Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc cum trăgeam vampiri în țeapă, sau îi aruncam în apă ca să ardă carnea pe ei și-apoi le devoram sufletele ca să-mi astâmpăr foamea, mă trece și azi un fior nostalgic.
Bine, nu eu, ci unul dintre cele mai faine personaje de video-game din toate timpurile: Raziel. Raziel, vampirul evoluat înaintea stăpânului său tiranic, Kain, azvârlit în vârtejul abisului, renăscut ca duh, reîntrupat ca demon albastru, trimițător de suflete vampirești către lumea de apoi, pe făgașele Roții Destinului, mânat de o singură obsesie: răzbunarea.
Dragoste la prima jucare
Era prin 2000, și tocmai instalasem demo-ul de la Legacy of Kain: Soul Reaver (grazie Level). Cică făcea senzație. La vremea respectivă avea o grafică belea. Aș spune că nu prea avea rival (peste ani, același motor grafic avea să fie folosit cu mare succes în seria God of War).
Recunosc că m-a câștigat din prima. De la intro, chiar. A fost o combinație de elemente reușite: aspectul vampirilor – la intersecția dintre Dorian Gray și garguiele de pe catedralele gotice –, sălbăticia reliefului și a turbioanelor din tărâmul Nosgoth, muzica răscolitoare, în perfectă armonie cu peisajul, personajele și gravitatea situației, și, nu în ultimul rând, voice-actingul și calitatea scrierii în sine, aproape neegalate până în ziua de azi.
„Legacy of Kain: Soul Reaver” HD Intro – YouTube
Kain is deified. The clans tell tales of him, few know the truth. He was mortal once, as were we all. However, his contempt for humanity drove him to create me and my brethren.
I am Raziel, first born of his lieutenants. I stood with Kain and my brethren at the dawn of the empire. I have served him a millennium….
Mare amator de engleză încă de pe-atunci, m-am îndrăgostit de limbajul intenționat arhaic, literar, ce dădea și mai multă savoare universului și îți solicitau la maxim bibilica. „Deified”, „contempt for humanity”, „transgression”, „burn forever in the bowels of the lake of the dead”, „plunged into the depths of the abyss”, „torment”, „precipice of madness”, rostite cu acel glas rugos al eroului nostru principal, mă răscoleau și mă pregăteau pentru o dramă de proporții „epice”, cum ar zice unii astăzi. În realitate, urma o tragedie, în cel mai pur și clasic sens al cuvântului.
Pe scurt, premisa e următoarea: bietul Raziel e acuzat de trădare (cum de și-a permis să evolueze înaintea șefului?), condamnat la moarte și azvârlit de frații săi într-un vârtej abisal, unde apa îi topește pielea și carnea de pe el și-l lasă mai costeliv decât eram eu la acea dată. Și albastru. Și defalcat (adio mandibulă!), ceea ce m-a făcut mereu să mă întreb pe unde scotea el engleza aia elevată și perfect rostită. Dar iată că zeul caracatiță, care își spune „Roata Destinului” sau „Zeu Străvechi” (The Elder God), îl readuce (chipurile) la viață și îl stârnește (dacă mai era nevoie) împotriva lui Kain și a ticăloșilor de frați, pe care Raziel îi caută și îi ucide unul câte unul. Un soi de Iosif și frații săi, dacă Iosif ar fi fost un vampir badass, nu un israelit inimos.
Evident că a doua zi m-am dus țintă la „Tanti” de care pomeneam în articolul precedent, tanti din spatele nenumitei librării-azi-magazin-de-haine, tanti care deținea o veritabilă comoară a piraților. Zeci (sute chiar) de CD-uri cu muzică, programe, jocuri și filme piratate, cu coperți decupate din foi A4 pe care apăreau cu litere de tipar bolduite numele bunătăților din cutii. Din când în când se mai îndura să pună și câte-o poză alb-negru sub învelișul plasticat al carcasei.
– Tanti, aveți Legacy of Kain: Soul Reaver? întreb eu cu cea mai apretată engleză posibilă, de parcă dădeam examen la London School of Dramatic Art – tremurând tot de entuziasm și totodată teamă că nu voi găsi comoara.
– Ce să fie? face Tanti, care nu le prea rupea cu a’lu’ Șeicspir.
– Mă lăsați pe mine să mă uit? întreb, dornic să depășim barierele comercial-lingvistice.
Oricum, așa se întâmpla de fiecare dată, dar Tanti era de treabă și nu-ți turna în sacoșă CD-uri de care n-aveai nevoie, cum fac unele precupețe astăzi, prin piețe, cu fructele.
Ajuns acasă, am instalat și m-am pierdut alături de Raziel în Nosgoth. O lume decăzută într-un viitor post-cataclism, dominată de clanurile vampirice plăsmuite de frații lui Raziel, în care oamenii sunt pe cale de dispariție, niște biete animale vânate. De toate acestea se face vinovat – în aparență – Kain, și el om într-un trecut imemorial, care a refuzat sacrificiul necesar restaurării echilibrului și care acum domnește ca un adevărat tiran asupra acestei lumi căzute în paragină odată cu năruirea coloanei sale vertebrale, reprezentată de cele nouă Coloane (The Pillars of Nosgoth).
Zic în aparență, pentru că Soul Reaver te surprinde din nou și din nou cu complexitatea poveștii și cu ambiguitatea morală a deciziilor luate de personaje. Astfel, traseul mânat de dorința răzbunării a lui Raziel se preschimbă, încet, dar sigur, într-o călătorie a descoperirii de sine. Cu fiecare nouă dezvăluire, alegerile aparent abominabile ale lui Kain devin tot mai greu de condamnat. Întreg jocul, precum și sequelurile sale, Soul Reaver 2 și Defiance, stau sub semnul tensiunii dintre cei doi protagoniști, Raziel și Kain, și totodată a dihotomiei destin implacabil vs. liber-arbitru, descrisă de ambele personaje drept paradox, pe care eu îl văd însă mai degrabă ca un Catch-22. Într-una din nenumăratele cut-scenes, Kain rezumă acest paradox tragic:
„Iată dilema, simbolizată de o monedă cu două fețe. Dacă moneda cade pe față, eu accept sacrificiul și restaurez echilibrul Coloanelor… Dar ca ultim vampir al Nosgothului, condamn spița vampirească la extincție. Dacă moneda cade pe verso, refuz sacrificiul și condamn Coloanele la veșnică năruire. În ambele cazuri, jocul e măsluit”.
Iar tu, biet jucător, prins în acest năvod al timpului predestinat, te chinui cale de trei jocuri să faci moneda aia blestemată să cadă, printr-o anomalie a istoriei, pe muchie. Puține jocuri au reușit să creeze o miză atât de puternică.
De ce este acest joc excepțional?
Scenariul și producția: Amy Hennig.
Este creierul acestui joc, pe care l-a scos din mediocritatea relativă a predecesorului (Blood Omen: Legacy of Kain) și l-a propulsat spre excelență. Aș adăuga că Soul Reaver e poate cel mai bun exemplu de „joc de autor”, în care eforturile unei echipe de animatori și designeri (Crystal Dynamics + Eidos Interactive) sunt cristalizate și canalizate cu măiestrie spre un produs bine închegat, unitar și care depășește suma talentelor individuale ale creatorilor. Este antiteza jocului „de corporație”, fenomen tot mai des întâlnit astăzi, atât în lumea jocurilor video cât și a filmelor, ce generează pe bandă rulantă produse mediocre, sterile și răsuflate. Amy Hennig a fost de la bun început o pasăre rară în industria jocurilor video și, din păcate, astăzi este o specie pe cale de dispariție.
Muzica: Kurt Harland & Jim Hedges
Un nou caz de excepție în care viziunea creatorilor se împletește perfect cu compoziția muzicală: Kurt Harland (Information Society) oferă o personalitate muzicală distinctă fiecărui „domeniu”, uman sau vampiric, din tărâmul Nosgoth. Și cu toate că track-urile au personalitate distinctă, au în același timp și un caracter unitar. Fiecare moment muzical e lucrat cu grijă și păstrează tensiunea poveștii la cote înalte. O muzică ce contrastează profund cu multe dintre coloanele sonore ale jocurilor de astăzi, lipsite de personalitate, sterile, răsuflate. De excepție este și sound-designul lui Hedges, revoluționar la acea dată.
Voice-actingul:
Una dintre cele mai inspirate decizii ale lui Amy Hennig a fost să aducă actori profesioniști și cu experiență pentru a interpreta rolurile principale.
Raziel – interpretat de Michael Bell. Bell este un voice-actor cu experiență, cunoscut pentru personajele din Rugrats, The Smurfs, Transformers și G.I. Joe. Fun-fact: a apărut (în carne și oase, în primul episod din Star Trek: The Next Generation. Dramatismul interpretării ar fi căzut în derizoriu dacă nu ar fi fost susținut de scenariu. Din fericire însă, Amy Hennig a izbutit să ridice miza poveștii într-atât de mult, încât dramatismul rostirii se justifică în cazul tuturor personajelor. Bravo ei.
Kain – interpretat de Simon Templeman. Simon este un cunoscut actor britanic de teatru. Forța prestației sale precum și nuanțele subtile pe care le imprimă vocii unui personaj atât de complex precum Kain sunt marca talentului său ieșit din comun. Grație lui Simon, Kain este unul dintre cele mai memorabile personaje din lumea jocurilor video. Culmea e că și seamănă puțin.
The Elder God – interpretat de răposatul Tony Jay. Deși trecut în neființă, Tony rămâne alături de noi prin nenumărate prestații vocale, una dintre cele mai cunoscute fiind a judecătorului Frello din producția Disney Cocoșatul de la Notre-Dame. Timbrul său gutural, de bas, însoțește implacabil parcursul lui Raziel, ca un veritabil glas divin, a la Monty Python and the Holy Grail.
Cei trei, alături de alți actori talentați, sunt dovada vie a faptului că dacă investești în oameni de calitate, cu experiență și talent, ridici inevitabil și calitatea produsului final, dându-i o personalitate aparte. O lecție pe care multe studiouri de jocuri video nu au învățat-o nici până astăzi. Că deh, budget-cuts.
Lume materială vs. Lume spectrală.
Una dintre inovațiile pe care le-a adus Soul Reaver în domeniul jocurilor video este posibilitatea de a face tranziția între două lumi, una materială, în culori mai calde, cu forme recognoscibile, și cealaltă spectrală, unde predomină culorile reci și în care peisajul capătă contururi distorsionate, suprarealiste. De această putere (s-o numim) a lui Raziel se leagă și majoritatea puzzle-urilor, și de regulă, când simți că ai ajuns într-un „punct mort”, e recomandabil să intri în dimensiunea spectrală.
Cu certitudine, există și minusuri. Puzzle-urile sunt adesea repetitive, luptele cu monștrii de rând devin și ele foarte predictibile, dar, pentru vremea respectivă, sunt lucruri absolut firești.
În concluzie, dacă nu ai jucat seria Soul Reaver până acum, merită să te arunci în această gaură de iepure cu destinația 1999 și să te bucuri de o experiență unică în ce privește jocurile video. Dacă l-ai jucat și te roade puțin nostalgia, însă nu dorești să pierzi ore în șir rezolvând puzzle-uri, poți revedea întreaga poveste ca pe un film în care au fost puse cap la cap toate cinematic-urile. Una peste alta, Soul Reaver este un joc care frizează perfecțiunea, greu de egalat, și unul dintre acele jocuri care mă fac să regret uneori că nu mai am 14 ani, un computer în față, un CD piratat (deși astăzi cu siguranță l-aș cumpăra și la dublu preț) și timpul necesar să-l joc din nou, însă după ce un Om în negru mi-a șters orice amintire legată de el din creier.
