1. Tears of the Gods, Sarah L. Byrne, Lost Worlds Short Stories (Anthology of New and Classic Tales), Flame Tree Publishing, London, 2017
O lume stranie, pe o planetă la fel de stranie, dominată de ființe eterice tributare unor reacții chimice. Estetismul este unul excesiv, acțiunea lipsește, personajele sunt abia schițate, statice. Practic, nu se întâmplă mai nimic, în afară de contemplarea mai mult sau mai puțin cromatică și senzorială a jocului vaporilor chimici.
Mi-a plăcut totuși nuanța space-opera, alături de modul în care sunt descrise reacțiile chimice. Titlul, deși incitant, invitând către o contemplare mistică a misterului vieții, este, în opinia mea, insuficient exploatat.
2. In Ice Entombed, K. G. McAbee, Lost Worlds Short Stories (Anthology of New and Classic Tales), Flame Tree Publishing, London, 2017
Povestirea este construită în jurul unor prospectori de gheață care primesc sarcina să investigheze o locație misterioasă în Antarctica. Destul de previzibil, colegii exploratori dau peste un tărâm subteran plin de… ați ghicit… dinozauri.
Finalul, din păcate, este neconvingător: minerii noștri arctici sunt loviți, brusc, de patima ecologiei (cam bizar pentru niște afaceriști rapace) și decid să își sacrifice viața pe altarul păstrării intacte a miraculosului teritoriu pe care abia l-au descoperit și care nu, nu le-ar fi adus bogățiile și averile la care au visat toată viața.
3. COVID-40, Dan Norea, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Povestirea ne prezintă, într-un comic de situație, realitatea lumii capturată de un Covid perpetuu, care cunoaște tot felul de variante, una mai nesuferită decât cealaltă. Hazul de necaz a funcționat, mai mult ca sigur, în plină pandemie. Retrospectiv, citită 4-5 ani mai târziu, povestirea prezintă din punctul meu de vedere un registru umoristic diluat, destul de facil, aproape căutat. Dar, după cum spuneam, responsabil este mai degrabă contextul epidemiologic al prezentului sufocant, la propriu și la figurat, în care povestirea a fost scrisă.
Secvențele sunt, în sine, amuzante: ambulanțe, atât de multe că se lovesc între ele, un pensionar aflat zeci de ani în izolare precum soldații japonezi care au luptat de unii singuri prin tot felul de insule obscure din Pacific până prin anii ’70, un bancomat dezafectat care este vandalizat de un bătrân secondat de nepot.
Finalul, la fel de diluat, aduce aminte de cei care au exportat Covid-ul în lume, chinezii cu mandarina lor cu tot, de care se apucă și românii să o învețe, că tot va fi fost la modă.
4. Ea în roșu, cu codiță, Cezar Pârlog, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Un amalgam narativ, dens, căruia, mă văd nevoit să mărturisesc, n-am reușit să-i dau de cap. Personajul principal, în rolul povestitorului, prezintă de toate, de la emoticoane și conversații pe Facebook, până la rememorarea unor despărțiri sau amintirea unui profesor sinucigaș.
Descrierile personajelor sunt neclare, nu am reușit să deslușesc mama sau fiica, în contururi precise, chiar dacă, posibil, au fost utilizate mai degrabă ca personaje arhetipale precum profesorul, căruia, altfel, nu îi înțeleg rolul în economia povestirii.
Mi-a plăcut metafora sufletului peste care se așază un alt suflet ca într-un fotoliu. Din păcate prea puțin într-un text apăsător, scris și acesta într-o pandemie la care, spre final, face trimitere. Din nou, ca în cazul povestirii anterioare, contextul actual face dificilă decriptarea înțelesurilor alegorice care, în criza sanitară și de izolare de acum câțiva ani, aveau mult mai mult sens.
5. Paparuda, Constantin D. Pavel, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Un text de avangardă, în care autorul nu se sfiește să rupă echilibrul narativ prin generoase inserții lirice, în forma unor recitări ritualice menite să aducă ploaia peste o așezare rurală stearpă, stafidită de secetă.
În rolul paparudelor sunt folosiți copilași, costumați conform tradițiilor de bătrâne familiarizate cu riturile anistorice. Limbajul arhaic întregește, prin efectul de contrast, forța evocatoare a povestirii, cu atât mai mult cu cât, pe final, avem de-a face cu o rezolvare neașteptată, retro-futuristă, a intrigii.
Scriitura este condensată, scurtă și la obiect, personajele bine alese, precum băiețelul, Miăiță sau Popa Tănăsie. Imaginile au limpezime, descrierile vivante, variate, registrul descriptiv fiind completat de o serie de epitete pe care autorul și le asumă, curajos, stăpânind cu virtuozitate comparațiile: Semănăturile puse în primăvară se stinseră sub brazde și pământul din câmpuri se crăpase ca pielea solzoasă a unui șarpe mort în soare, prefigurând o toamnă și o iarnă fără de niciunele (p. 353).
Am găsit o singură stridență, atunci când la lumina albă a lunii, bătrânele își recitaseră incantațiile (p. 353). Aș fi folosit un alt cuvânt, mai arhaic, mai puțin pretențios, conferind mai degrabă o nuanță mistică prin cinetică sau percutanța fonetică, precum stihurile, decât una ritualizată, care, oricum, se subînțelege.
6. 10 minute, Dan Popescu, Antologia CSF 2020, Ed. Pavcon, București, 2020
Un text în esență mult prea scurt pentru a putea desluși sensul propriu-zis al narațiunii.
Avem de-a face cu meseriașul Mișu, maistru experimentat. Însă nu am înțeles spre ce se focalizează povestirea. E despre sate, mașini, prieteni, tehnicieni, nave spațiale, despre ucenicul Gigi sau călătoria în timp? Se succed în spații condensate tractoriști, centrale informatizate, lumini albe, răpiri extrasenzoriale și extraterestre, tot soiul de automatizări mai mult sau mai puțin conceptuale. Sigur e o punere la masă, a prognosticat Mișu, pregătind geanta cu scule, un multimetru și megohmetrul de 1000 (p. 359).
7. Mitologii Timișorene – Persefona, Maya, Zeus, Maria-Luiza Alexandru, Underground 3, Ed. Brumar, Timișoara, 2024
Textul pare mai degrabă un hibrid, funcționând ca melanj între literatura memorialistică și scurte inserții cu caracter narativ. Prima secvență o are în prim plan pe autoare, prezentă pentru prima oară în Timișoara ca liceană, la un concert unde avea să cânte și iubitul ei. Atunci când acesta este deconspirat în brațele unei blonde emfatice, relația se oprește, luându-i locul dragostea pentru oraș.
Următoarele două episoade nu s-au ridicat, însă, din punctul meu de vedere, la înălțimea mizei introductive. Maya, o pisică și Zeus, un cotoi, înșală, din punctul meu de vedere, așteptările din titlu. Cu toate acestea, mi-a plăcut modul în care este asamblat întregul melanj de amintiri, idei, emoții, precum și faptul că autoarea nu se sfiește, la nevoie, nici de limbaj sau expresii tari, ca atunci când un alt bărbat o îndeamnă să se întoarcă în Oltenia, nici de abordarea unor subiecte de regulă tabu în societatea românească, precum aluzia la un preot rasist care îndeamnă la exterminare și purificare etnică.
8. Artificial, Cornel Bălan, Artificial (Povestiri SF), Ed. Pavcon, București, 2021
Povestirea deschide și dă numele volumului, fiind construită în jurul revoluției AI. Deși, pentru un text din 2021, prezintă și anunță probleme cu care omenirea începe deja, în 2026, să se confrunte la modul acut, narațiunea se dizolvă în largi considerații ale autorului asupra modului în care funcționează inteligența artificială, ducând întregul demers mai degrabă înspre zona documentaristică a eseului de anticipație. Astfel, personajele sunt mai degrabă un pretext pentru un dialog pe care autorul îl poartă cu sine asupra implicațiilor AI, atunci când nu dialoghează direct cu Alexa, proto-chatbot-ul care îl precedă pe faimosul Chat GPT din zilele noastre.
Interesantă ideea că șeful Google va ajunge președinte al SUA sau că AI-ul poate fi văzut pur și simplu ca o forță a naturii. Pe de altă parte, premise cu iz categoric precum faptul că AI-ul nu poate să mintă au fost invalidate, din nefericire, de evenimentele și experimentele care se succed în viața reală cu repeziciune.
Textul rămâne unul de referință pentru intuiția autorului de SF în a anticipa cursul evenimentelor din realitatea imediată raportat la dinamica exponențială a tehnologiei.
9. Haustori, Lucian Ionică, Dincolo de albastrul cerului (povestiri aproape SF), Ed. Brumar, 2022, Timișoara
Un text consistent, elaborat în jurul unui antropobotanist și a unor experimente cu privire la transplantul de lujeri și starea de bine indusă de către haustori, organe atipice care dau și titlul povestirii.
Mi-a plăcut tema fuziunii dintre om și plante, de avangardă, tratată de autor cu toată seriozitatea, într-un stil cursiv, limpede, în care Lucian Ionică se joacă cu o serie de concepte provocatoare, mai ales pentru un text publicat inițial în anul 1989.
Ce nu am înțeles, totuși, este ușurința cu care un om cu familie se supune unor experimente potențial letale, poate nu ar fi stricat o focalizare mai minuțioasă asupra trecutului personajului, respectiv a disponibilității acestuia de a risca sacrificiul suprem pe altarul științei. De asemenea, finalul mi-ar fi plăcut să fie o idee mai clar raportat la ontologia devenirii personajului-experiment.
10. Crângul, Darius Luca Hupov, Elegie pentru un triunghi, Ed. Eurostampa, 2016, Timișoara
Coincidență sau nu, ca temă principală povestirea abordează același subiect precum textul prezentat anterior, în speță transformarea oamenilor în copaci. De data aceasta avem de-a face cu un misterios crâng, despre care ni se spune că “avea abilitatea de a crea punți către psihismul altor forme de viață (…)” (p. 76).
Mi-a plăcut atmosfera narațiunii, înțesată de iubiri prăfuite, droguri halucinogene, triburi braziliene, mercenari și tot soiul de coșmaruri. Onirismul de intersectează cu dimensiunea militară a unei acțiuni derulată în afara spațiului natural, autorul dând dovadă de curaj și virtuozitate în asumarea riscurilor de decurg din prezentarea unui fir narativ încâlcit.
Deși pariul lui Darius Luca Hupov reușește, mi-aș fi dorit mai multe detalii despre secvențele halucinogene, în contrapondere cu spațiile generoase dedicate descrierii propriu-zise a translațiilor mai mult sau mai puțin subconștiente.
