— Mutilarea e o formă de artă, spuse bărbatul în tricou mulat. Afară, pe peretele dinspre stradă, printre numeroase topoare, frunze de viță-de-vie și terminatoare, pe o placă scria cu litere negre îngroșate: Bill „Pleșuvul” Buffalo. Trebuie să fi fost un nume fals; n-ai cum să te naști cu un astfel de nume.
— Din păcate, și amatorii tind s-o facă. Doar își iau un echipament și o licență. Însă nu e chiar atât de ușor… E nevoie de un artist ca să facă ce trebuie. Îți trebuie imaginație. Ai nevoie de miracole și doar artiștii pot face miracole.
Îl împinse pe tânăr în fotoliul de piele, se sprijini de marginea mesei și luă o țigară. Aprinse o brichetă Zippo cu o secure strălucitoare pe ea. În timp ce Bill „Pleșuvul” Buffalo o aprindea, îl privi pe băiat prin flacără și fum ca să-i vadă reacțiile.
— Deci e mai mult decât să-mi ții brațul și să-l… retezi?
Băiatul avea vreo douăzeci de ani și se prezenta ca Scott Holister. Cu părul subțire, uleios, pieptănat pe spate, cu nasul și limba ascuțită, arăta ca o caricatură desenată cu un creion mecanic. În afară de asta, avea totul… momentan.
— Să-l retez? întrebă bărbatul în tricou, dezgustat. Suflă fumul. Ai văzut cum se întâmplă?
— Încă nu, mărturisi Scott.
Bărbatul în tricou se sprijini de masa uriașă lăcuită din spatele său. Se aflau într-un birou micuț din spatele magazinului. În față, de cealaltă parte a perdelei, vindea o gamă largă de dispozitive electronice, de la caschete virtuale la căști auditive în formă de disc. Acolo, în spate, se aflau în principal arme mici atârnate pe perete: cuțite, săbii, topoare.
— E mai mult, mult mai mult de atât. Sunt un artist și asta e viața mea. Și vreau ca alții să aibă asta pentru o viață. Atât de mult încât vreau să se întoarcă și să-mi întindă și celelalte membre…
Liniștea pluti în cameră pentru o clipă. Aparent, tânărul șovăia.
— Dar…, începu el firav, dar… nu prea vreau.
— Și atunci, ce faci aici?
— Am fost trimis.
— De iubită, așa-i?
În vocea lui Bill se simțea înțelegerea amestecată cu o oarecare batjocură.
— Da. Zicea că dacă nu fac asta, nici să nu visez măcar să ies cu ea.
— Și tu o iubești…
Bill „Pleșuvul” Buffalo oftă. Chiar credea că empatia făcea parte din fișa postului, iar aici avea o mare șansă să-și practice abilitatea dobândită.
— Vrei s-o păstrezi pe fata asta. Am înțeles.
— N-am avut o iubită ca ea până acum, dădu Scott din cap. Și a mai zis…
Ezită un moment.
— … că ne-ar reanima viața sexuală dacă aș face asta. Se uită la celălalt. Așa e?
— Păi, face tăvăleala mai distractivă, fu Bill de acord. Poți să cumperi niște dispozitive pe care doar le atașezi la încheietură și o să fie în rai într-o secundă. Se fac niște chestii tari în zilele astea. Am văzut unul pe care-l atașezi la genunchi. Cred că o să vând așa ceva curând. Ca să meargă afacerea, înțelegi. Oamenii nu mai vor prostii electronice… Chiar și un artist trebuie să-și plătească facturile.
Trase lung din țigară. Știa că avea să câștige, iar tânărul să cedeze în curând. Toți sunt crispați la început. Chiar și cei mai experimentați sunt tensionați când se întorc. Era păcat, se gândi bărbatul în tricou, că își va pierde inevitabil clienții mai devreme sau mai târziu.
Când nu mai e nimic de tăiat.
— Stai, zise Scott foarte agitat. N-o să-mi coși mâna la loc?
— Asta-i fița de anul trecut, îl lămuri bărbatul în tricou. Anul ăsta nu e șic să folosești mâna originală cu brațul metalic. Braț metalic, mână metalică. Poate placată cu argint, însă brațul rămâne la culoarea metalului pe care-l folosim.
— Cât costă? Scott era uluit.
— E la modă… Deci costă.
— N-ai insinuat tu că nu poți să trăiești din asta?
— N-am insinuat nimic, îl dojeni bărbatul. Dar privește în jur. Materiale brute, metale brute, crom brut, electronice brute… Mai sunt și conductoarele nervoase și bateriile micro. Iar ce vezi e camera de operare. Trebuie întreținută. Camera mea de operare e mai complexă decât cele din spitale. E o galerie. Un sanctuar. Nici nu-ți poți imagina cât costă. Pentru asta plătești. Munca mea…
Dădu din mână a lehamite.
— Munca mea e doar o mică parte din preț. Apropo, ce parte din corp e?
— Brațul drept, îl ridică Scott, apoi îl lăsă să cadă pe fotoliu de parcă îi era rușine că-l mai avea.
Bărbatul în tricou contemplă brațul fără să se miște de la masă.
— Nu va fi o problemă, zise el. Pare sănătos. L-ai rupt sau ai avut alte răni?
— Nu.
— Bun. Sper din suflet că spui adevărul, urăsc să mă mintă oamenii. Apoi costul o să fie destul de mare…
— Nu l-am rupt.
— Bine atunci, spuse bărbatul în tricou, liniștitor. Te cred. Unii par atât de sinceri încât trebuie pur și simplu să-i crezi, iar tu pari fix genul ăla de persoană… Și eu la fel, apropo.
Scott era gata să-l contrazică, dar reuși să se oprească la timp. Și spera ca bărbatul în tricou să nu-și fi dat seama.
Și nu-și dăduse. Bill „Pleșuvul” Buffalo își vedea de țigara lui.
— Cine te-a trimis? întrebă el. M-a recomandat cineva?
— Ți-am văzut reclama în ziare.
— Atât?
— Și… am auzit de tine.
Un ultim fum și mucul de țigară ajunse în scrumiera cromată. Bărbatul în tricou îl stinse cu o smucitură ușoară a încheieturii.
— Stai liniștit, sugeră el. Și tratează-mă ca pe un vechi prieten. Se apropie și își puse mâna pe umărul băiatului. Ce urmează să se întâmple va crea o legătură între noi doi la fel de puternică ca cea dintre doi frați de arme în război, după ce și-au salvat viața unul altuia. Pricepi? Nu e nimic mai puternic de atât.
Scott tremura vizibil în timp ce dădea din cap.
— Să știi că nu există așa ceva între un bărbat și o femeie. Bărbatul în tricou își luă o mină serioasă – aproape că părea sinistru. Indiferent ce fac ei în pat. Chiar și grecii antici știau asta. Prietenia dintre doi bărbați e mai sacră decât orice alt sentiment. Și poate să fie o legătură mai strânsă decât asta? Când mă lași să controlez una dintre părțile corpului tău?
Scott stătea cu gura căscată.
— Este? îl îndemnă bărbatul în tricou.
— N… nu.
— Cum zici tu. Poți s-o vezi foarte clar și a fost o decizie bună să mă vezi, indiferent cine te-o fi trimis la mine. Am mâini de artist.
Dincolo de perdea, se auzi clopoțelul electronic care anunța deschiderea ușii.
— Un client, oftă bărbatul în tricou. Rămâi aici. Mă întorc imediat, trebuie doar să-l rezolv.
— Bine, spuse Scott și rămase.
Însă în câteva secunde, se ridică, interesat de diploma atârnată pe perete. Era de fapt o licență eliberată de stat, care-l autoriza pe Bill „Pleșuvul” Buffalo să facă mutilări. Scott citi cuvintele, examină sigiliul și semnătura, apoi se îndreptă spre perdea ca să poată vedea pentru ce se târguia clientul.
Nu era un client.
Ceva cromat până la gât – părea să fie totuși o ființă umană – stătea în magazin. Vizavi de el, bărbatul în tricou clătina cu furie din cap.
— Capul nu, spuse el pe o voce joasă. N-am voie să fac așa ceva.
— Două milioane.
Nimic nu corespundea numărului și totuși nicio întrebare nu plutea în aer.
— Trei, spuse bărbatul în tricou.
— Prea mult.
— E interzis. Trei sau găsește în altă parte.
— Bine. Bărbatul de metal cedă.
Scott se mișcă puțin ca să-l poată vedea mai bine. Picioarele, vintrele, talia, mâinile, gâtul – fiecare parte din corpul individului era un cadru metalic strălucitor. Puteai să vezi prin piept. O inimă roșie artificială bătea înăuntru, un fel de design cu arc după ultima modă. Pe o parte avea un container din oțel negru – evident un stomac artificial. Oasele, tendoanele erau din metal, venele din fibră de sticlă roșie fluorescentă. În anumite puncte ale cadrului, razele de soare, care pătrundeau prin geamul ușii, erau sparte – acolo era întins stratul de jeleu transparent „sensibil la piele”. Nervii artificiali erau plasați în canalele de adâncime de microni ale cadrului metalic.
Scott nu mai văzuse așa ceva, deși auzise. Știa că trupului îi aparținea o armură completă, un fel de îmbrăcăminte de metal, deși bărbatul purta doar o mică parte din ea pe vintre. Afară era cald, iar proprietarul preferase să-și arate corpul de care era atât de mândru.
Era impresionant. Totuși capul, cel real, capul uman arăta stângaci în partea de sus.
— Poți s-o faci cu plasmă? întrebă cadrul de metal.
— Tiparele umane? Ar fi nevoie de un programator. Dar pot ușor să-ți mut creierul.
— Nu, nu vreau cap de sferă.
Scott îl înțelegea pe proprietar. Părul i se rărea vizibil și avea o frunte mare. Și un nas uriaș și ascuțit.
— Și la ce te-ai gândit atunci?
— Unul alungit, cu maxilare puternice.
— Vrei să ți-l proiectez?
— Când poți termina?
— O să am planurile gata mâine. O față sumbră metalică. Cu ochi strălucitori.
— Vreau sprâncene. Și obraji.
Bărbatul în tricou întinse mâna.
— Dacă accepți planurile, voi avea nevoie de o garanție de cincizeci la sută.
Celălalt luă mâna și o strânse.
— Mai e ceva, spuse bărbatul în tricou. Am programatorul meu. Va trebui să ai o înțelegere separată cu el. Sau îl poți aduce pe al tău. Al meu are experiență și e dispus să facă treburi ilegale…
— Merge, fu de acord celălalt. Nu știu pe nimeni așa.
Când cadrul de metal se îndreptă spre ușă, Scott se dădu repede înapoi și se așeză în fotoliu.
Sunetul clopoțelului anunță plecarea clientului.
— Un client vechi, spuse bărbatul în tricou când se întoarse. Văzu cămașa lui Scott scoasă din pantaloni în față. Asta însemna că se ridicase. Îi spionase? Tind să-i pierd pe tipii ăștia, se gândi el. O ultimă mutilare și nu se mai întorc…
— Și…?
Vocea lui Scott suna hârșâită.
— … și pielea? N-o să vrea piele mai târziu pe cadru?
— E ca și cum un pictor creează o operă de artă și o pune în ramă. Bărbatul în tricou înlătură gândul. Mutilarea e artă. Pigmentul, schimbul, pielea, astea sunt doar fițe trecătoare. Rame pentru opere de artă. Sper că înțelegi ce vreau să spun.
— Ca o copertă pentru poezii, dădu Scott din cap.
— Se poate face oricând. Și de oricine.
— Asta la primăvară, aia la toamnă. Fițe.
Bărbatul în tricou rânji.
— Îmi place de tine, spuse el. Continuă: nu poți spune nimănui ce-ai auzit.
Se asigură că face o pauză pentru ca Scott să aibă timp să realizeze că știa de spionajul lui.
— Nimănui, continuă el sumbru. Nu oricine poate face mutilarea capului, iar majoritatea care poate, nu îndrăznește. Dar eu o fac. Pentru oameni. L-ai văzut pe tipul ăla?
Scott dădu iar din cap. Simțea un nod în gât. Topoare și pumnale atârnau peste tot pe pereți. Se putea întâmpla orice aici…
De ce naiba trebuise să-și bage nasul?
— Totul e perfect la tipul ăsta. Bill „Pleșuvul” Buffalo se apropie. Dar capul ăla e chiar ridicol. Cine să-l ajute? Desigur că a venit la mine. Am o reputație în afacerea asta. Ar trebui să știi, ai auzit de mine… Dar să vorbim despre tine. O faci pentru păsărica aia. Și-ți garantez succesul. Te vei întoarce și a doua oară. Așa cum spune Biblia, întinde și celălalt braț…
— Nu știu.
— Te răzgândești? Fiule! Nu mă dezamăgi. Sau pe iubita ta, în cazul de față.
Scott făcu semn că nu. Îi evită privirea bărbatului.
— Banii.
— Cădem noi la o înțelegere. Bill „Pleșuvul” Buffalo izbucni în râs cu vocea sa puternică de bas. Suntem flexibili. O mână o spală pe cealaltă.
Începu să râdă și mai tare la propria-i glumă.
Scott zâmbea și el. Vedea țelul în depărtare: un corp metalic cu un cap metalic. Privire strălucitoare, pumni de oțel, înveliș blindat. Putea fi ca bărbatul ăla. O dată ce o să fie văzut, toată lumea îl va adora.
— Pot să întreb ceva? întrebă el. Ceva… ce nu se știe.
— Dă-i drumul, gesticulă bărbatul în tricou. Suntem acum așa… prieteni.
Își împreună mâinile.
— Îți amintești? Nu e legătură mai puternică decât asta.
— Dacă tipul e văzut cu cap metalic, nu va avea probleme?
— Depinde unde e văzut. Bărbatul se întinse după pachetul de țigări. Poți să acoperi ce vrei. Iar dacă merge într-un bar ca Scorpion… doar își dă masca jos. Nu pune nimeni întrebări. Problema lui va fi să dea fetele jos de pe el.
— Masca?
Bill „Pleșuvul” Buffalo îi făcu cu ochiul. Cu mâna dreaptă ajunse la scalp și își trase pielea de pe frunte până la nas. Apărură două orbite cu ochi violeți în ele. Pentru o clipă, inelele de metal trecură peste ochi. Făcuse iar cu ochiul. Apoi Bill „Pleșuvul” Buffalo dădu drumul pielii umane care, într-o secundă, sări înapoi pentru a-i acoperi, imaculat, scalpul.
— Pentru o muncă precisă îți trebuie ochi perfecți, fiule, spuse bărbatul în tricou și-și aprinse o altă țigară.
Traducere: Diana Elena Șerban
Traducere și publicare cu permisiunea autorului Anthony Sheenard (Sándor Szélesi)
