Interesul stârnit de articolul lui Cristi (5 jocuri vechi (de dinainte de 2010) care te vor face să exclami: e fain să fii millenial, dar mai fain e să fii boomer! – Galaxia 42) mi-a dat ghes să iau și eu calea nostalgiei și a orelor pierdute (câștigate?) în fața calculatorului pe când treaba era relativ nouă în România.
Spre sfârșitul anilor ’90, cine avea computer în Timișoara se putea considera norocos. Hai, o consolă Sega sau Nintendo (sau mai degrabă Terminator) mai mergea, aveai cel puțin doi-trei prieteni care rupeau la Duck Hunt, Mario, Contra, Street Fighter și alte nebunii d-astea. Le jucai până te plictiseai de ele, apoi le dădeai la schimb sau îți luai altele din Ocsko (Oborul timișorenilor). Eram însă deja a șaptea, și jocurile astea își cam pierduseră farmecul. Voiam ceva mai consistent, mai complex. Cum avea vecinul meu mult mai înstărit, de exemplu. Cu jocuri pe dischete d-alea de puteai să servești fursecuri pe ele, de 1,4 mega. Și-acum îmi amintesc simulatorul lui de avioane, sau de curse, mai mult elemente geometrice plutitoare decât altceva, dar incredibil de ispititoare.
Taman atunci au apărut și primele cluburi de calculatoare. La noi în zonă se deschisese chiar primul dintre ele, și se numea Ned. În vogă erau Mortal Kombat (I și II), Red Alert, Lotus, Heretic, Doom, Duke Nukem și Age of Empires, și altele, pe care le-am uitat. Problema era că… 1. Erau foarte puține calculatoare, și mai tot timpul era plin. 2. Era o hărmălaie îngrozitoare. 3. Ora costa destul de mult la vremea aia, iar ai tăi nu erau prea dornici să-ți dea bani pe care să-i irosești în fața ecranului, în loc să înveți și alea-alea. 4. Veneau tot soiul de șmecherași, „zonași”, cu bani și prieteni bine clădiți, care aveau grijă să nu-ți prelungești șederea cu încă o oră. 5. (problemă specifică Mortal Kombat, jucat în doi la același calculator, pe aceeași tastatură) Intrați prieteni și ieșeați la cuțite, mai să vă luați de gât (cu celebra „tu numa’ schema aia știi s-o faci?”. Zilele care urmau însemnau un lung proces de rapprochement, în care se legau jurăminte solemne cum că „de-acum vom fi fair-play, nu vom mai face aceeași schemă, nu vom mai bloca tastatura apăsând ’jde butoane de-odată, că vom învăța să suportăm înfrângerile cu demnitate”. Aiurea! La prima descindere în club, securea războiului era din nou dezgropată și impulsul era să-i faci Fatală și-n viața reală.
Pe scurt, n-am reușit niciodată să mă imersez până la capăt în magia lumilor digitale oferite de jocurile preferate. Drept urmare, când, cu mari eforturi și sfidând povara tranziției și prețurile exorbitante la acea dată, ai mei au reușit să cumpere un computer, am fost în extaz. Bliss digital. Am simțit că mi se deschid o sumedenie de lumi noi în care puteam să mă pierd ceasuri la rândul, uitând de școală, de teme, de prieteni, de dușmani, de L.A., în fine, de tot ce putea fi dat uitării în schimbul pastilei roșii. Aveam vreo 13 ani și copilărisem așa cum se copilărea pe-atunci, adică mai mereu pe-afară, cu ceata pițigoiată, cu toate jocurile și nebuniile copilăriei (fapt pentru care sunt și astăzi profund recunoscător, că dacă mă prindea tehnologia asta mai repede, mai mult ca sigur aș fi ratat multe momente faine alături de turbații cu care petreceam ore în șir prin parcurile din jurul blocului). Nici Cartoon Network nu mai avea farmec, că începuseră să-l dubleze și cam depășisem faza.
Aveam, deci, computer, ce-i drept, nu foarte performant, dar suficient de performant pentru jocurile de-atunci. Și azi mă amuz când îmi amintesc că hardul avea 3 giga, și era mare lucru (eheeei, ziceau alții cu invidie, și-a tras hard de trei giga – adicătelea și-a luat casă cu piscină și garaj). Nici nu vreau să amintesc de placa grafică. Windows 95, că deh… Însă pe-atunci nu era baș ușor să faci rost de jocuri. Era treabă nouă prin Timișoara. Și până să mă prind cum merge treaba, mi-am făcut de cap cu demo-urile pe care ți le punea la dispoziție revista Level, pe care o citeam, ca orice gamer care se respectă – și fără calculator –, de ceva vreme. Echivalentul cumpăratului de partituri înainte să-ți iei pian. Știu. Dar erau mișto. Și primul joc care m-a prins și de care m-am îndrăgostit iremediabil, a fost Age of Wonders. A fost primul TBS pe care l-am jucat și recunosc că deși am jucat de-atunci un noian de shootere, RTS-uri, RTT-uri, simulatoare de raliuri și altele, TBS-urile au rămas preferatele mele.
Jocurile turn-based-strategy au un avantaj fantastic: îți dau timp să gândești, să plănuiești, să dezvolți strategii și, last but not least, să lași imaginația să dea volum și anvergură, gust și miros acelui univers reprezentat sumar prin hărți viu colorate și unități pixelate. Dacă la toate acestea se adaugă o poveste bună și o muzică de excepție, „ochi-roșii” scrie pe tine.
Ei bine, Age of Wonders le are pe toate. Este un TBS fantasy produs de Triumph Studios (olandezi) și lansat în 1997, adică cu doi ani înainte să apară mult mai jucatul Heroes III. De cum deschizi jocul, te întâmpină un intro muzical superb, deopotrivă eroic și sinistru, marca Michiel van den Bos (Deus Ex, Unreal) și poate cel mai inspirat artwork pentru un joc fantasy până la acea dată. Și imaginea panoramează, trecând de la partea luminoasă la cea întunecată.
Din pădure tocmai iese o ceată de elfi. Un pod, un râu, iar în depărtare, turnul unui vrăjitor se profilează pe fundalul munților albaștri cu piscuri înalte și ascuțite. Dar „camera” ne trage spre stânga, unde apare o peșteră din care ies niște goblini puși pe scandal. Ai treisprezece ani și încă n-ai citit Tolkien, dar ai citit suficiente basme și povești fantastice încât să zâmbești și să zici: JACKPOT! Intri pe misiunea demo și afli că există doisprezece rase (din care tu poți juca doar cu câteva) și că patru sunt de partea binelui, patru de partea răului și patru neutre. Decizi să joci cu Halflingii (că așa vrea demo-ul) și pornești la drum cu hobiții într-o lume mare, plină de creaturi magice. Harta de joc e și ea foarte reușită, străjuită de un dragon roșu care-și schimbă expresia pe măsură ce duci cursorul în sus sau în jos pe meniul principal. Pe lângă faptul că elementele grafice de pe hartă sunt în sine reușite, fiecare castel, clădire sau unitate are un artwork propriu care le însoțește.
Iar în ce privește unitățile și creaturile fabuloase, artworkul vine la rândul lui însoțit de o scurtă poveste: pe unde sălășluiește, ce puteri are, ce spun legendele despre ea. Până să ajungi să muți eroul câteva hexagoane, ai „irosit” deja jumătate de oră citind poveștile și admirând imaginile. Și asta cred că este cel mai important. Găsirea celor mai bune strategii de a „bate” jocul vine de-abia după ce te-ai imersat în acest univers fantastic. Dorința de a reintra în acea lume era atât de puternică încât, inevitabil, te perfecționai destul de repede.
După ce am jucat demo-ul ăla de l-am înnebunit, am căutat furibund jocul full. Pe vremea aia nu mergea cu torenți, Steam, nici măcar să le cumperi în original, cum mai fac unii, căci piața de PC gaming era foarte slab dezvoltată. Netul încă era prin telefon. Dar am aflat că undeva în spatele unei librării, într-o curte interioară, cineva vindea jocuri piratate. Îmi aduc și acum aminte prima oară când m-am insinuat acolo, printre gamerii mai vechi, care aveau de câțiva ani deja computer: mă simțeam ca Charlie în fabrica de ciocolată. Cutia aia plină cu CD-uri părea un cufăr fermecat, cu multe găuri magice de iepure. Am găsit Age of Wonders și multe alte jocuri superbe din anii aceia, și până să apară Frăția inelului și primele traduceri Tolkien la RAO eram deja expert în efli, dwarfi, orci și alte creaturi magice din universul fantasy. La scurt timp am dat și peste Heroes III, taman în clasa a 8-a, când sentimentul de vinovăție pentru fiecare turn nou creștea direct proporțional cu apropierea examenului de capacitate. „Mai o tură și gata!” îmi promiteam, în zadar, pe măsură ce morcovul din dos se înșuruba tot mai adânc.
La scurt timp după ce am descoperit Age of Wonders, am dat din întâmplare (și tot grație Level) peste un alt joc care mi-a rămas etern gravat pe creier și în suflet, jocul cu cea mai bine închegată, complexă și frumoasă poveste din câte am jucat până acum: Legacy of… dar mai multe despre asta în partea a doua a acestei spovedanii-geek.
2 comentarii
La mine in oras era la fel. Mergeam la unul dintre „dealerii de jocuri” (care defapt vindea casete video, nu jocuri 🙂 ) si care avea un catalog tinut sub tejghea, doar pentru connaiseurs. Intrau vreo 5-6 jocuri pe un CD. Iti dai seama ca luam jocuri la kil, dar cu ocazia asta gaseam si multe nestemate prin gramada de „gunoaie”. Unele dintre ele au fost jocurile Heretic 2, Mortyr sau Daikatana. Age of Wonders si ai apoi mai celebrle Age of Empires, Caesar (sau Pharaoh) si Heroes of Might and Magic, fara sa fiu fan TBS in mod special.
P.S. Daca urmeaza Legacy of Kain (Soul Reaper) iti dau o bere, pe bune. Am jucat jocul ala (cel mai weird la vremea aceea) pana am tocit pixelii.
Excellent title!