Capitolul 2
Iulia pe urmele cățelușei Leea
5
Iulia își amintea vag cum arăta cartierul când era mică. Acum era diferit. Schimbarea asta radicală apăruse de câțiva ani – de patru, mai exact. Adică aproape jumătate din viața ei.
Înainte ca drumurile să fie reasfaltate, parcările, retrasate, spațiile verzi, amenajate, înainte ca pista de ciclism și parcul și grădinița și blocurile noi să apară parcă de pe o zi pe alta, cartierul Iuliei era un haos de trotuare de beton spart, plin de gropi, cu mașini parcate pe rondurile noroioase unde ar fi trebui sa fie flori și iarbă, cu garaje încropite din foi de tabla ondulată, acoperite cu azbest, terenuri virane pline de buruieni și cine știe ce vietăți purtătoare de boli – șoareci și șobolani, cu siguranță, dar poate și altele mai fioroase.
Toate astea, plus un soi de pârâiaș. Un fir de apă pe fundul unei albii adânci. Știa că acolo n‑avea voie să meargă. Mama și tata i‑o spuseseră de mai multe ori. Odată, ca să n‑o roadă curiozitatea, au dus‑o pe buza povârnișului ca să‑i arate de ce spuneau asta.
Iulia a văzut că acolo creșteau trestii groase și dese, ierburi înalte și alte plante cărnoase, cu frunze late pe care tatăl ei le numise „brusturi“. În mod normal, n‑ar fi văzut nimic din cauza acestora, dar plouase câteva zile la rând și nivelul apei crescuse. Urcase pe pereții albiei destul de mult cât să iasă dintre plante și să‑și arate luciul negru, misterios.
— Nici nu știm ce înoată acolo, i‑a zis mama, vrând mai mult ca sigur s‑o sperie.
Și strategia funcționase.
Iulia își imaginase monștri marini cu mai multe capete și tentacule, cu ochi de muscă și un singur corn în frunte, răsucit și strălucitor, ca al unui inorog. Își imaginase crocodili rânjiți și șerpi cu solzi tăioși și pești care înotau ca racii, mișcând din cap ca să înainteze cu coada, dar și raci cu cochilii ca melcii, din care ieșeau brusc, pe nepregătite, atacându‑te cu cleștii lor transparenți.
Părinții Iuliei nu știau ce imaginație bogată avea fiica lor, iar ea nu le‑a spus în nopțile următoare de ce s‑a trezit din somn icnind și plină de transpirație. Încă de mică, Iulia refuza să‑și arate slăbiciunile.
Dar când muncitorii au apărut cu utilajele lor și au început să transforme cartierul, aducând cu ei niște tuburi mari de beton, pe care le‑au montat pe fundul albiei, forțând apa să treacă prin ele, după care le‑au acoperit cu pământ și beton, iar peste beton au turnat asfalt și au făcut o nouă stradă, Iulia n‑a putut să nu se bucure în sinea ei.
Acum Iulia era mare. Crescuse. Știa că asemenea lighioane nici nu existau, darămite să bântuie în tunelul de sub strada pe care veneau părinții ei de la serviciu cu mașina.
Totuși, când s‑a lăsat în genunchi și s‑a uitat în întunericul care respira din gura de canal descoperită, a simțit un fior rece pe șira spinării.
— Leea! a strigat și s‑a speriat de cât de stins îi suna glasul. Leea, vino înapoi!
A auzit atunci un lătrat la fel de slab ca vocea ei, ca o rugăminte de care te rușinezi.
— Vin acum după tine, cățelușă jucăușă și prostuță ce ești, a spus Iulia în barbă.
S‑a așezat mai întâi în fund pe marginea canalului, s‑a săltat în palme, apoi s‑a lăsat să cadă în întuneric.
6
Se aștepta să nimerească în apă sau, mai rău, în noroi.
În schimb, a aterizat pe uscat.
În câteva momente i s‑au obișnuit ochii cu întunericul și a văzut că înăuntrul canalului era un fel de trotuar. Apa curgea civilizat la câțiva pași de ea, printr‑o rigolă de beton. Chiar susura ca un râu de munte.
— Leea! a strigat Iulia, mijind ochii.
— Leea! a răspuns un ecou palid din lungul tunelului.
— Ham! a făcut cățelușa. Ham‑ham!
„Hai‑hai!“ i s‑a părut Iuliei că‑i spune. „Hai să ne jucăm pe sub stradă! Uite ce loc interesant am găsit.“
Iuliei nu i se părea interesant. Asta ar fi presupus să aibă ceva atractiv, pe când pârâul acela îngropat nu reușea decât să‑i facă pielea de găină.
În primul rând, o trăgea curentul destul de tare. Iulia i‑a simțit atingerea dinainte să i se obișnuiască ochii cu bezna dinăuntru și s‑a temut pentru o clipă că nu era singură acolo.
Apoi mai era mirosul. Nu era o putoare de canal, nu‑ți muta nasul din loc. Semăna însă cu ceva ce Iuliei îi dăduse mereu fiori: apa de flori. Dintr‑odată, susurul care‑i ajungea la urechi i‑a întors stomacul pe dos.
Trebuia s‑o găsească pe Leea cât mai repede. Și asta ca să poată ieși de acolo cât mai repede.
Lumina pătrundea prin gurile de canal cu grilaj dispuse la distanțe egale în partea de sus a tunelului. Așa că în fața Iuliei se întindea o galerie punctată din loc în loc de bălți luminoase. Destul cât să se poată orienta.
Trebuia să meargă în dreapta. De acolo auzise glasul cățelușei și într‑acolo a pornit fără să mai stea pe gânduri.
— Leea! Așteaptă‑mă, nu te mișca, a spus Iulia, grăbind pasul. Vin după tine. Mergem acasă.
Până nu intră în panică mama și tata, a completat în gând.
Și atunci a auzit ceva mișcându‑se în spatele ei. Pași. O respirație grea. Foșnete ascunse, furișate. Parcă și câteva icnete întretăiate, gemete ca cele produse în urma efortului.
Deodată, susurul apei s‑a transformat în ceva rău‑prevestitor, precum coloana sonoră dintr‑un film tensionant la care nu avea voie să se uite decât pe ascuns, pe contul de Netflix al tatălui ei.
Fata a grăbit pasul, refuzând să se uite înapoi.
— Leea! Leea! Leea! a continuat să spună din ce în ce mai apăsat.
Nu și‑ar fi dorit nimic mai mult decât să audă în clipa aceea lătratul firav al cățelușei ei.
În schimb, a auzit o tuse flegmatică, urmată de sunetul inconfundabil al cuiva care scuipă pe jos.
Un vagabond. Era convinsă de asta. Un om al străzii care se adăpostise de vremea rea pe malul râului de sub stradă. Un amărât cum văzuse destui, unii cerșind la semafoare, alții căutând prin tomberoane sau pierzând pur și simplu timpul pe câte o bancă, neștiind de unde vin sau unde se vor duce. Hainele lor zdrențuite, mâinile și fețele veșnic soioase, părul zburlit și privirile tulburi, rătăcite, triste n‑o înfricoșaseră niciodată pe Iulia. Ba dimpotrivă. Trezeau în ea o milă care o împingea până în pragul lacrimilor. Cu siguranță, oamenii aceia neajutorați n‑ar fi făcut rău nici unei muște.
Sau ar fi făcut? Acum, în situația în care se afla, nu mai era la fel de sigură.
Aproape alergând, a riscat să arunce o privire peste umăr.
Omul, căci om era uriașul deșirat decupat din întuneric de lumina revărsată prin grătarul sub care îl surprinsese privirea Iuliei, era înconjurat de cel puțin zece pisici. Altele fără număr se țineau agățate cu ghearele de hainele lui pono site, capul uneia se ivea de după un rever ros de molii, alta părea că doarme pe umărul lui stâng, iar pe creștet i se încolăcise ca o căciulă un motan lățos; coada acestuia‑i atârna pe lângă față, îi mângâia urechea dreaptă cu mișcări languroase. Lunganul ținea mâinile întinse în față, cu palmele în sus, cerând parcă îndurare. Arătându‑se vulnerabil.
Ai grijă, Iulia. Poate e o cursă, a auzit vocea mamei ei. Nu te lăsa păcălită.
Lunganul era la vreo zece metri distanță de ea. Și, însoțit de alaiul lui de feline, se apropia cu pași târșâiți de Iulia, gâfâind și tușind, când mai tare, când mai încet.
— Leea! a zis Iulia cu glasul stins, întorcând iute privirea.
— Ham! și‑a auzit cățelușa undeva în față.
Sau doar i s‑a părut? Atât de tare și‑a dorit s‑o audă?
N‑a mai avut timp să se lămurească. S‑a lovit cu piciorul drept de ceva tare de pe jos, piciorul stâng a încercat în zadar să restabilească echilibrul, grăbindu‑se să calce în față, iar Iulia a plonjat cu palmele înainte.
7
Cu siguranță își julise genunchii, nu numai mâinile. Simțea usturimea. Probabil că îi dăduse sângele. Nici nu voia să se gândească la ce o să simtă după ce pânza sfâșiată a pantalonilor se va lipi de răni și va trebui s‑o dezlipească.
Dar Iulia n‑avea timp de asta. În spatele ei, lunganul grăbise pasul.
Și tușea mai tare ca niciodată.
Abia atunci și‑a dat seama: bărbatul tușea. Tușea! Și venea cu mâinile întinse spre ea.
Brusc, în mintea Iuliei s‑au revărsat imaginile văzute la TV și avertismentele autorităților din ultimele luni. Nu ieșiți din casă! Sigur, dar dacă nu aveau încotro, și: Păstrați distanță de minimum doi metri. Spălați‑vă bine pe mâini, cu săpun, timp de cel puțin două minute. Purtați mască de pro tecție oriunde mergeți.
Acum, virusul invizibil care îngrozea pe bună dreptate o lume întreagă, putea fi mai aproape de Iulia decât își imaginase vreodată. Stătuse până atunci în siguranța casei ei. Deși ajunsese să sufere de singurătate, deși îi era dor de colegii de școală și, culmea, chiar de școală, acolo se simțise protejată.
Acum era expusă. Zăcea pe betonul umed al unui râu îngropat sub stradă și un bărbat necunoscut, cel mai probabil un vagabond care în tot acest timp nu se protejase deloc, era pe urmele ei. Se grăbea acum spre ea, tușind!
Iulia a strâns din dinți, a ignorat durerea din palme și s‑a împins în betonul zgrunțuros. A sărit în picioare ca acționată de un arc.
N‑a mai riscat să se uite peste umăr. În schimb, a rupt‑o la fugă prin tunel, imaginându‑și că nu un om o urmărește, ci virusul însuși. Un nucleu dolofan ca un ghem de zdrențe murdare și țepii aceia ieșind din el, pisicile zburlite, puricoase, cu cozile drepte, ca electrocutate.
Și atunci s‑a întrebat dacă nu cumva totul făcea parte dintr‑un plan. Dacă pisicuța care o ispitise pe Leea nu era una dintre pisicile omului‑virus. Dacă nu cumva plănuise de la bun început s‑o atragă în canalizare. S‑o aducă în brațele stăpânului ei hrăpăreț și înfometat acum, după atâtea săptămâni de izolare.
Pentru prima dată de când ieșise pe poarta casei, Iulia nu s‑a mai temut pentru cățelușa ei.
S‑a temut pentru ea însăși.
Gașca
Titlu: Gaşca
Autor: Mircea Pricăjan
Cu ilustrații de Catrinel Lazăr
ISBN: 978-630-344-084-2
An apariție: 2024
Lună apariție: 11
Număr pagini: 272
Tip ediție: broșată, ilustrată
Format: 130×200
Editura Polirom
Colecție: JUNIOR
Descrierea editurii
În timpul izolării impuse de pandemia de COVID-19, un grup de prieteni – Tibi, Rareș, Horia și Luca –, sătui de școală online și de singurătate, decid să iasă pe furiș din case pentru a merge la bunica lui Tibi. E doar o aventură scurtă și nevinovată. Sau așa își spun ei… Au însă parte de peripeţii neașteptate, atunci când în drumul lor prin orașul pustiu dau peste un hoţ care-și ascunde faţa după o mască imprimată cu un bot de lup care rânjește. Lor li se alătură Iulia, o fetiţă plecată pe urmele Leei, căţelușa ei fugară. Împreună trăiesc emoţia unei curse nebune cu tramvaiul, întâlnesc un fotograf pasionat de peisajul urban „apocalyptic” și descoperă că, la marginea orașului, hoţul-lup are propriul grup de prieteni. Vor reuși să-și ducă misiunea la capăt? Sigur e doar că aventura în care au pornit nu va fi deloc așa cum s-au așteptat.
