Anul 2019 a fost colacul de salvare al industriei de film DC și șansa Warner Brothers de a se revanșa pentru cei șapte ani malnutriți (mai costelivi decât vacile lui Faraon) care au trecut de la The Dark Knight Rises (2012, regia–Christopher Nolan). O gură de aer pe care toți fanii francizei au sorbit-o cu nesațul naufragiaților prinși în maelstromul castingurilor neinspirate, a scenariilor scrise pe genunchi, a privirilor înciudate peste gardul vecinului, a cărui capră (vacă) nu moare, ci, din contră, se îngrașă, e arătoasă, și, pe deasupra, ce minunăție! mai face și miliarde de dolari.
Cândva după 2012 (sau pe atunci), cineva din structurile decizionale ale Warner Brothers (cu sau fără complicitatea DC Comics), a hotărât ca următorul pas după trilogia lui Nolan să fie accesarea robinetului cu bani al unei nișe din ce în ce mai populare. Calea cea mai simplă (au crezut ei) a fost copierea pe furiș a rețetei Marvel: îmblânzirea narativă, simplificarea mizei, subțierea mesajului, cu alte cuvinte ceva ce ar putea fi pe gustul și priceperea unui copil de 13 ani, ai cărui părinți sunt dispuși să plătească bilet, popcorn, suc, figurină, tricouri, etc.
Principiul guvernant a devenit următorul: un film cu supereroi este doar atât și nimic mai mult. Batman trebuie să se lupte cu un răufăcător, nu cu alienarea socială, cu demonii interiori, sau cu traumele din copilărie. Din aluatul atâtor decizii proaste s-a copt altceva decât un cozonac, pentru că scenariștii au uitat ingredientul (nu chiar atât de) secret al Marvel: umorul. Pe care nici nu aveau cum să îl reproducă, deoarece tradiția DC impunea măcar o poleială de angoasă, de traumă, de depresie. Pe care au reprodus-o în treacăt (Batman-ul lui Affleck e supărat, Superman e confuz), dar care, la o privire mai atentă, nu a fost decât un pretext pentru a rehașura personaje odinioară complexe în schițe incomplete și bidimensionale.
În virtutea acestui principiu, complexitatea narativă, miza substanțială și mesajul deseori relativ al DC Comics s-a refugiat în animațiile și în benzile desenate care au continuat, ba chiar au subliniat în tușe groase ambiguitatea morală a lumii în care trăim. Prin urmare, în timp ce pe marile ecrane rula Man of Steel (2013, regia – Zack Snyder), Warner Home Video lansa animația Justice League: The Flashpoint Paradox (2013, regia – Jay Oliva), o adaptare după crossover-ul Flashpoint, conceput de Geoff Johns și Andy Kubert. O producție excelentă din toate punctele de vedere, care sprijină materialul sursă și chiar îl completează: animație fluidă, intepretare perfectă, un fir narativ susținut a cărui miză depășește motivația obișnuită a supereroului și explorează teme precum negocierea și mecanismele de acceptare a morții, loialitatea, sacrificiul de sine, toate cernute prin filtrul adult al unei scenariu destul de brutal și de violent.
Mai târziu, în 2016, în timp ce majoritatea cinefililor erau oripilați de Suicide Squad, (regia – David Ayer) și de Batman v. Superman: Dawn of Justice (regia – Zack Snyder), mediul online vuia (în special sectorul feminist) pe marginea animației Batman:The Killing Joke (regia – Sam Liu), o adaptare după excepționalul roman grafic (1988) cu același nume, conceput de Alan Moore și Brian Bolland. Întunecat și sinistru, The Killing Joke încerca, printre altele, să răscumpere imaginea Barbarei Gordon, schilodită și abuzată sexual și psihologic de către Joker. Fără să aibă un succes important (spre deosebire de romanul grafic), animația și-a asumat câteva riscuri pe care Warner Brothers nu a avut curajul să le impună aproape niciodată în media mainstream.
În fine, după o secetă care a uscat buzele chiar și celui mai răbdător fan DC, în toamna anului 2019 s-a produs o minune. Noul Joker (regia – Todd Phillips) a avut curajul de a lua mai multe decizii contrare demersului de care aminteam mai devreme, și anume: filmul este tributar canonului și, în același timp, relativizează cu totul lunga și întortocheata istorie a lui Arthur Fleck. Apoi, ca un copil rebel, Phillips a anunțat că producția va fi de sine stătătoare, iar personajul interpretat de Joaquin Phoenix nu va fi reiterat în proiectele ulterioare ale WB (în condițiile în care bugetul filmului a fost de doar 55 milioane de dolari, iar încasările au depășit 1 miliard de dolari). În final, a așezat și cireașa – un scenariu complex, intertextual, cu câteva straturi interesante de interpretare, un demers nemaiîntâlnit, zic eu, de la Nolan încoace.
Internetul a explodat. Cei mai mulți l-au așteptat cu sufletul la gură, o parte s-a ultragiat (ba mai mult, l-au beștelit cu mânia proletară – menirea răufăcătorilor este să fie bidimensionali și neinteresanți, că tocmai aminteam). Alții au strigat războinic: Nimeni nu îl va depăși pe Heath Ledger! Câțiva s-au văzut în poziția de a-l critica hipsterește pentru că a îndrăznit să iasă din bula pop-culture și să se aventureze pe tărâmul nisipos (dar aducător de premii) al producțiilor semnificative pentru cinematografia mondială, unde temele culturii pop sunt doar un pretext pentru un scenariu cu o miză mult mai generoasă.
Bine a făcut! Pentru că Joker este, într-adevăr, una dintre acele producții cu bătaie lungă, care îmbrăcă haina atrăgătoare a omagiului (pentru Martin Scorsese și Robert DeNiro), fiind puternic influențat de Taxi Driver (1976): calitatea morală a lumii – New York/Gotham – s-a deteriorat peste măsură; în vâltoarea atâtor nedreptăți, se mai găsește cineva – Betsy/Sophie – care să fi păstrat o fărâmă de omenie; protagonistul – Arthur/Travis – consideră că are o datorie în a transforma lumea într-un loc mai bun; dar și de The King of Comedy (1988), unde Rupert Pupkin, un comediant fără succes, își răpește idolul pentru a ajunge faimos.
Totuși, Joker nu este doar o pastișă a unor filme cu mult mai multă însemnătate în canonul cinematografiei, deoarece se supune, prin figura principală (Arthur Fleck) unor reguli care coexistă logic doar în universul ficțional DC și pe care trebuie să le gestioneze în așa fel încât producția să se poată încadra cât de cât în cronologia evenimentelor din lumea creată de Bob Kane. Prin urmare, Todd Phillips crează un Joker alternativ, care există și nu există, după cum ziceam mai devreme, în canon. Cum? Prin două alternative de interpretare.
Prima, cea mai accesibilă, înfățișează o societate decăzută, coruptă, lipsită de empatie și de compasiune, unde există o discrepanță uriașă între clasele sociale (subliniată prea puțin subtil de evacuarea neceremonioasă a lui Fleck, după confruntarea cu Thomas Wayne, din cinematograful în care se proiectează Modern Times, dar și de pasiunea sa pentru Chaplin). Individul, însingurat, abuzat și nefericit, este împins peste buza prăpastiei. Altfel spus: omul este produsul mediului, al economiei și al societății în care trăiește.
Prin urmare, răzvrătirea lui Fleck, transformarea sa în anarhist, într-un agent al haosului, este justificată (cel puțin dacă îl întrebăm pe Bakunin), iar Joker devine, simultan, erou și anti-erou (nu răufăcător), și își va căuta echilibrul în Bruce Wayne/Batman – acesta, la rândul său, acționează la marginea societății și cu totul în afara legii – două fețe ale aceleiași monede. De exemplu, crimele pe care le comite Fleck în filmul lui Phillips capătă valențele unei pedepse biblice, girat fiind chiar de către divinitate – fiecare ceas din film arată ora 11:11. La o căutare rapidă, capitolul 11, versetul 11 din Cartea lui Ieremia spune așa: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: Iată, voi aduce peste ei nişte nenorociri din care nu vor putea să scape. Vor striga la Mine, dar nu-i voi asculta!” Așadar, Fleck nu este un villain, ci eroul ales să restaureze domnia celor drepți. Cel puțin în mintea frântă a unui personaj care este într-o continuă căutare a propriei meniri.
Filmul are, însă, și o altă propunere, una mai interesantă, cred eu, și anume: prin exploatarea patologiei mentale a lui Joker (diagnosticul fiind, probabil, o formă de schizofrenie), regizorul răsucește și modifică realitatea pe care o percepe atât privitorul, cât și Fleck, și, prin extrapolare, răstoarnă cu totul canonul DC, ba chiar îl anulează. O parte din evenimente și din interacțiuni se petrec, aflăm ulterior, în mintea protagonistului, altele – relația cu Thomas Wayne; amploarea exagerată pe care o capătă crimele din metrou; momentele ascunse din firul narativ; faptul că există o singură perspectivă, cea a lui Fleck; revelația evenimentelor care vor urma (Bruce Wayne se va metamorfoza într-un ciudățel cu mască de liliac) – compun un puzzle care se potrivește cu greu în aranjamentul pe care deja îl cunoaștem din filmele, animațiile și benzile desenate ale universului extins DC.
Prin urmare, cred eu, regizorul ne aruncă un cârlig inedit: posibilitatea ca toată istoria și relația lui Joker cu Batman să fie doar rodul plăsmuirilor unei minți schizofrenice. Fleck, închis în azil, creează scenarii, inventează personaje, își construiește personalități în funcție de dispoziție și de necesitate (Cesar Romero – răufăcătorul tradițional, Jack Nicholson – sminteala zburdalnică, ștrengară; Heath Ledger – nebunia întunecată, obsesivă, organizată; Jared Leto –alienarea infatuată, trufașă) și, cu atenție și fidelitate scriitoricească, urzește firele narative ale unei lumi în care anarhia și ordinea se luptă pentru supremație.
Astfel, Joker este un omagiu adus propriului trecut, a istoriei de 80 de ani (Batman vede lumina tiparului în 1939) și a diverselor instanțe, interpretări și abordări la care au contribuit sute de artiști, actori, graficieni și scenariști care au creat un univers relevant, ambițios și unic.
Cât despre interpretarea lui Joaquin Phoenix, ea este, fără îndoială,fantastică. Veți sări să mă întrebați: mai bună decât a lui Heath Ledger? O întrebare perfect irelevantă atâta vreme cât The Dark Knight și Joker au abordări diferite și mize diametral opuse. Pot să vă zic doar că Heath Ledger a fost magistral, iar Joaquin Phoenix merită și el, cu prisosință, Oscarul. La fel și filmul. Dacă nu pentru altceva, măcar ca o revanșă a culturii pop în fața opiniei generale că supereroii și benzile desenate nu au nicio relevanță pentru arta cinematografică.
7 comentarii
Bravo Cristi, felicitari! Pentru comentariu dar si pentru scrierile tale!
silvia
Mulțumesc, doamnă Silvia!
Bravo si mama lui Cristi!
JOKER merita o Cronică.
Mulțumesc.
Mulțumesc, domnule Mirescu!
Un film absolut excepțional, într-adevăr, și o cronică pe măsură. Din punct de vedere (pseudo) religios, eu am remarcat și scena cristică din final (e purtat pe brațe ca în Pieta, e mort, „credincioșii” strigă „Rise! Rise!” – termenul englez pentru înălțare – și învie) – oare este o aluzie mesianică (purifică prin asumarea păcatului) sau, dimpotrivă, o parodiere și desanctizare a momentului? Încă mă gândesc și asta e foarte bine 🙂 Pe de altă parte, mi s-a părut destul de mult și un film despre condiția tragică a artistului, aspect subliniat de scenele de dans, dar și de faptul că simultan scrie (e scriitor), desenează (pictor), joacă pe scenă (actor) și tot așa. A, și o critică la îndobitocirea prin TV, dar și la trumpism (Wayne senior e un Trump)…
Sunt de acord, Miloș. Interesante idei. Credă că tocmai de asta filmul este atât de bun – faptul că se supune multor interpretări, că nu este tributar exclusiv propriului univers și filmelor cu supereroi, că presupune o simbolistică ce îl scoate din cinematografia de gen și îl împinge dincolo, în categoria filmelor de artă.