care au întrerupt desfășurarea mitingului. Aceștia au început să huiduie, apoi conflictul verbal a escaladat, ajungându-se la scandări homofobe. Alertate, forțele de ordine au intervenit, dispersând grupul de contramanifestanți, care a fost nevoit să se retragă. Aproape o oră mai târziu, lucrurile se calmaseră și părea că mitingul se va încheia la ora paisprezece, așa cum fusese prevăzut. Cu toate acestea, contramanifestanții s-au regrupat și au revenit în forță, copleșindu-i numeric pe polițiștii rămași în piață pentru asigurarea ordinii. Acum, după cum s-a putut vedea și în imaginile de mai devreme, este o degringoladă totală. Contramanifestanții au venit pregătiți de scandal, înarmați cu bâte de baseball, arme albe și chiar topoare. Din Sibiu, Adela Vasilan.
Între timp, pe ecran reapărură imaginile cu transmisiunea în direct, în continuare fără sonor. În fundal se vedeau două dube albastre cu însemnele jandarmeriei care intrau în piață, din care coborau scutierii.
— După cum vedeți și dumneavoastră, dragi telespectatori, lucrurile nu arată deloc bine la Sibiu, zise prezentatoarea din studio. Să sperăm că se vor liniști cât de curând. Vom reveni acolo odată ce restabilim legătura cu colega noastră. Între timp, îl avem la telefon pe viceprimarul Sibiului, domnul Tudor Mustățea. Bună ziua, domnule viceprimar, ce se întâmplă acolo?
— Ziua nu e așa de bună, din păcate. După cum ați relatat și la postul dumneavoastră, un grup de huligani — nici nu pot să le spun altfel — au atacat participanții la un miting autorizat. Acum lucrurile încep să reintre sub controlul organelor de ordine. Am mobilizat trupele speciale ale jandarmeriei, care își fac treaba.
— Sunt victime? Au fost efectuate arestări?
— Din câte știu, la fața locului au fost acordate îngrijiri medicale câtorva persoane cu răni ușoare, iar la spitalul județean au fost aduse câteva persoane, dar nu am mai multe informații despre starea acestora. În ce privește măsurile luate împotriva acestor huligani, nu pot să vă spun nimic acum. Comandantul Poliției Sibiu este la datorie, poliția este la datorie. Vom afla în cursul serii mai multe. Acum vreau să fac un apel la calm și la liniște și rog cetățenii Sibiului să stea în casele lor.
— Domnule viceprimar, vă mulțumim pentru intervenție și sperăm să ne reauzim cu vești mai bune.
*
Ascuns după un container și acoperind-o pe Alexandra, Liviu scruta atent zona centrală a pieței. Îl pierduse din vedere pe Doru la un moment dat, iar acesta nu apăruse încă la punctul de rendez-vous stabilit. Sperase că își găsise adăpost undeva și că aștepta calmarea spiritelor pentru a ieși din ascunzătoare. Alexandra încercase să-l sune de mai multe ori, dar fără succes. Renunțase după ce ultima dată apelul intrase direct în căsuța vocală.
— Nu putem să mai stăm mult aici, zise Alexandra, privind către scutierii care controlau acum cea mai mare parte a pieței. Trebuie să mergem. Încercă să se ridice, dar simți mâna lui Liviu apucând-o de cot și trăgând-o înapoi.
— Pe acolo, arătă el direcția.
— Ești sigur? Nu primi răspuns, pentru că Liviu se întorsese deja, mergând cocârjat prin dreptul mașinilor parcate de-a lungul străzii.
— De-acolo au venit polițiștii, ce faci? întrebă ea când îl ajunse din urmă, mergând și ea aplecată de spate.
— Exact. Toți au fugit în sens invers. Nu mă aștept să găsim pe nimeni dincolo de zona aia, arătă el cu mâna.
Parcuseră aproape două sute de metri, când în fața lor apărură doi jandarmi, unul mai tânăr și altul trecut binișor de treizeci de ani, aparent la fel de surprinși ca și ei de întâlnirea neașteptată.
— Ajutor, vă rog, ajutor! Prietena mea a fost lovită și are nevoie de sprijin, zise Liviu dintr-o suflare.
— Sunteți bine, doamnă? Puteți merge?
— Hm, da, oarecum… mă doare… intră rapid în joc Alexandra.
— Locuiți departe?
— Nu, acolo… răspunse Liviu, arătând vag cu mâna.
— Aveți nevoie să chemăm o ambulanță? insistă jandarmul mai în vârstă.
— Mulțumim, suntem bine, ne descurcăm, răspunse Liviu. Și mulțumim pentru serviciul adus comunității! mai completă el, luând-o pe Alexandra de talie și depărtându-se cu pași repezi.
Când ajunseră, în cele din urmă, la Podul Minciunilor, crezuseră că scăpaseră de ce era mai greu. Se înșelaseră însă. Din fața lor venea o mulțime furioasă, de trei, poate chiar patru sute de oameni, care mărșăluiau direct spre ei. Se întoarseră, dar după numai câțiva pași se opriră brusc. În fața lor era un întreg pluton de scutieri. Liviu înțelese pe loc care era planul acestora: copleșiți numeric, doreau să blocheze mulțimea folosind podul ca loc de gâtuire.
— N-avem cum să plecăm din zonă, suntem prinși la mijloc. Hai după mine, pe acolo, pe scări, zise Alexandra, trăgându-l de mână. Imediat în stânga podului era o scară de piatră care ducea jos, la strada ce trecea pe sub podul metalic.
Abia reușiră să se strecoare prin fața zidului făcut de jandarmi când, la semnal, toți începură să bată cu bastoanele în scuturile de plexiglas. Zgomotul ritmic și răcnetele amenințătoare îți făceau părul măciucă. Cei doi se depărtară suficient cât să fie în siguranță, dar Liviu observă ceva: jandarmii își puneau măștile de gaze.
— Unde naiba o fi Doru? zise el. Trebuie să ne cărăm de-aici cât mai repede, o să fie jale când o să arunce cu gaze lacrimogene.
— Uite acolo un loc, zise femeia.
„Locul” era o casă veche, în renovare, aflată la jumătatea distanței până la Piața Mică. Se strecurară printre pânzele care acopereau fațada, dar ușa din lemn masiv era încuiată. Neavând de ales, se urcară pe schele. Era riscant, pentru că deja se însera, iar lumina anemică ce trecea prin pânza de protecție arunca umbre înșelătoare. Cu toate acestea, Liviu se cățără cu ușurință și, după ce ajunse pe primul planșeu, o ajută și pe Alexandra să urce.
Odată intrați înăuntru pe geam, Alexandra aprinse lanterna telefonului. Își făcură drum printre stive de cărămizi și saci de ciment, căutând scara interioară care ducea la etajul al doilea. Praful fin care plutea în aer îl făcu pe Liviu să strănute. Alexandra își desfăcu puțin combinezonul, strecură o mână înăuntru și scoase un pachețel de șervețele, pe care i-l întinse. Bărbatul luă unul, îl desfăcu și și-l puse peste nas, ca o mască.
Ajunseră, în cele din urmă, sus, la mansardă. În aer se mai simțea încă mirosul vag al vopselei. Cei care făceau renovarea casei începuseră să lucreze de sus: tavanul și pereții erau proaspăt vopsiți, pe jos era parchet melaminat cu aspect rustic, iar lucarnele originale fuseseră înlocuite cu termopane făcute la comandă.
— Nu s-au zgârcit oamenii ăștia, arată foarte cool, zise Liviu. Când eram copil, aveam un prieten care locuia într-una din casele astea vechi. Era o întreagă aventură să explorăm podul. Țin minte…
Nu apucă să-și termine ideea, pentru că fu întrerupt de o explozie puternică și o licărire roșietică strecurată prin lucarne.
— …the fuck? zise Liviu, în timp ce Alexandra scoase un țipăt scurt. Lucarnele erau prea sus ca să se poată uita afară, iar mansarda era complet goală: nu se afla nicio piesă de mobilier pe care să se urce.
— Ridică-mă, poți? zise femeia.
Liviu se lăsă pe vine și Alexandra i se urcă în cârcă. Se ridică apoi încet, sprijinindu-se de perete cu o mână. Era mai ușoară decât crezuse.
— Băi, ești nebun? Ăștia au dat foc la o mașină! zise ea, când reuși să privească prin ochiul de sticlă. Tu-ți dai seama că toată nebunia asta a plecat de la noi? De la mine? Vocea îi era strangulată de emoție.
— Sunt mulți?
— Nu-mi dau seama de aici, dar da, sunt mulți… nu știu, câteva sute? Au aruncat fumigene și nu se vede. Poliția a făcut acolo un cordon…
O a doua explozie, urmată la foarte puțin timp de încă una, lumină din nou cerul. Vuietul mulțimii se auzi distinct de fiecare dată, ca un val de urale pe stadion atunci când echipa favorită înscrie.
— Sper că Doru e bine, e undeva acasă și se uită la televizor cu o bere în mână, spuse Alexandra, după ce Liviu o lăsă jos. Iar noi, se pare că ne vom petrece noaptea împreună. Râse nervos, așezându-se pe podea.
Liviu se așeză și el lângă ea și scoase telefonul din buzunar. Bateria era la 40%. Deschise aplicația pentru starea vremii. Alexandra îi putu vedea fața îngrijorată în lumina albăstruie. Înainte să apuce să-l întrebe, Liviu spuse:
— Oricât de mult mi-ar plăcea să petrec noaptea cu tine, o să iau un rain check. Va trebui să plecăm la un moment dat, pentru că după miezul nopții o să fie minus zece grade. Mansarda asta nu are încălzire, așa că o să ne congelăm, ceea ce nu mi se pare o idee prea atrăgătoare.
Alexandra scoase și ea telefonul și începu să citească știrile. Liviu se lipi de ea, privind ecranul. Social media începuse să fie inundată de postări și filmulețe făcute din stradă sau de la geamurile caselor. La un moment dat, văzu o postare care includea un link de YouTube cu comentariul „Sibiul în flăcări – live!!!!”. O deschise fără să stea pe gânduri.
Transmisiunea era făcută cu telefonul de cineva aflat la adăpost, în spatele unor coloane. O voce de femeie relata în direct.
— E doamna Ildi! zise Alexandra surescitată. Doamna cu pufoaica albă, care ne-a luat interviu azi mai devreme, ea e! Ce curaj pe ea! N-ai fi zis ce-i poate pielea. Bravo ei.
„… în dreapta mea, la circa două, poate trei sute de metri. Jandarmii se pare că au primit întăriri între timp, văd încă o dubă care vine dinspre strada Ocnei. Nu e dubă, e de fapt un tun cu apă, cred. Pe frigul ăsta, tot ce-ți lipsește e un jet de apă rece. Ce văd este că mulțimea nu se dispersează: oamenii se regrupează și-și reiau protestele.”
Camera se roti lent stânga-dreapta pentru a oferi o imagine mai largă a evenimentelor, apoi femeia se puse în mișcare. „Am ieșit înapoi pe stradă, iar acum mă îndrept spre Piața Aurarilor.” În fața ei, un grup compact de circa douăzeci de bărbați avansa hotărât, iar reporterița de ocazie pășea iute încercând să țină pasul cu ei, în timp ce relata cu vocea sacadată. „… cel puțin patru mașini au fost incendiate…”
— Fii atentă la ăștia cum se mișcă, zise Liviu, arătând grupul de bărbați. Ăștia nu sunt demonstranți obișnuiți. Toți sunt îmbrăcați cam la fel, merg în același pas… O să vezi, la următoarea intersecție se separă, pun pariu.
Ildikó continua să avanseze, transmițând în direct și povestind totodată despre grozăviile văzute în ultimele ore: răniți, geamuri sparte, mașini incendiate. Străduța pietruită pe care mergea continua cu mai multe trepte, iar apoi se bifurca la capătul scării. Exact așa cum prezisese Liviu, trei bărbați din grup o luară pe o alee la dreapta, în timp ce restul continuară drumul înainte.
— Cum ai știut? întrebă Alexandra, perplexă.
— Acum câțiva ani, dacă mai ții minte, au fost în America niște… riots, revolte, care au pornit după ce niște polițiști au omorât un bărbat de culoare. Chestia asta a scos mulți oameni în stradă să protesteze. Am analizat filmările de atunci și am văzut că printre demonstranți se infiltrau grupuri organizate care dădeau tonul distrugerilor. Ăștia se comportă la fel. Ce se întâmplă nu e deloc o revoltă spontană, nici într-o mie de ani. Urmează cocktailuri Molotov, stai să vezi. It’s something much bigger going on…
Vocea lui Ildikó se auzea în continuare din telefon:
„… ne apropiem de un grup mai mare, acolo în față. Se văd niște flăcări undeva, dar nu mi-e clar ce anume arde. Probabil tot o mașină. Aud scandările mulțimii, dar e prea departe să înțeleg ce spun.”
Grupul de bărbați din fața ei se depărtase binișor, iar femeia încetinise pasul în timp ce relata. Puțin mai târziu ajunse la o stradă mai largă și făcu dreapta, spre zona unde cerul era luminat de flăcări. În trecere, se puteau vedea două mașini răsturnate, una incendiată, și multe vitrine sparte.
„… mă bucur că nu am fost aici mai devreme. Ce nenorocire, ce nenorocire! Cred că Sibiului o să-i trebuiască mult timp să-și revină după un asemenea dezastru. Și, lucrul de care mă tem, este că nu s-a terminat încă. Oamenii sunt încă pe străzi și, din câte se pare, eforturile scutierilor nu reușesc decât să-i întărâte și mai mult. Nemulțumirile s-au acumulat, și oamenii au ieșit în stradă. Nu știu cât de bine se poate înțelege din scandări, dar eu disting lozinci contra guvernului. «Sibiul vă dă… voie?»”
— Cu bățul prin gard, asta-i strategia, comentă Liviu. Suntem la două ore de Cluj, două ore de Brașov și două ore de Târgu Mureș. De când a început circul, aveau timp suficient să aducă cel puțin trei detașamente de jandarmi și făceau liniște. Dar nu, au doar câteva plutoane, sunt depășiți numeric, au aruncat câteva fumigene… Cineva nu vrea să se termine, îți spun.
„… Oooo, e groasă rău!” exclamă femeia din telefon. „Manifestanții sunt în conflict deschis cu forțele de ordine! Lupte ca-n războaiele cu turcii!”
Unghiul filmării era foarte prost. În mod evident, femeia se ascundea după ceva — probabil o mașină — și ridicase mâna cu telefonul deasupra pentru a continua filmarea. Jandarmii erau dispersați, iar manifestanții îi bombardau cu pietre smulse din caldarâm. De undeva apăru o roată de mașină în flăcări, care își croi drum printr-un grup de jandarmi. Imediat ce aceștia fuseseră separați, câte doi-trei protestatari au tăbărât pe ei, doborându-i la pământ. Din spate, un grup de scutieri, așezați în linie, proteja o a doua linie de jandarmi care aținteau armele spre demonstranți.
— O, Doamne, o să-i împuște! țipă isteric Alexandra, ducând mâna la gură.
— Nu, trag cu gloanțe de cauciuc. În mod normal ar fi trebuit să intervină cu tunuri de apă, dar Sibiul are străduțe înguste și camioanele nu ar fi încăput pe acolo.
O rafală de împușcături, urmată de o a doua, iar apoi de alte câteva focuri răzlețe semănară haos printre demonstranți, care fugiră care încotro. Vreo trei-patru se prăbușiră la pământ. Unul veni drept spre femeia care filma, iar în spatele lui era un altul care se mișca cu greu, abia trăgându-și un picior.
— Băi, ăla e Doru! E Doru, să mor eu!
Deși trecuse prin cadru numai câteva clipe, iar fața nu i se putuse vedea clar, fiind în umbră, amândoi recunoscuseră „sfârcurile” fosforescente de pe haina celui care șchiopăta.
— Trebuie neapărat extras de acolo, zise Liviu. Ce naiba i-a trebuit să se bage în chestia asta…
— Da, hai să mergem, spuse Alexandra hotărâtă.
— Niciun „mergem”. Tu stai aici, ești în siguranță, eu mă duc după el. Nu vreau să am grijă și de tine.
— Iar eu nu vreau să rămân singură, pe întuneric, într-o casă părăsită. Vin cu tine, îți place sau nu.
Tonul ei era categoric, nelăsându-i lui Liviu drept la replică.
— Mai mult, eu știu exact unde e. Tu nu. Ai nevoie de mine ca ghid, supralicită femeia.
Nu aveau mult de mers, mai puțin de zece minute, dar orice se putea întâmpla în acest timp. Din când în când se mai întâlneau cu câte un demonstrant răzleț, însă zgomotele care indicau locul acțiunii erau departe de ei. Liviu remarcase, din filmarea reporteriței de ocazie, că printre demonstranți erau puține femei și practic deloc oameni în vârstă. O cu totul altă structură demografică față de manifestanții din prima parte a zilei. Cât despre simpatizanții „societății incluzive”, aceștia dispăruseră de mult, după prima încăierare în care contramanifestanții îi atacaseră și le smulseseră pancartele și steagurile curcubeu, dându-le foc. În schimb, se înmulțiseră personajele exotice, cum ar fi cei îmbrăcați în haine tradiționale sau care purtau steaguri cu lupul dacic.
— Aproape am ajuns, e imediat după colț, zise Alexandra.
Pășeau grăbit, dar prudent. Strada vira la dreapta și, într-adevăr, era exact locul pe care-l văzuseră mai devreme. Singura persoană de acolo era un bărbat căzut pe caldarâm, cu fața în jos. Liviu se apropie și îl răsuci. Avea fața plină de sânge închegat de la o julitură urâtă pe frunte și un cucui cât toate zilele, dar în rest nu părea grav rănit. Bărbatul gemu, apoi horcăi de câteva ori, înainte de a întredeschide ochii. Liviu îl trase deoparte și îl rezemă cu spatele de zid.
— Acolo, arătă Alexandra cu mâna.
Liviu întoarse capul și zări o umbră căzută la pământ, care se retrăgea cu greu din mijlocul străzii.
— Doruuu! Dooorruuuu! strigă ea și o luă la fugă.
— Stai, așteaptă, nu te duce singură! strigă și Liviu în urma ei.
Nu era Doru. Era un tânăr de cel mult douăzeci de ani, tremurând spasmodic și cu sângele șiroindu-i din nas. Un ochi îi era umflat de-a binelea. Liviu îl trase și pe acesta de-o parte, rezemându-l de zid, la fel ca pe cel de dinainte.
— Nu poate fi departe, ai văzut și tu că abia se mișca, zise Alexandra.
— E departe de aici până la el acasă?
— Jumătate de oră, pe jos.
— Probabil a luat-o spre casă atunci. Hai să mergem și noi într-acolo, poate-l prindem din urmă.
Odată ajunși la intersecția cu strada 9 Mai, bine luminată, li se înfățișă dezastrul. Cincisprezece, poate douăzeci de oameni zăceau pe caldarâm: unii nemișcați, alții abia târându-se. Undeva, în depărtare, se vedea un grup de jandarmi care încolțiseră doi-trei protestatari și îi snopeau cu bastoanele.
Liviu trecu repede la treabă. Unul câte unul, după ce le verifica pulsul la carotidă, îi trăgea pe trotuar și îi așeza în șezut, rezemându-i de perete.
— De ce faci asta? îl întrebă Alexandra.
— Dacă vreunul are hemoragie internă, pulsul ar fi rapid și slab. Iar dacă stau rezemați de perete, nu riscă să se înece în propria vomă, dacă au un acces de tuse de la iritația laringelui. În plus, respiră și mai ușor. Toți au fost expuși la fumigene, se vede după ochii roșii.
— Te pricepi.
Liviu, care mai avea trei sau patru oameni de verificat, vru să răspundă, dar scoase în schimb un fluierat de surpriză.
— Pe ăsta îl cunosc, pe cinstea mea!
Îl recunoscuse fără nicio urmă de îndoială pe Cosmin, colegul de serviciu al lui Horia. Îl trase sub stâlpul de iluminat, ca să-l poată studia mai bine. Era inconștient, bătut zdravăn și respira greu. Părul îi era năclăit de sânge, nasul spart, cu cheaguri de o parte și de alta a buzelor, iar mâna stângă stătea într-o poziție nefirească, cu degetele chircite și umflate.
După ce îl rezemă de stâlp, Cosmin începu să tușească. La început doar un ahm-ahm, apoi tusea se accentuă, iar între accese abia dacă mai avea putere să tragă aer în piept.
Neavând cum să-l ajute altfel, Liviu doar îl susținea să nu cadă. În cele din urmă, tusea se potoli și Cosmin reuși să respire cât de cât normal. Dar imediat avu un nou acces, de data aceasta ca un strănut extrem de puternic, care-i declanșă o hemoragie nazală.
Liviu îl aplecă prompt cu capul în jos, ca să împiedice aspirarea sângelui. Hemoragia se opri nu după mult timp, iar Liviu îi trase poalele cămășii din pantaloni ca să-i șteargă fața.
— Ei, drăcia naibii, asta ce mama mă-sii o fi? exclamă el surprins.
Alexandra, aflată lângă el, se aplecă și întinse gâtul curioasă. În palma lui Liviu, ieșind dintr-un cheag de sânge, se vedea o piesă micuță, lunguiață, din care porneau câteva firișoare abia vizibile în lumina portocalie, nu mai lungi de câțiva milimetri.
*
Sirenele se auzeau din ce în ce mai puternic și, oricât și-ar fi dorit Liviu să-l chestioneze pe Cosmin, decise că e mai sănătos să nu fie acolo atunci când ar fi sosit poliția și, probabil, mașinile de intervenție pentru a da primul ajutor celor răniți. Puse piesa aceea ciudată în buzunarul pentru chei al pantalonilor, o apucă pe Alexandra de mână și o trase pe o stradă lăturalnică.
— Stai departe de aici?
— Cam un kilometru și jumătate. Fac cam douăzeci de minute pe jos, răspunse ea.
— Bun. Hai să te duc acasă. Nu avem ce să mai căutăm pe străzi.
În aerul rece de decembrie, mirosul înțepător de fum, amestecat cu cel al gazelor lacrimogene, se simțea suficient de puternic cât să le irite nasurile. Pe strada pe care mergeau erau numai case, toate cufundate în întuneric și tăcere, de parcă luptele de stradă care se petrecuseră cu nici măcar o oră în urmă ar fi fost într-o altă lume.
— Chestia aia pe care i-ai scos-o din nas tipului ăluia, ce crezi că e? întrebă Alexandra după ceva timp.
— Am o bănuială ce poate fi, dar nu sunt complet sigur. O să încerc să aflu.
— Apropo, unde ai învățat toate alea? continuă ea șirul întrebărilor.
— Acum vreo douăzeci de ani lucram la o firmă de logistică pentru armată și, pentru că eram destul de aproape de zone de conflict, ne-au învățat o grămadă de lucruri. N-am avut niciodată nevoie de ele atunci, dar uite că azi s-au dovedit utile.
— Aha. Ai făcut genul acela de lucruri care, dacă mi le spui, trebuie să mă împuști după aia?
Începu să râdă de una singură, din ce în ce mai tare. Reuși să se oprească, într-un târziu. Nu era nimic amuzant, doar o descărcare nervoasă a stresului acumulat în ultimele ore.
Odată ajunși în fața casei unde locuia Alexandra, femeia împinse cu forță ca să deschidă poarta metalică vopsită cândva în verde închis, dar pe care rugina începuse s-o atace, mai ales pe la balamale. Dincolo de poartă era o curte micuță, cochetă, cu un balansoar și o măsuță de fier forjat lângă el, și o bandă de pământ de-a lungul zidului, unde Alexandra planta flori primăvara.
— Vrei să intri? zise ea pe un ton care se voia indiferent. Nu mușc.
— Doar dacă-mi faci un ceai fierbinte.
Alexandra dădu aprobator din cap. Descuie ușa și aprinse lumina, apoi își scoase ghetele.
— Să nu te superi, dar o să te rog să te descalți. Intră și fă-te comod. Eu mă duc să mă dezechipez și după aia pun de ceai. Ți-e foame?
Nu mai așteptă răspunsul, dispărând în camera de alături.
Liviu se așeză pe canapeaua cu tapițerie grena, uzată pe la muchii, apoi se întinse după telecomandă și porni televizorul, curios să vadă știrile.
Deși era noapte târziu, își imaginase că, măcar pe unul din canalele de știri non-stop, ar fi trebuit să fie difuzate, dacă nu în direct, măcar în reluare, reportaje făcute în timpul zilei, discuții cu invitați în studio sau interviuri cu autoritățile.
Spre imensa lui surpriză, tot ce găsi fu o știre de mai puțin de trei minute despre mitingul din prima parte a zilei, dar nimic despre confruntarea sângeroasă dintre manifestanți și forțele de ordine din cursul serii. Schimbă canal după canal și, abia într-un târziu, la o televiziune locală, reuși să găsească un reportaj care prezenta câțiva protestatari împrăștiați, dispersați de o mână de scutieri.
Alexandra își făcu apariția din dormitor îmbrăcată cu trening turcoaz, pufoșenii în picioare și părul strâns în coadă. Se îndreptă direct spre bucătărie, de unde îl strigă:
— Dacă-ți e foame, am niște brânză „de la ciobani”, niște slănină afumată „de-aia bună, cum nu găsești tu în America” și zacuscă.
Fără să mai aștepte preferințele lui Liviu, reveni după zece minute cu un platou cu mâncare și două păhărele de palincă.
Foamea îi dădea ghes de mai mult timp, așa că nu stătu deloc pe gânduri. Telemeaua era demențială, ar fi mers perfect cu niște ceapă roșie.
— Aștia nu au zis nimic la televizor despre balamucul de azi din oraș, o informă Liviu între două îmbucături.
— Nici nu mă miră, zise Alexandra. Avem alegeri peste o săptămână. Ce, crezi că au înnebunit să dea la televizor știri cu mitinguri de protest? Unde te crezi? A, dacă era ceva la București, n-aveau cum să bage sub preș.
Își luă o gură de palincă și continuă:
— Dacă vrei să afli ceva, doar pe net. Cum a fost doamna Ildikó, care a transmis chiar de acolo. Ce curaj pe femeia aia, pe cuvântul meu! Eu sunt convinsă că există postări pe Facebook, pe TikTok sau pe YouTube de la oameni care au filmat de la geamurile caselor. Dar nu-i nicio problemă. Facem noi să ajungă informația la oameni.
Se opri o clipă, mușcând dintr-o bucată de brânză.
— Stai să mi se încarce un pic telefonul, eram la 6%. Să mănânc și eu ceva, și mă ocup. Băi, ce foame îmi e, acum realizez. Cred că stresul combinat cu frigul mi-au anihilat toate nevoile astea, dar acum, că sunt acasă și m-am mai încălzit, simt cât sunt de lihnită.
Liviu se lăsase pe spate, privind-o la început amuzat, apoi cu o ușoară melancolie.
Femeia, îmbrăcată în haine de casă, cuibărită pe fotoliu și cu mâncarea „ce era prin frigider”, îi dădea sentimentul unei relații stabile, de parcă intensitatea ultimelor douăsprezece ore îi trecuse pe repede-înainte prin toate fazele incipiente: ieșitul în oraș, cinele romantice, vacanțele — înainte de a se muta împreună.
Se întrebă dacă și Alexandra simțea la fel.
Titlu: Omul fără c(h)ip
Autori: Cristian Cârstoiu, Anamaria Borlan și Daniel Timariu
Volumul poate fi comandat online de pe site-ul editurii Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 288
ISBN 978-630-6685-09-7
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #213
Descrierea editurii
Un thriller de ficțiune socială extrem de captivant, inspirat din recentele manipulări electorale ale alegerilor din România prin intermediul Tik-Tok!
Un inginer IT descoperă, la un audit de securitate, o serie de fișiere suspecte, care-l pun pe urmele unor activități de-a dreptul sinistre. Mânat de curiozitate, încearcă să descopere cine se află de fapt în spatele acestora, riscându-și viața.
Un bărbat disperat se sinucide dându-și foc în Piața Mare din Sibiu. Fratele lui, emigrat de mulți ani în America, vine înapoi în țară pentru a cerceta cauzele sinuciderii. Ajutat de prietena fratelui, reconstruiește ultimele luni din viața acestuia, după ce află că totul a început într-o tabără de supraviețuire desfășurată în munții Buzăului.
O tânără polițistă, aflată într-o anchetă de rutină, descoperă ițele unei conspirații de amploare. Informații strict-secrete ajung publice, iar capetele care stau să cadă aparțin unor nume grele din lumea politică și a afacerilor locale.
O grefieră de la tribunal are drept hobby furnizarea de date confidențiale unui influencer. Dar cine este oare acesta și cine trage de fapt sforile pentru a manipula sutele de mii de urmăritori ai săi?
Fără să știe unii de alții, toate aceste personaje au în comun același lucru: destinul îi aduce în mijlocul revoltelor care zguduie Sibiul înaintea alegerilor prezidențiale. Și toți au legătură cu Omul fără c(h)ip.
