Sala în care eram părea la fel de mare ca puntea de comandă a unui crucișător interstelar. Așteptam deja de un sfert de oră și studiasem pe toate părțile contractul pe care urma să îl semnez. În fond, era simplu: mi se încredința conducerea unei navete spațiale individuale și, în termen de trei ani, dacă reușeam să vânez pentru proprietari cel puțin zece zâne, devenea proprietatea mea exclusivă. Din documentația anexată părea a fi ultimul tip și dotată cu tot ce era nevoie pentru a rezista singur în spațiu trei ani. Plictiseala avea să mă omoare în cei trei ani și nu lipsa de mâncare, apă sau combustibil; de asta se găseau destul de greu piloți pentru asemenea misiuni. Dar eu luasem abia de trei luni licența pentru brevet pentru navetă individuală și cred că starea mea actuală putea fi caracterizată cel mai bine prin cuvintele: șomer de lux!
Credeam că voi găsi curse ușoare prin apropierea Pământului, fiindcă nu-mi plăcea deloc ideea să mă pierd ani în șir prin depărtările galaxiei ca să satisfac mofturile bogătanilor. Dar, după trei luni, am fost contactat de un avocat, care se pare că știa foarte bine situația mea financiară, fiindcă m-a lovit la fix cu precontractul lui.
Deja mă săturasem de așteptare, când ușa de mărimea unei porți de cetate s-a deschis și în cameră au pătruns trei indivizi însoțiți de avocatul care mă agățase cu câteva zile înainte.
— Domnule Tim Warren, bănuiesc că ați avut timp să studiați bine contractul, de când așteptați. După cum vedeți, nu are niciun fel de clauze ascunse și nu așteptăm de la dumneavoastră decât să aduceți zece zâne, iar această minunată navetă va deveni proprietatea dumneavoastră.
Cei trei care îl însoțeau s-au așezat și ei, iar unul dintre ei a pus pe masă o colivie de argint în care era o zână. Era cenușie și părea pe moarte; văzându-mi privirea, omul îmi spuse de parcă s-ar fi scuzat:
—Știu că pare pe moarte și cred că mai are numai două-trei zile de trăit, dar am observat că drăciile astea aduc noroc până în ultima lor clipă de viață, așa că am adus-o cu mine ca să ne ajute și să fie totul bine, a spus el.
Bănuiesc că toată lumea știe ce sunt zânele. Sau, mă rog, măcar a auzit de ele, fiindcă nu știe nimeni ce sunt cu adevărat. Cu mulți ani în urmă, cineva a captat în spațiu un ghem de energie, l-a pus într-o colivie Faraday și l-a adus pe Pământ. Din nu se știe ce motiv, când a ajuns pe Pământ, ghemul de energie sau creatură, ce-o fi fost, s-a transformat în ceea ce apoi oamenii au denumit zâne. Arătau ca niște zâne din poveștile de copii de pe vremuri, aveau și aripi de un albastru transparent, dar nu puteau zbura prea mult cu ele. Nu mâncau nimic, dar erau pline de energie și parcă însuflețeau casa în care se aflau.
Poate că a fost numai o coincidență, dar apoi, în numai un an, omul care a cumpărat pe un preț de nimic zâna de la primul proprietar a devenit miliardar. De aici până să se nască legenda că zânele aduc noroc nu a mai fost decât un pas. Prețurile zânelor au urcat până la cer, problema era că nu prea se găseau. A început o vânătoare sălbatică prin toată galaxia, dar nimeni nu știa unde anume puteau fi găsite și erau întâlnite cu totul întâmplător. Așa cum, pe vremuri, fusese goana după aur, acum a început goana după zâne. Asta, cu atât mai mult cu cât după aproximativ trei ani mureau. Mai întâi, de unde la început aveau un colorit superb și o energie contaminantă, după doi ani și ceva începeau să devină tot mai cenușii și mai apatice, apoi cam la trei ani după ce erau aduse pe Terra, în cele din urmă „mureau”, iar în urma lor nu rămânea nici măcar un fir de păr.
Deoarece contractele serioase încă se semnau pe hârtie cu filigran, spre a dovedi într-un fel seriozitatea lor, avocatul întinse spre mine teancul celor patru contracte originale și îmi înmână un stilou din aur.
Am ezitat mult cu stiloul deasupra locului unde trebuia să semnez și, deși știam că nu există cale de întoarcere, mă simțeam prea ușor manipulat.
Am ridicat ochii și am văzut în colivia de pe masă mânuțele mici ale zânei care se ținea de gratii și mă privea cu ochi triști și parcă puțin albaștri, de parcă ar fi adâncit toată culoarea de altădată în ochii aceia minunați.
— Semnez, am spus eu și am văzut cum toți patru oftează ușurați, semn că nebuni ca mine nu se găseau chiar pe toate drumurile. Semnez, dar cu o condiție, am adăugat eu și am văzut cum brusc le-au căzut fețele.
Am arătat spre colivia cu zâna și am spus:
— Tot ați zis că este pe moarte, așa că aș vrea să mi-o dați mie să o iau cu mine în spațiu. Măcar câteva zile, cât mai trăiește, să îmi țină de urât.
Proprietarul avu o clipă de ezitare, dar primi un ghiont de la cel care stătea lângă el, așa că împinse fără nici o urmă de regret colivia spre mine.
Aș vrea să fiu poet ca să pot descrie bucuria din ochii zânei, dar cum nu sunt, pot doar să vă spun că nu am văzut nici o ființă omenească bucurându-se atât de mult. Dacă ar fi după mine, aș schimba din dicționar explicația pentru cuvântul „bucurie” cu o fotografie de-a ei.
Am semnat toate exemplarele din contract, pe unul l-am pus în buzunar și am plecat spre astroport. Echipa de tehnicieni mi-a predat naveta, iar eu am găsit un loc convenabil pentru colivia cu zâna, apoi am cerut aprobarea de la turnul de control pentru decolare. Era un moment al zilei cam aglomerat, așa că a trebuit să aștept vreo două ore până s-a făcut o fereastră temporală și pentru naveta mea.
Dar apoi, în mai puțin de o oră, am ajuns pe orbita lui Marte. Chiar că se mișca bine mica mea Rândunică, așa m-am hotărât să-i pun numele.
După ce am setat traiectoria până dincolo de orbita lui Neptun, când urma să fac primul salt, m-am întors spre zână, care părea cuprinsă de o veselie aparte, așa cenușie cum era.
M-am apropiat suficient de mult până am putut să o privesc de aproape în ochi. Mi s-a părut că îmi face semn să mă apropii și mai mult de ea, așa că mi-am lipit fruntea de gratiile coliviei de argint. Am văzut o ușoară concentrare în ochișorii ei și mi s-a părut că prin minte îmi trece gândul „afară”, fără să îmi dau seama dacă l-am gândit chiar eu sau mi l-a transmis cumva micuța creatură.
Dar ce aveam de pierdut dacă o lăsam liberă prin cabină? Așa că am deschis ușa coliviei. În loc să profite de noua libertate, a venit și și-a lipit fruntea de a mea și am auzit din nou parcă în mintea mea „afară, acolo!”, iar cu mânuța ei mică a arătat spre unul din hublourile navetei.
„Te rooog!”. Am auzit parcă prin mintea mea și mi-am zis: la urma urmei, ce-am avut și ce-am pierdut?
Am pregătit sasul, am echilibrat presiunile, convins că am pierdut-o pe vecie. În loc de asta, am zărit-o prin hublou foarte veselă și înclinându-și mâinile spre mine în semn de mulțumiri. I-am făcut cu mâna, mi-a răspuns și m-am întors la treburile mele. Aș fi vrut să o bag cumva înăuntru până la primul salt ca să nu o pierd de tot, dar mai era până atunci, așa că am inventat tot felul de jocuri cu mica zână.
La un moment dat, după câteva ore petrecute afară, am văzut că prinde iar culoare, exact ca o zână proaspăt adusă pe pământ și mi-am zis că singurul lucru bun din tot contractul semnat era faptul că am cerut mica zână drept bonus.
Și printre vânătorii de zâne umblă tot felul de legende, unele adevărate, dar cele mai multe simple mituri… era să zic urbane, dar cum eram în spațiu, probabil că sună mai bine mituri stelare.
Cel mai persistent dintre ele era acela care zice că în partea sudică a galaxiei se găseau cele mai multe zâne. Și că erau așa de curioase, încât veneau singure la naveta ta, nu trebuia să alergi după ele să le vânezi.
M-am hotărât să fac prima dată o încercare în direcția aia. Combustibil aveam la discreție, iar cei optzeci de mii de ani-lumină până acolo îi puteam acoperi din cel mult patru-cinci salturi. Adevărul este că treceau cel mai greu cele câteva zile care erau necesare între două salturi, dar cu ajutorul zânei și al jocurilor inițiate de ea speram să treacă timpul mai ușor. Cu condiția să o mai pot păcăli să vină în navetă.
M-am apropiat de hublou și, când m-a văzut, s-a apropiat imediat, fiindcă altfel se părea că joaca ei preferată era să facă multe cercuri în jurul navetei.
Mi-am lipit capul de sticla hubloului și am încercat să-i transmit mintal gândul „hai înăuntru!”.
Cum părea să nu priceapă, am arătat spre sasul pe unde i-am dat drumul afară și a dat încântată din cap. Am făcut toate pregătirile și, în numai câteva minute, a ajuns înăuntru. Se comporta ca un mic animal de casă, fiindcă se agățase de gâtul meu și părea că nu mai avea de gând să plece.
Deși aveam două fotolii dotate cu tot ce era nevoie ca să rezistăm cât mai bine saltului cuantic, mi-a fost frică să o instalez pe mica zână de una singură în unul dintre ele. Am programat naveta pentru salt și i-am pliat aripile cât de bine am putut, am luat-o în brațe, apoi am apăsat butonul de salt.
Ca de obicei, în timpul saltului sunt ceva trepidații dure și îți pierzi pentru câteva secunde cunoștința, dar spre bucuria mea, când mi-am revenit, am văzut că mica zână era intactă. I-am dat drumul să zburde prin cabină, apoi după un timp am lăsat-o iar afară, în spațiu.
Devenea de-a dreptul înfloritoare cu fiecare zi care trecea și, înainte de următorul salt, am chemat-o mai repede, să încerc să comunic telepatic sau în alt mod cu ea.
Spre uimirea mea, am văzut că ne-am înțeles destul de repede, numai cu cuvintele abstracte a fost ceva mai greu, dar ne-am descurcat și cu ele. În cele din urmă mi-a spus că o cheamă Melita, dacă am înțeles eu bine. Oricum numele ne-a plăcut amândurora, așa că acesta a rămas numele ei.
Într-un final, am ajuns să vorbim aproape normal, dar nu prin sunete, ci prin telepatie, iar intervalul dintre salturi era ceva atât de minunat, încât aproape că mi-aș fi dorit ca voiajul meu interstelar să nu se mai termine niciodată.
La un moment dat, am întrebat-o de ce atunci când sunt în spațiu ele au forma unor globuri de energie despre care se vorbea încă de multă vreme pe Terra, numai că li se spunea fulgere globulare, iar atunci când ajung pe Pământ se transformă în niște zâne mici și minunate.
— Explicația este mai simplă decât ți-ai putea imagina: prima dintre noi, atunci când a fost adusă pe Pământ, a fost dusă într-o cameră unde era un televizor la care rula un film de desene minunat. Iar personajul principal al filmului era o zână care făcea minuni și fapte bune. Ei i s-a părut că ar fi o idee bună și ar fi iubită mai mult de cei care o dețineau, dacă ar lua forma zânei.
— Bine, am spus eu, așa s-a întâmplat cu prima zână, dar următoarele de ce au luat aceeași formă?
A părut un pic încurcată, dar în cele din urmă mi-a explicat că toate ghemurile de energie pot comunica între ele.
— Prin telepatie? am întrebat eu.
— Nu chiar telepatie, este ceva mai complicat, dar cândva voi încerca să îți explic.
Odată, stând cu ea ghemuită la pieptul meu, m-a întrebat:
— Ți-ar plăcea să fiu la fel de mare ca tine? Adică să fiu o fată normală?
Am rămas uimit și, câteva clipe, nici nu am putut vorbi, dar cred că și-a dat seama imediat de câtă bucurie mi-ar produce dacă ar putea face asta.
— Păi și cum ai putea face o asemenea transformare?
— E mai complicat, dar voi încerca să îți explic, iar unde nu înțelegi, mă întrebi.
S-a apropiat de fruntea mea și a început să îmi spună că și ceea ce numeam noi zâne erau, de fapt, ființe din carne și oase, numai că aveau proprietatea de a se putea diviza în șapte entități diferite. Dintre ele, numai una era cea principală, iar restul erau simple concentrări de energie care puteau lua forme de zâne la o adică, dar nu puteau comunica. Din cauza asta erau numite zâne sălbatice și bântuiau peste tot prin Univers, trimise de zânele principale pentru a explora și pentru a transmite informațiile celor care le-au trimis.
Cu buzele ei mici m-a sărutat inocent pe frunte și m-a întrebat:
— Acum ai înțeles cum o să fac?
— Nu, am răspuns eu sincer.
— Chem șase zâne sălbatice și o să iau pentru tine o formă normală. Fiindcă adevărul este că și noi ne simțim mai bine când suntem complete.
A ieșit din navetă ca să „dea alarma”, am înțeles eu, dar probabil că a făcut cu totul altceva.
În numai câteva ore, în jurul navetei au început să se adune fulgere globulare de energie și, când s-au adunat șase, mi-a făcut semn să le dau voie înăuntru.
Încălcam toate protocoalele zborului în spațiu care îmi explicau ca la copiii de grădiniță cum să procedez: să introduc numai câte o zână, sălbatică sau nu, să o închid într-o cușcă Faraday și abia apoi să dau drumul la următoarea.
Dar ori eram eu foarte naiv, ori mă prostise Melita cu totul, destul că le-am dat drumul la toate șase la grămadă înăuntru și, după ce au intrat, Melita m-a rugat să mă întorc cu spatele, fiindcă voia să îmi facă o surpriză.
M-am întors cu spatele și am auzit tot felul de foșnete și chicote, iar când, în cele din urmă, mi-a dat voie să mă întorc, am rămas pur și simplu blocat: cea mai frumoasă fată din viața mea era acolo, la un metru distanță de mine, goală și acoperită foarte puțin de aripile ei semitransparente.
A privit un timp încântată la uimirea și plăcerea pe care le citea în ochii mei, apoi a întrebat, de data asta cu o voce normală:
— Ei, îți place ce vezi?
Nu am avut cuvinte să îmi exprim emoția, așa că m-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe, ca să mă conving că este reală și nu doar un ghem de energie. Era cât se poate de reală și aproape că nici nu mi-am dat seama când buzele noastre s-au întâlnit.
În cele din urmă, când ne-am recăpătat amândoi răsuflarea, mi-a spus:
— De fapt, asta voiam să te rog încă de prima dată când voi deveni de mărimea ta: să mă înveți să sărut! Asta, fiindcă peste tot pe unde am fost, la toate televizoarele vedeam numai filme cu oameni care se sărută și m-am gândit că trebuie să fie ceva foarte plăcut din moment ce o fac atât de des.
— Și este? am întrebat eu parșiv.
— Este minunat, așa că mai vreau.
După ce am epuizat stocul de sărutări pe vreo trei zile, am început să stăm iar de vorbă, de data asta mai ușor, pentru că se putea exprima prin cuvinte.
Văzând cât de minunată era, nu m-am putut abține și, în cele din urmă, i-am spus:
— Și totuși, aș vrea să știu cum de ești așa de minunată. Parcă ai fi fost construită exact după gustul meu.
A chicotit un timp, apoi ezitând, în cele din urmă, mi-a spus:
— Pentru mine, ca formă de energie, îmi este foarte ușor să accesez energia din creierul tău. Am văzut astfel cam care ar fi idealul tău de fată, așa că iată-mă! Exact cum m-ai vrut!
Mi-a explicat că undeva există și o planetă populată numai de zâne și unde nu există masculi. De fapt, din câte mi-a explicat ea, nici măcar nu există sexe diferite. Sunt zâne și atât, iar înmulțirea se face printr-un fel de diviziune, dar subiectul părea prea complicat, așa că l-am abandonat. Există și bărbați, mi-a spus ea, dar așa ca mine, de pe planeta mea și care au ajuns acolo din întâmplare, tot în căutare de zâne. I-au oprit pe planeta lor, dar nici ei nu trăiesc foarte mult și, după cel mult un an, mor și ei exact așa cum se întâmplă cu zânele de pe Pământ.
— Și cum se explică faptul că voi vă puteți transforma ba în energie, ba în formă materială?
Mi-a luat mâna și mi-a ridicat-o până în dreptul ochilor:
— Mâna asta a ta, deși pare foarte materială, este, de fapt, o formă foarte condensată de energie. În Univers, totul este energie. Dar cu noi Universul a fost mai generos și ne-a învățat să trecem dintr-o stare în alta. Sau poate că asta a fost evoluția noastră. Poate și noi am fost niște maimuțe energetice cu milioane de ani în urmă, dar am reușit să devenim zâne, nu oameni. Dacă vrei, te pot învăța și pe tine să te transformi în energie, dar nu cred că are rost, fiindcă, dacă suntem energie, nu avem niciun simț și nu ar fi păcat să nu ne mai putem săruta?
Am fost de acord cu ea, am sărutat-o iar și i-am mângâiat sânii feciorelnici care parcă pocneau de dorința de a vedea cât mai mult în jurul lor. Mă jucam cu ei și mi-am adus aminte de un banc pe tema asta de pe Pământ.
„La o petrecere, o doamnă cam decoltată îl ia la rost pe cel cu care dansa:
— Pot să știu de ce te holbezi la sânii mei?
— Mă scuzați, doamnă, dar ei au început!”.
Cu toată părerea mea de rău, în cele din urmă mi-am adus aminte că aveam un contract semnat și că trebuia să mă țin de el. I-am explicat despre ce era vorba și a dat, nepăsătoare, din mână.
— Hai să mergem mai întâi pe planeta mea și să îți fac rost de câte zâne vrei, fiindcă adevărul este că și lor le place să călătorească și să vadă locuri noi.
M-am încruntat și am spus:
— Sincer să fiu, parcă nu mi-ar conveni ca o minunăție ca tine să încapă pe mâinile vreunui moș libidinos care să se bucure de farmecele ei numai fiindcă are bani.
— Nici asta nu ar fi o problemă, mi-a spus ea. O să duci numai zâne sălbatice, care nu se pot transforma în fete de mărimea mea. Vor rămâne zâne mici și cu asta gata, tu te-ai achitat de partea ta de contract, iar noi rămânem cu o navetă perfectă cu care putem vizita tot Universul. Fiindcă Universul acesta este plin de minuni.
— Posibil să existe multe minuni prin Univers, dar vreau să îți spun de pe acum că niciuna din ele nu te întrece pe tine, i-am spus eu și am ajuns la concluzia că, zână sau nu, tot era sensibilă la complimente.
La următorul salt am ajuns pe planeta ei, care nici măcar nu avea nume. Abia după ce am ajuns jos, mi-am dat seama că planeta era la fel ca multe altele pe care le vizitasem.
Melita m-a dus în capitală, unde mii de zâne de mărime normală se plimbau nepăsătoare de colo, colo. La un moment dat, m-am întâlnit și cu un bărbat cam de vârsta mea și l-am oprit. Părea cenușiu la față și avea ochii înfundați în orbite.
— Oho, lume nouă, m-a salutat el, după care s-a prezentat. Eu sunt Robert și, dacă am noroc, mai am vreo trei luni de trăit.
— Păi de ce? am întrebat eu de-a dreptul consternat de felul cum arăta.
— Pentru că lumea este nedreaptă și eu fac parte din lume.
Ne-am așezat la o terasă cu Melita lângă noi și am început să îl descos cu gândul că aș fi putut dezlega enigma morții lor atât de timpurii.
— Pe planeta asta fără nume, Planeta Zânelor îi zicem noi, sunt 64 de bărbați de pe Terra. Cu tine, acum, suntem 65. Toți am venit să capturăm zâne și să ne îmbogățim dar, în loc de asta, am fost noi cei capturați, fiindcă un bărbat se vinde la un preț astronomic. Cu prețul unui bărbat proaspăt sosit poți să îți cumperi tot ce îți dorești pe planeta asta, așa că îți dai seama ce căutare avem. Ne lasă să umblăm peste tot, de parcă am fi liberi. Atât doar că aparținem cuiva și că ne-au confiscat navetele.
A ridicat mâneca și mi-a arătat un tatuaj pe mână.
M-am întors spre Melita și am întrebat-o:
— Așa se procedează aici?
Puțin rușinată, a dat aprobator din cap.
— Nu-s toate la fel de bune ca mine, chiar dacă se numesc zâne. Dar eu promit să nu te vând niciodată, chiar dacă mi-ar oferi cineva toată planeta pentru tine.
Robert și-a tras sufletul și a spus:
— Când eram copil, străbunicul meu mi-a spus o poveste japoneză în care un pescar, în căutare de pește, ajunge pe o insulă tare depărtată. Spre surpriza lui, acolo, toți oamenii aveau un singur ochi, așa că pescarul nostru se gândește să se lase de pescuit și să ademenească un om cu un singur ochi pe insula lui și să-l arate lumii pentru bani.
Zis și făcut, așa că a încercat să îl ademenească pe barca lui și să-i viziteze insula.
— Vin cu plăcere, a spus omul cu un singur ochi, dar aș fi onorat dacă întâi ai vrea să îmi cunoști familia. Le-ai face o mare plăcere. După ce a ajuns cu el acasă, l-a închis într-o cușcă și îl arăta pentru un ban celor dornici să vadă o asemenea curiozitate. Cam așa am pățit și noi, după cum văd.
Ne-am despărțit de el, dar eu eram tot cu gândul la paloarea lui cenușie. Nu mai știam de unde, dar îmi părea tare cunoscută.
Pe drum mi-a venit o idee, așa că am rugat-o pe Melita:
— Aș vrea să îmi vizitez naveta, dacă se poate!
Melita s-a oprit ca lovită în cap și m-a întors cu fața spre ea, iar ochii i s-au umplut instantaneu de lacrimi:
— Tim, spune-mi, te rog, că nu mă părăsești! Te rog, spune-mi că nu vrei să faci asta!
Nu am ținut seama de faptul că strada pe care ne aflam era aglomerată și am întors-o cu fața spre mine; am sărutat-o lung cam la fel ca atunci când am făcut asta prima dată, apoi am întrebat-o:
— Spuneai că îmi poți citi gândurile! Spune-mi, ai găsit vreo urmă în gând că aș vrea să plec de lângă tine?
A clătinat din cap și a spus:
— Nu, nici vorbă de așa ceva, dar tot mi-e frică. Fără tine aș fi ca și moartă. M-aș transforma în praf stelar și nimic mai mult.
— Melita, am liniștit-o eu. Ești cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața mea. Nu voi renunța niciodată decât dacă aș muri!
— Atunci o să am grijă să nu mori, așa că hai la naveta ta.
Am ajuns la astroport și am urcat în navetă cu Melita lângă mine. Aveam nevoie de două lucruri de acolo, fiindcă mi-am adus aminte unde mai văzusem paloarea aia cenușie a lui Robert: la un pilot care s-a întors pe Pământ cu scutul antiradiații distrus de o coliziune.
Am demontat busola și contorul de radiații de pe bordul navetei și am ieșit cu ele din ea. Dacă busola se comporta ca un fier inert și rămânea în orice poziție o puneam, contorul de radiații a început să țiuie ca apucat de streche când l-am scos afară.
Țiuia așa de tare, că Melita a intrat în navetă ca să scape de zgomotul asurzitor. Am intrat și eu în navetă și, cu un zâmbet larg pe față, i-am comunicat vestea cea mare.
— Am descoperit enigma morții oamenilor pe planeta voastră și a zânelor pe Terra. Ce mă mir este că încă nu a descoperit nimeni asta, fiindcă este ceva la mintea copiilor.
— Explică-mi, a zis Melita curioasă.
— Voi, zânele, sunteți energie și vă hrăniți cu energie. Terra este înconjurată de două centuri Van Allen care protejează Pământul de radiațiile nocive. Zânele se hrănesc cu energie cosmică și, dacă nu mai ajunge la ele, este normal ca, în cele din urmă, după ce își epuizează rezervele de energie, să moară.
Melita a asimilat informațiile, am văzut asta pe fruntea ei, pe care apărea o dungă groasă, semn că se gândea adânc.
În cele din urmă, după ce a priceput informația, a întrebat:
— Bine, și atunci oamenii de pe planeta noastră?
— Exact din motivul opus: centurile Van Allen care protejează ființele vii de pe Pământ sunt generate de câmpul magnetic al Terrei. Planeta voastră nu are un astfel de câmp magnetic care să formeze așa centuri protectoare. Din cauza asta, voi puteți prospera și vă hrăniți cu energia cosmică. Dar oamenii mor de ceea ce se numește boala de radiații.
A rămas pe gânduri, apoi m-a întrebat:
— Și oare asta nu se poate rezolva?
— Ba da, și încă foarte simplu!
— Tim, știi că te iubesc foarte mult, dar nu te cred atât de genial să rezolvi o problemă care există de sute de ani.
Am zâmbit malefic și am întrebat:
— Cât rezistă zânele fără să fie alimentate de energia cosmică?
— Doi, cel mult trei ani, apoi se epuizează.
— Ei, atunci ar trebui ca fiecare cumpărător al zânelor să semneze un contract ca în fiecare an să ducă dincolo de centurile Van Allen cel puțin o lună sau cât este nevoie ca ele să-și refacă rezerva de energie.
— Ar fi perfect, a bătut Melita din palme. Dar cu oamenii cum putem face?
Am ridicat din umeri ca și cum rezolvarea problemei era la îndemâna oricui:
— Peretele navetei mele are cinci centimetri grosime și mă apără perfect de toate radiațiile specifice. Cum ar fi ca specialistele voastre să materializeze câteva sute de hectare din astfel de material și să le plaseze deasupra unor orașe construite numai pentru oameni? Și acolo, în ele, să se găsească tot ce se află într-un oraș normal de pe Terra: locuințe, magazine, restaurante, cluburi și tot ce mai au ei nevoie. Ei ar fi protejați de radiații, iar zânele ar putea petrece câteva zile și să se distreze cu ei cât vor, fără să fie în pericol. Unora s-ar putea chiar să le placă.
Chiar dacă eram un pic neîncrezător în capacitatea zânelor de a se mobiliza, după ce li s-a explicat despre ce era vorba, în mai puțin de o lună, planeta a fost împânzită cu orășele pentru pământeni. Cei care erau în stare prea gravă au murit; totuși, cei mai mulți au scăpat și și-au revenit ca prin minune, ajutați și de tratamentele energetice ale zânelor. Interesant este că niciunul dintre ei, chiar dacă li s-a oferit libertatea, nu a fost dornic să se întoarcă pe Terra.
La un moment dat, am făcut și călătoria spre Terra cu zece zâne sălbatice la bord, ca să scap de o grijă.
După ce m-am eliberat de sarcini și le-am explicat ce trebuie să facă pentru a se menține în viață, Melita mi-a repetat:
— Fiindcă Universul acesta este plin de minuni, va trebui să îl vizităm ca să vedem cât mai multe din ele.
— După cum ți-am mai spus, posibil să existe multe minuni prin Univers, dar vreau să îți spun de pe acum că niciuna din ele nu te întrece pe tine.
A zâmbit încântată, apoi s-a așezat pe fotoliul principal de comandă, pentru că între timp învățase să conducă naveta ca un pilot profesionist.
