poem dark fantasy gothic
I.
Din freamătele beznei sporește un barghest,
În cameră-mi se scurge-n umbre
La glezne fiare-i zdrăngănesc,
Drept clopoței, chemând vești sumbre.
Întunecat, spre patu-mi se târăște,
Cu pielea-i ca ceara veche de-ncrețită
Smocuri blănoase-n chisturi vechi zăresc
Din bot, peste urechi și gheare, până în jos pe spată.
Cu glasul lunecos precum agata
Melodios șoptește el:
”Ușă găsește-ți pentru asta!”
Și-n mână cheia-mi hodinește ușurel.
Dințat și negru-i fusul cela
Sucit, metal tăios și lung de două palme.
L-apuc și-i greu ca vremea
Și straniu, căci el ar da ceva să cheme.
”La Edinburgh să-mi mergi tu mie”
Mi-a șuierat bestia-n ureche
”În Fundătura lui Robert să sapi, musai să fie
Când luna-i unge numele cu streche.”
”O tainică avuție colo așteaptă
Adânc sub cele rădăcini și-osuare
Iar cu-astă cheie dăruită
O poți găsi pe Roza, dulcea-ți iubire.”
Nu-ntreb ce vrea să zică
Nici după el nu strig,
Când unduie ca ceața otrăvită
Și-n horn se scurge aprig.
Un an s-a scurs de când ea, Roza, a murit
Și nopțile-am pierdut cu târfe și băute
Tânjită-i forma ei și-ascunsă negreșit
În așternuturile-mi vechi și ude.
Căci orice amor, tot c-un adio se încheie
Și orice minunată floare piere uscată-n palmă
Moartea și timpul nu au omenie
Iar cântul de sirenă, el tot numai ruină cheamă.
II.
Argintul ucigaș a fost lăsat acas’
Nefolosit de o decadă-n lupte
Căci țara-i împăcată-n vis
Și demonii pitiți, niciunde.
I-am alungat din văi și dealuri,
Lacuri și romanești ruine
Groșii de aramă eu i-am luat,
Și azi nici fiară nu mai vine.
Pierit-au toate, ascunse ori fugite
Doar amintiri de urlete-n ureche,
Șuierăturile lor blestemate
Și printre cei mai vechi, fioroși, barghaștii-n streche.
Acum, aceleași căi nehodinite eu voi bate
Degrabă-n sus pe-un Domnesc Drum,
Spre a lui Robert Fundătură, așa ceva de-o fi-n cetate
Și pietrele sub cizme mi se opun.
În Grassmarket găsesc până la urmă
O dosnică alee, din altă lume parcă
Un nume încrustat în piatra brună
De prinț fără coroană – pe cap n-a apucat s-o poarte.
O sapă am adus cu mine
Promisă pace-n cea rugină,
Cu gând la grabnica uniune
O-nfig în trainica țărână.
La trei picioare adâncime, un sufertaș ascuns,
Răchita împletită fără artă
Tare-i de-alungă sapa-n sus
Dar în genunchi mă las, și îl deschid deodată.
O femeiască tigvă zace într-o rână,
Dar nu, nu-i omenească ea:
Blană și colți legați într-o coroană
De argintie ace grea.
III.
Barghestul aspru-mi zice el când vine
”Iubirea-mi, îngropată aici? Cum au putut?
E-acesta un mormânt cum se cuvine?
Hăitași de monștri, cică, dar frica-n ei a tot crescut.”
”Cât ați făcut loc omenirii-n codru, iată
C-al meu bârlog și clan le-ați risipit
A mea soție n-o mai cânta vreodată
Puilor mei noaptea vreun alint.”
”Vezi tu deci oare de ce adus-am boală?
De ce-a ta Roză din pat nu s-a mai ridicat?
Dreptatea întreagă-n sine, necaz e doară
Căci sânge pentru sânge numai ne-a afundat.”
Ce-am mai zbierat de furie și dezamăgire
Cu sabia, pumnii și cu cizme-am dat
Dar ce dușman? Că-n ceață a dat fugire
Și singur față de mânioasa gloată, acolo-n clisă m-a lăsat.
Pe margine de drum, înnoroiat,
Doar un nebun urlând zărghite vorbe
Între arnăuți pe vârf de deal urcat
Spre amintiri cu văz, dar către lume orbire.
Acum, gol și jilav în temnița mâhnită
Simt izuri de zefir puhav, acru odor,
Visez la trecerea ascunsă, dar făgăduită
Cu lighioane ascunse însă-n ea; și mă-nfior.
© 2017 by Adam Vine.
Originally published in Heroic Fantasy Quarterly issue 34 (2017)/ publicat inițial în Heroic Fantasy Quarterly numărul 34 – link aici.
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
*
Tradus de Miloș Dumbraci
Nota traducătorului: în folclorul englezesc, un Barghest sau Barguest este un câine mitic, negru și monstruos, cu colți și gheare mari, care apare deseori ca semn rău, prevestitor al morții.
