Nostalgia e un impuls puternic atunci când îmi cumpăr jocuri video (mai ales dacă e completată și de reduceri substanțiale) pe care vreau să le reîncerc după ani de zile de când le-am jucat prima dată. E un rămășag că există acolo o calitate care nu s-a devalorizat cu timpul, dar și pentru a-mi stârni, că de asta vorbim de nostalgie, un sentiment de recuperare e trecutului. Deci nu e vorba doar despre recăpătarea unor reflexe – combinații de butoane sau strategii – pe care subconștientul meu s-a încăpățânat să le rețină – ci despre acel sentiment de risipire cu folos a timpului liber pe rețete deja încercate.
De cele mai multe ori am dreptate (atunci când pun pariuri cu mine însumi), iar pentru că pandemia ne-o oferit, oarecum, mai mult timp liber, am reluat câteva jocuri (nevoit și de PC-ul meu deja retro) cu care mi-am petrecut câteva sute (mii?) de ore în copilărie și adolescență. Iată un top 5 (deloc exhaustiv) pe care ar trebui să îl (re)încercați și voi.
Age of Mythology
Fratele mai mic al Age of Empires, AoM a apărut în 2002 și, probabil, a reprezentat surogatul generației noastre pentru colecțiile lui Alexandru Mitru. Fără a avea o mecanică diferită de majoritatea RTS-urilor Ensemble – strângi resurse, construiești clădiri, instruiești armată, îi faci upgrades și apoi nivelezi baza inamicului (traseu care îl face destul de liniar), AoM excelează la alte 2 capitole – scenariu și grafică. Cale de 32 de hărți și 4 mari locații (Grecia continentală, Egipt, Scandinavia și Atlantida) eroul tău, Arkantos, încearcă să împiedice un ciclop, pe Gargarensis, să deschidă porțile Tartarului pentru a-l elibera pe Cronos, titanul înlănțuit de Zeus. Călătoria sa îl va purta de-a lungul lumii clasice, care se află încă sub stăpânirea legendelor, a magiei și a creaturilor mitologice, unități speciale de care jocul se folosește din plin (mult mai mult decât orice alt Age of…) – uriași, valkirii, scarabi, centauri, minotauri, hydre, himere, coloși, mumii, sfinxi, etc. În plus, de-a lungul aventurii sale, lui Arkantos i se vor alătura eroi de legendă (Ajax, Chiron, Ahile, Perseu, Ulise), dar și câțiva zei importanți (Thor, Zeus, Osiris). În plus, grafica ajută din plin la construcția unei atmosfere de timp magic, mitologic, aflat în afara timpului nostru (mai ales in varianta nouă, cosmetizată, Extended Edition), prin culorile vii și contrastele puternice. Numai bun de rejucat acum, când visul unei vacanțe tropicale s-a amânat iarăși.
Unreal Tournament GOTY
Dacă nu știți cum să vă activați răul de mișcare stând pe loc, în scaunul de birou, atunci cel mai sigur ar fi să rejucați UT, un shooter dement, din viitor, în care regulile fizicii sunt la fel de opționale ca alegerile raționale pe care le fac conspiraționiștii de pe Youtube. Apărut în 1999, Unreal, produs de Epic Games, este alegerea cea mai sănătoasă decizie dintre toate versiunile first person shooter apărute pe atunci (DOOM, Quake, etc.) pentru simplul fapt că folosește engine-ul omonim, ceea ce îl face incredibil de fluid și de bine optimizat. Fără să aibă prea multe pretenții narative (care FPS are?), UT este un delir însângerat, o intrecere a exploziilor, o colecție de membre și de cadavre carbonizate. Ești un războinic din viitor (soldat uman, zombie, robot, sau extraterestru – fiecare e liber să aleagă ce îl periază mai bine) care își construiește o echipă de mercenari cu care se înscrie în competiția celor care ucid mai cu spor (premii sunt garantate). Cam asta e, dar nici nu ai nevoie de mai mult. Pe lângă viteza cu care se desfășoară luptele, calitatea cea mai evidentă rezidă în numărul de arme pe care îl ai la dispoziție pentru a topi, mutila, dezmembra sau vaporiza inamicii. Recompensa (în afara de evidența însângerată) este și vocea crainicului, care îți monitorizează numărul de victime pentru ca apoi să urle, pe cea mai bărbătească voce, că ai făcut MONSTER KILL!! Validarea este instantă, vă promit.
Call of Cthulhu: Dark Corners of the Earth
Știu că aveți alte preferințe atunci când vine vorba despre survival horror (Resident Evil, Dead Space, The Last of Us, ori poate The Forest), dar Call of Cthulhu, produs de Headfirst Productions (ce nume potrivit!) e varianta clasică, optimizată, a tuturor acelor elemente care compun genul – o locație supranaturală, o amenințare din umbră, cultiști, creaturi bizare, mistere, urmăriri în întuneric și ocazionalele țipete care trezesc vecinii. În plus, o plăcere de-a dreptul sinistră a jocului de a te forța să îți coordonezi la secundă anumite acțiuni, un balet aproape imposibil, dar fără de care nu ai cum să supraviețuiești unui scenariu inspirat din visele umede ale lui Lovecraft. Povestea, adaptată după The Shadow over Insmouth, urmărește investigațiile lui Jack Walters, un detectiv țăcănit, care e chemat să descopere ce s-a întâmplat cu Brian Burnham. Căutările lui se transformă într-un delir suprarealist, o cercetare în cheie horror a nebuniei care cuprinde tot orașul Insmouth, a cărei sursă rezidă în răul care doarme în subteran, și care se reflectă în gameplay – halucinații, contorsiuni ale realității, unde timpul și spațiul sunt absolut relative și personale, totul presărat cu interacțiuni din care aproape niciodată nu reușești să scapi viu. Cam ce se întâmplă cu noi toți de când stăm închiși în casă.
Zeus: Master of Olympus + Poseidon: Master of Atlantis
Mă întorc în lumea mitologiei pentru un city builder știind că veți ridica o sprânceană: „Ok, ok, dar cum rămâne cu Caesar 3 sau SimCity???” Sunt și ele undeva în listă, dar contează și factorul nostalgiei, iar Zeus + Poseidon, apărut în 2000 și produs de Impression Games, primește punctaj maxim. Probabil e și aplecarea mea pentru fantastic, deci pentru miturile lumii clasice, care aici capătă un profil administrativ. Fiecare dintre noi, întrebat dacă ar conduce mai bine un oraș decât actualul primar al acelui oraș, ar răspunde răspicat că DA! Idei crețe în general, pe care în ZP le poți pune în aplicare fără consecințele contemporane: nu îți urlă nimeni în fața geamului „ieși afară, javră ordinară!”. Ceea ce e un plus. Mecanica de joc e destul de intuitivă, dar contează foarte mult, la fel ca în toate city builders, felul în care îți coordonezi resursele și îți menții populația fericită – prin pâine și circ, firește. În plus, din când în când mai apare și câte o creatură magică, vreo gorgonă să zicem, care îți ucide concetățenii, ori îți distruge clădirile construite cu mari sacrificii (umane). Un strop de haos într-un joc de altfel liniar, dar care nu are cum să nu te motiveze și mai mult să te pui de-a curmezișul zeilor și a destinului.
Star Wars: Knights of the Old Republic
Mi-a fost greu să fac selecția asta, iar la ultimul joc din listă am cugetat și mai mult. Să fie Gothic (am scris deja pe undeva despre el)? Oare GTA: San Andreas? Rome Total War? Age of Wonders? Red Alert? HOMM 3? Apoi, pasiunea mea pentru Star Wars mi-a dat ghes să aleg unul dintre cele mai bune RPG-uri din perioada anilor 2000, un joc a cărui poveste este net superioară tuturor filmelor produse în franciză de la Phantom Menace încoace, mai ales că iese din universul Luke-Vader-Han-Leia și explorează cu totul alte personaje și istorii ale Republicii și ale eternului conflict dintre Jedi și Sith (cam ce ar fi trebuit să facă și trilogia nouă). Apărut în 2003 și produs de BioWare, KOTOR se petrece la 4000 de ani înainte de formarea Imperiului Galactic. Darth Malak, un lord Sith, atacă, pe nepregătite, Republica, ce aproape se dizolvă. Personajul tău, un cavaler Jedi, trebuie să călătorească prin întreaga galaxie pentru a opri distrugerea civilizației și instaurarea unei domnii a întunericului.
Jocul are mai multe puncte tari: grafica excelentă (chiar și după standardele de azi), bogăția de detalii de pe fiecare planetă pe care o vizitezi – dialoguri elaborate, misiuni secundare care îți dezvăluie civilizațiile extraterestre și locațiile exotice, NPC-uri a căror poveste, deseori complicată, oferă consistență peregrinărilor tale, un sistem de luptă turn based, care te forțează să faci mai mult decât să frămânți tastatura și mouse-ul (gen Jedi Academy). În plus, nu ești singur în misiunile tale. Te însoțesc diferite personaje, în sistem de party, care nu sunt întotdeauna pe aceeași lungime de undă cu tine. Iar aici intervine cea mai importantă calitate a jocului (un element specific BioWare) – poți face alegeri îndoielnice din punct de vedere moral, iar asta schimbă povestea și deznodământul. Poți să fi nesimțit, lipsit de scrupule, de-a dreptul malefic, dacă asta îți dorești, iar o parte din însoțitorii tăi vor fi foarte ok cu alegerile tale, ba chiar te vor încuraja. De ce? Păi chiar și un cavaler Jedi are zile mai proaste și alege să își verse frustrările pe bieții Ithorieni care au mare nevoie de ajutor. Iar libertatea alegerilor face toți banii (creditele) din galaxie.
