După cum v-am povestit deja aici, istoria lui Joker e lungă și întortocheată, iar avatarurile sale, de fapt ale creatorilor săi, sunt la fel de diverse precum planurile diabolice pe care le-a scornit cel mai important adversar al lui Batman chiar din momentul apariției sale (în Batman #1 – artizani fiind Bob Kane, Bill Finger și Jerry Robinson) de-a lungul celor peste 80 de ani (tocmai ce s-au împlinit la 25 aprilie) de BD-uri, filme și animații.
Un moment crucial nu doar pentru istoria lui Batman, dar și pentru industria benzilor desenate a fost apariția în 1988 a romanului grafic Batman: The Killing Joke, (publicat anul acesta și la noi de către Editura Art – în versiunea Deluxe Edition și tradus de Iulia Gorzo) ilustrat de Brian Bolland – trecut pe la 2000 AD – după un scenariu de Alan Moore (care încă de pe atunci era un brand al industriei tot pentru contribuția la 2000AD, dar și pentru V for Vendetta, apoi Watchmen), care a schimbat – sau a dat peste cap – atât mythosul celui mai popular erou de la DC, cât și perspectiva îngustă pe care o aveau până în acel moment benzile desenate în cultura mainstream. Practic, a deschis piața de BD-uri pentru consumatorii adulți și astfel (să le mulțimim!) a salvat-o de eticheta literaturii pentru copii.
Cu un scenariu tulburător, destinat unui public matur, presărat cu momente controversate și inspirat vizual din abordarea suprarealistă a lui Dick Sprang, The Killing Joke stârnește și astăzi dezbateri aprinse nu doar în rândul fanilor fenomenului BD sau a geekșilor de pe reddit (hai să facem compromisul ăsta etimologic), ci și în media și critica mainstream. Și nu, nu mă refer la eterna dezbatere despre vârsta potrivită la care poți să citești sau să vizionezi materiale pentru adulți (ce bine!), ci la necesitatea și relevanța violenței lui Joker în relație cu Barbara Gordon, eveniment care, în momentul publicării romanului, (dar și azi) oferea senzația, mai degrabă, a unui artificiu narativ – shock value/valoare de șoc – lucru recunoscut (poate cu jumătate de gură) și de Moore, dar și de Bolland, care în prefața ediției din 2008 dezvăluie că nu a fost în totalitate de acord cu deciziile scenaristului.
Povestea (stați liniștiți, nu am să dezvălui prea multe) se sprijină pe legătura dintre Batman și Joker, dar dintr-o perspectivă pe atunci diferită față de alte abordări, și anume relația de interdependență (sugerată mai târziu și în filmul lui Nolan) – cu accentul mai mult pe Joker – a echilibrului fin, dar epuizant pentru amândoi, viziuna lui Moore fiind o explorare aproape filosofică a relației de tip ying-yang, dar căreia îi oferă o întorsătură decisivă, de fapt miza romanului grafic: dozele de nebunie ale celor două personaje (care coexistă într-o încleștare etern nerezolvată, deci în remiză) sunt fețe ale aceleași monede. Iar pe muchie – victimele colaterale ale anilor de răfuieli, de data asta James Gordon și Barbara Gordon.
Povestea, scrisă oarecum circular, mizează pe jocul întâlnirii și a reîntâlnirii, dar și pe schimbările istovitoare care se petrec de-a lungul romanului în fibra celor două personaje, decizie care conduce către un final deschis, interpretabil, ce a împărțit comunitatea bedefilă în două: îl ucide Batman pe Joker în momentul în care acesta își dă seama că cel din urmă nu va putea fi reabilitate niciodată? Depinde. Dacă citim povestea în cheie singulară, independentă de canon – one time deal (după cum s-a speculat foarte des) – da, foarte posibil (gasp!). Dacă o privim ca pe o felie a unui întreg, tributară tuturor versiunilor de Batman și Joker deja existente în 1988, consistente cu direcția narativă stabilită de cei care gestionează Universul DC – probabil că nu. Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred și sper în prima variantă.
Un alt aspect interesant, discutat ulterior de fani și de critici, este reechilibrarea raportului moral, prin care Moore relativizează oarecum linia de demarcație dintre cei doi. Joker beneficiază de un mic arc narativ, sub formă unor flash-backs, care îi oferă o nouă (veche acum) dimensiune, ce îl umanizează în ochii cititorilor și îi justifică acțiunile – este victima unui Gotham decăzut, a propriei sărăcii și neputințe, a unor conjuncturi nefavorabile (aici mă văd nevoi să îl menționez – a câta oară?– pe Bakunin). Nebunia lui e rodul mediului aspru, neîngăduitor, care îi atacă și îi distruge pe cei mai vulnerabili dintre noi.
Și totuși… Și totuși, legitimitatea acțiunilor sale, dar și compasiunea pe care am putea să o simțim față de trecutul său dureros se estompează în relație cu bestialitatea și cruzimea cu care acționează față de James și Barbara, de fapt decizia cea mai controversată pe care o ia Moore atunci când scrie scenariul. Într-un act de sadism greu de digerat, Joker o împușcă pe Barbara, care rămâne paralizată, o dezbracă (sunt și câteva indicii că ar fi violat-o), apoi îi face poze, pe care i le arată lui Gordon, o completare psihică a torturii fizice la care îl supune (sunt și aici câteva indicii că Gordon ar fi fost, la rândul său, violat de Joker). Pretextul, unul simetric cu propria lui poveste, deci autojustificativ, este următorul: o singură zi proastă e suficientă pentru a transforma orice om sănătos la cap într-un criminal psihopat.
Abuzul și umilința prin care trece Barbara a șocat publicul cititor (bedefil sau nebedefil), care s-a întrebat (și nu știu dacă s-a dumirit între timp) dacă Moore nu a exagerat cumva. Firește, dezbaterea a fost preluată și de polemica feministă, probabil alimentată și de zvonul/povestea/mărturia niciodată confirmată, dar șoptită pe la colțuri, că Len Wein, editor DC la vremea respectivă, întrebat de Moore dacă ar trebui sau nu să introducă scena, ar fi răspuns fără nicio urmă de remușcare: Cripple the bitch!/Schilodește-o pe nenorocită! Poate de asta, mai târziu, Moore a dat înapoi și a zis că The Killing Joke nu e/nu mai e pe gustul lui. Nu vom ști niciodată.
În fine, gestul brutal al lui Joker și dezbaterea ulterioară nu a rămas neadresată în politica editorială a DC. Într-o măsură oarecum de remediere, Barbara a fost readusă de John Ostrander în Justice League, apoi în Birds of Pray și Suicide Squad, cu un alias nou, The Oracle – deși paralizată după întâlnirea cu Joker, Barbara se folosește de tehnologie și calculatoare pentru a crea o rețea de comunicație globală prin care îi ajută pe super-eroi. Mai târziu, în The New 52 (2011) și în DC Rebirth (2016) personajul se reîntoarce complet vindecat și redevine Batgirl, lucru care integrează The Killing Joke în cronologia canonului, deși cred că nu asta era intenția inițială.
Grafic vorbind, Bollard se achită excepțional (nici nu cred că avea cum să fie altfel) și de ediția originală, dar și de cea din 2008 – recolorată în totalitate de către el și regândită pe alocuri: de exemplu în scenele de flash-back – care acum se desfășoară în alb-negru, ilustratorul a păstrat culoare în câte un singur element semnificativ, lucru care i-a oferit ediției noi o dimensionalitate deosebită. Culorile mohorâte, sobre și reci, ori umbrele stăruitoare și prelungite, care câteodată constrastează subit cu stilistica vibrantă a personajelor, iar alteori o integrează discret, stabilesc tonul și cheia în care trebuie citit romanul grafic, și ajută cititorul să priceapă mai clar, mai visceral și, uneori, mai intelectual, tranziția lui Joker de la un comediant ratat la Prințul Crimelor din Gotham, a gravității acțiunilor sale, dar și dilema prin care trece Batman, care la sfârșit are de făcut o alegere.
Fie că o priviți ca pe o simplă bandă desenată, ori ca unul dintre punctele de cotitură din istoria BD-ului, sau țineți morțiș să dezbateți ultimul panel (e semnificativ), ori poate logica narativă a scenei brutale despre care deja am vorbit (sau lipsa ei), e clar, cred eu, că The Killing Joke rezistă unui test la fel de semnificativ ca polemicile pe care le-a creat de-a lungul anilor, și anume puterea și fascinația pe care banda desenată, până mai ieri literatură pentru copii, o poate proiecta asupra culturii pop, dar mai ales în afara ei.
