Muritorii bat la ușa Diavolului cu sufletele-n mâini. „Dă-mi! Îmbogățește-mă! Fă-mă celebru!” îi spun, când ceea ce își doresc de fapt este doar să conteze. Dau la schimb diamante pe grăunți de nisip și oh, cât de surprinși sunt atunci când află pentru ce și-au vândut eternitatea. …Uneori însă, în nopți cu luni de foc, la casele celor mârșavi, mincinoși și lacomi, Diavolul este cel care bate la ușă. Muritorii sunt proști și-l invită înăuntru.
Amurgul plutea în negură și în parfumul ce se înălța din inimile scobite ale rozelor albe. Deasupra orizontului, o jumătate de soare se destrăma, azvârlindu-și cu ultimele suflări incandescența spre cerul de un albastru orbitor. Iminenta înserare se aduna peste valurile moi ale lacului, iar umbra crescândă, comprimată în pete din ce în ce mai intense, îmbujora ca o atingere glacială obrazul tinerei Adelind. Sub ocheada hulpavă a gazdei sale, lady Ness se aplecă peste trandafirul cățărător și inspiră adânc aroma nopții. Adierea răcoroasă agita draperiile fumurii și rochia ei de mătase, transformându-i trupul zvelt într-o prelungire materială a unei stafii – un credibil rezident al conacului Wolgastern.
– Ți-am mai spus că ești dureros de frumoasă?
Cuvintele se doreau a răsuna admirativ, flatant, dar inflexiunile lor le făceau să semene a dorință abia stăvilită, lasciv, poate pervers…Vocea joasă, mai abruptă decât ar fi fost potrivit, o trezi neplăcut din visarea în care se abandonase. Apusul, finalizându-și glorios prestația, alunecă pe incendiara privire a lordului Milo, prelingând-și lumina oranj peste buzele și bărbia lui palidă; acel chip pe jumătate ascuns o înfioră pentru o clipă, dar Adelind se împotrivi reflexului și, amintindu-și cine ședea în fotoliul din salon, se-apropie de el, pocnind rar cu tocurile sandalelor în podeaua de marmură pestriță. Părea firavă și, îmbrățișându-se singură cu un gest jenat, îi răspunse schițând doar un zâmbet și căutând cu o absență voită ceva ce nu se afla acolo.
Se simțea ridicol în acea ipostază, în acea vestimentație pe care aristocratul insistase să o poarte, în timp ce greutatea medalionului pe care trona un diamant uriaș – un alt cadou pe care nu și-l dorise – îi dădea senzația că spatele-i dezgolit îi înțepenise aplecat. Atingerea argintului rece îi era la fel de nefamiliară ca și atitudinea și obiceiurile libertine ale anturajului lordului Wolgastern; bijuteria părea menită să atragă atenția către pieptul ei alb și ferm, expus mai mult decât se cuvenea în decolteul adânc, și chiar și după săptămânile petrecute între alte domnișoare înveșmântate astfel, în compania clicii lui Milo, nu izbutea să se simtă deloc în largul ei atunci când i se cerea să le imite.
– Iartă-mă, îi spuse cu o voce stinsă, dar astfel de declarații sunt încă prea îndrăznețe.
O scânteie de întuneric scăpără în ochii lui, dar doar pentru o clipită. Tânărul îi întoarse un zâmbet șarmant, enervant de simetric, apoi se ridică și îi sărută mâna, conducând-o spre ușile din spatele cărora se înălțau acorduri vesele dintr-un uriaș gramofon.
– Te rog să nu mă urăști pentru cumpătarea mea, Milo, adăugă lady Ness șoptit. Nu sunt frigidă, dar nu știu cum să-ți răspund când îmi spui astfel de lucruri…
– Nici să nu-ți faci griji, draga mea, îi spuse aplecându-se spre ea și o șuviță cafenie îi mângâie urechea în timp ce continuă șoptit: îți promit că, după astă seară, toate aceste dubii se vor disipa precum visele-n zori.
Era ceva nenatural în cuvintele pe care i le rostise, în tonul vocii sale. Înțelegea sensul, desigur, și totuși, pentru a doua oară în acea oră, lady Adelind Ness tresări în sine, alertată de un pericol abia simțit, dar fără îndoială existent. Între cei patru amici ai lui Wolgastern și celelalte două fete, bunele maniere îi cereau să-și alunge orice temeri și inhibiții. Petrecerea părea că începuse deja de-o vreme și nu se cuvenea să se izoleze bosumflată într-un colț.
Lady Rumina Komi chicotea necontrolat, unduindu-și formele bine conturate în rochia-i de catifea sângerie. Șoldurile-i alunecau spre cei doi spectatori, Ikan și Hussum, care-și lepădaseră sacourile lucioase și, suflecându-și mânecile și deschizând nasturii vestelor strâmte, aplaudau în ritmurile sacadate dansul spumoasei blonde. Aniara explorase deja fundul mai multor pahare de vin, șezând în poala lui Dare – iar el pe scăunelul pianinei din colț – și protestând cu un surâs strâmb prezența mâinilor lui prin diverse locuri intime.
Doar cel de-al patrulea bărbat o eluda pe Adelind. Îl descoperi abia după ce prietena sa o smuci către ringul de dans delimitat de covorul rotund, forțând-o să i se alăture.
– Este puțin cam devreme pentru mine, Rumi, îi spuse râzând.
– Și ce aștepți? hohoti blonda mai zgomotos decât ar fi făcut-o un om treaz, întinzându-i propria cupă cu șampanie.
Lady Ness o refuză cu un gest politicos, indicându-i masa pe care zeci de alte pahare de cristal și vin spumos așteptau să fie revendicate. Milo îi aprobă absența fără cuvinte, apoi se așeză lângă Hussum, pe brațul fotoliului lat, șușotindu-i ceva cu ochii ațintiți spre cealaltă lady. Cei doi, împreună cu Ikan și Dare, se afișau mereu în formulă completă, iar micile lor discuții secrete erau nelipsite oricărei petreceri din oricare salon se nimereau să-l onoreze cu prezența în respectiva noapte. Al cincilea bărbat, în schimb, îi era necunoscut fetei și nici că părea interesat de petrecerea lui Wolgastern sau de atenția vreunui alt invitat; stătea retras într-un colț îndepărtat al încăperii, sub rafturile bibliotecii înalte, pierdut între rândurile unui tom masiv pe care-l așezase pe masa de studiu. Între degetele-i lungi, încărcate de inele complicate, abia susținea un pahar înnegrit de vin, periculos de aproape de frumoasa-i cravată azur, ce i se înfoiase parcă încercând se evadeze de sub vesta-i tărcată.
– Trebuie că este o lectură foarte interesantă, zise Adelind, realizând imediat că nu-i stătea în fire și nici nu era demn de o lady să înceapă un dialog. Îmi cer scuze, adăugă cu glas scăzut, nu am vrut să vă întrerup…
Dacă până în acel moment ezitase să vorbească sau să rămână lângă el, ochii străinului o pironiră locului cu totul. Nu regăsi decât o pasiune sinceră în irisul aprins, materializată în nuanțe de căprui și un foarte bizar portocaliu; buzele i se curbară în jumătate de zâmbet roz, contrastând cu tenul alb ca laptele. Bărbatul își suflă smocul de păr răzleț de peste sprânceană și îi răspunse jucăuș:
– Ruan.
– Poftim…? se bâlbâi ea confuză.
– Numele meu este Ruan, lady Ness. Nu posed titluri, nici vaste proprietăți sau averi, deci… Ruan. Ruan Freejoy, îi mai zise și întinse palma spre ea, plecându-și ușor capul dar fără a-i scăpa ocheada dintr-a sa.
Adelind acceptă cu suspiciune gestul, însă realiză că atingerea degetelor lui și a gurii ce-i apăsă fugar pielea era la fel de plăcută precum prezența și atitudinea sa copilăroasă. Era, cu siguranță, diferit față de ceilalți musafiri ai lui Milo, iar mina-i mascată de penumbra lampadarelor cu gaz putea ascunde mai multe decât lăsa să se ghicească.
– Atunci, conchise fata făcând o reverență și surâzându-i amical, insist să-mi spui Adelind. Sinceră să fiu, adăugă ea suspinând ușor, cred că am fi cu toții mai prietenoși și sinceri dacă nu ne-am poticni în etichetă…
– A existat și va exista întotdeauna o ierarhie, îi răspunse Ruan. Fără de ea, societatea nu ar putea funcționa. Sau, cel puțin, nu într-un sens tradițional. O etichetă sau alta…
– Tradițiile nu sunt întotdeauna benefice societății.
Bărbatul arcui o sprânceană și un zâmbet proaspăt, surprins de candoarea cu care lady Ness îi vorbea. În Deuxterre, femeile – tradițional vorbind – nu își exprimau atât de deschis punctul de vedere și, chiar și atunci când o făceau, erau tratate precum niște plozi netoți care discută despre viață fără a cunoaște mare lucru despre ea. Adelind, însă, nu-i părea deloc a fi o altă domnișoară din înalta societate cu aspirații limitate la o colecție de bijuterii mai mare decât a rivalelor sale, ci un adult în toată puterea cuvântului.
– …Nu tocmai din acest motiv s-a petrecut Marea Revoltă? îl chestionă ea, trezindu-l din reverie.
– Sigur, dar și din cauza obiectelor ca acesta, spuse tânărul Freejoy și apăsă cu arătătorul pe foaia îngălbenită. Și da, îi mai zise odată ce ea i se-alătură, scrutând cu privirea-i de cărbune literele întortocheate și diagramele complexe, este de indubitabil mai interesantă decât orice altă lectură: este nu doar nebunesc de ciudată, dar și interzisă pe celălalt mal al lacului.
Adelind îl fixă pentru câteva clipe, analizându-i parcă firele argintii ce-i răsăreau în petice prin părul ciufulit; avea un profil plăcut, nu exagerat de masculin, ci efeminat destul încât androginismul să-i șadă bine. Gura și nasul i se conturau în linii șterse, ca dintr-o pensulă subțire, abia murdărită de vopsea siclam, în timp ce bărbia îi era solidă iar pomeții obrajilor osoși, nefiind nici pe departe un tip cărnos. Sprâncenele groase, aproape negre, șerpuiau peste irisurile strălucitoare ca jarul la o palmă de frizura-i atipică, confirmând cumva vechea vorbă cum că o frunte lată sugera un intelect superior.
– Cu ce te ocupi, domnule Ruan? rupse ea tăcerea după o vreme, observând că el se pierduse din nou în textul de dinaintea lor.
– Mmm, îi zise după ce savură încă o înghițitură de vin, îndeplinesc dorințe.
– Oh, râse Adelind senin. Precum o zână?
– Sau un duh fermecat, veni și răspunsul însoțit de un zâmbet glumeț.
– Și este o afacere profitabilă?
– Oamenii au nevoie uneori de servicii, alteori de obiecte… Fiind singurul locuitor al Cadizului care poate transforma aproape orice vis în realitate, aș spune că da. Deși, vorbindu-mi din ipostaza fiicei celui mai înstărit importator de mirodenii, s-ar putea să nu-mi împărtășești părerea.
– Sunt intrigată, îi șopti ea și își mușcă buzele roșii. Îmi vei spune sau este vreun mare secret?
– Nu este nici un secret, îi răspunse el indiferent și ridică ușor din umeri. Plata nu vine întotdeauna în bani pentru că nu cer niciodată mai mult decât își poate permite fiecare… client.
– Dar asta nu poate fi o strategie inteligentă! chicoti ea. Dacă eu, spre exemplu, aș fi doar o simplă dansatoare de cabaret și ți-aș cere să-mi găsești unul dintre textele pierdute ale lui Emmanuel Dantz?
Ruan pufni într-un râs zglobiu și sorbi din paharul său de vin înainte să se aplece spre lady Ness și să-i murmure în ureche:
– Dețin trei dintre ele, iar al patrulea se află în Muzeul Central. Nimic nu este inaccesibil, atunci când știi ce-și dorește fiecare… Cât despre plată, ei… Sunt convins că o dansatoare de cabaret are propriile sale talente ce pot fi folosite… cu ocazia potrivită.
Adelind se retrase ușor, surprinsă de șuvița-i neagră, ondulată, ce se agățase de obrazul lui. Îi căută rapid privirea, încercând să detecteze vreo urmă de minciună, dar mina lui nu părea deloc intimidată, ci parcă o provoca intenționat.
– E o nevoie firească să colecționezi lucruri, îi mai zise Ruan de parcă nu ar fi discutat despre niște manuscrise interzise, ci despre timbre. Amicul nostru comun, de asemenea, este un mare pasionat de arme – atât albe, cât și de foc. Știai că în salonul de vest are un întreg arsenal? Ce e ciudat, mai adăugă el, e că ține încărcate toate acele revolvere, pistoale și puști.
– Probabil că-i este teamă de tâlhari. Nu m-ar mira ca găștile din Eastwatch să încerce să intre prin efracție, mai spuse ea fără prea multă pasiune față de subiectul „Milo Wolgastern” sau scenariul pe care tocmai îl propusese.
Ușile duble ale salonului se deschiseră chiar în acel moment și Fern, majordomul tânărului lord, își făcu bățos apariția, scuturând un clopoțel de aur:
– Cina este servită pe terasa din grădină, stimate domnișoare și onorați domni, anunță el formal, abia mișcându-și buzele sub mustața groasă, ale căror colțuri îi atârnau până în bărbie.
Milo săltă în picioare și bătu din palme ceremonios:
– Haideți, dragilor! Mai cu grabă! Seara abia a început, nu mă dezamăgiți!
Lady Komi nu mai avu nevoie de încurajare: îi agăță pe Hussum și Ikan de câte un braț, smucindu-i după ea, urmând gazda ce le deschidea calea. Aniara și Dare se împleticiră în spatele lor, șușotindu-și lucruri pe care Adelind nici nu dorea să și le imagineze. Era neobișnuit să-și vadă prietena atât de dezinhibată și intimă, mai ales cu un individ pe care-l întâlnise cu doar câteva săptămâni în urmă, când tocmai ea era cea „rigidă” în micul lor grup. Până și materiile studiate la universitate – economie și studii politice – sugerau că domnișoara Saint-Claire era o persoană serioasă, inteligentă și cu capul pe umeri. Dar nu în acea seară.
– Alcoolul are un efect surprinzător asupra oamenilor, murmură ea mai mult pentru sine, mergând la pas alături de noua ei cunoștință.
– Trăim o a doua eră a decadenței, completă Ruan și, în timp ce coborau scările arcuite în jurul antecamerei, gesticulă larg spre tablourile, candelabrul și covorul gnozian – toate uriașe, stridente și încărcate în aur.
– Aș lua-o ca atare, îi răspunse Adelind cu jumătate de gură, dacă nu aș știi că Aniarei nu-i stă deloc în fire să se comporte astfel.
– În anumite momente, oamenii au un efect și mai surprinzător asupra noastră, spuse el conspirativ și îi făcu cu ochiul.
Lady Ness îi răspunse cu un surâs politicos, dar fără a se simți câtuși de puțin mai împăcată cu situația lor; indiciile, pe care nu le putea pune cap la cap, se adunau, iar povestea lor, oricare ar fi fost, nu-i părea a avea un deznodământ pozitiv. Încercă să-și spună că de vină era doar această primă noapte, departe de siguranța orașului, a vilei sale, în compania unor tineri pe care abia îi putea considera a-i fi amici, în timp ce gândul că trebuia să-și petreacă următoarele două zile împreună cu ei o îngrozea de-a dreptul. În fapt, Adelind refuzase invitația lui Milo în repetate rânduri, dar – nesurprinzător – la insistențele Ruminei, fusese nevoită să accepte. Cu toate că prietena ei, enervant de optimistă uneori, se prefăcea a fi o petrecăreață profesionistă, fusese de fapt crescută într-un mediu mult mai strict decât cel din castelul Ness. Nu era de mirare că, odată scăpată de sub atenta supraveghere a părinților săi, Rumina nu se dădea înapoi de la nimic și, în cazul de față, flirta nu cu unul, ci cu doi șeici gnozi, lucru ce i-ar fi provocat cu siguranță un infarct lordului Komi.
Pășind în tăcere pe cărarea din grădină, frumos pavată cu pietre late de granit, gândurile Adelindei țâșniră dinspre tărâmul sterp al Gnodanului către Aniara. Fata devenise o cu totul altă persoană și, cu toate că nu-i putea reproșa lui Dare avansurile făcute prietenei sale, nici nu se putea decide dacă era politicos să intervină între cei doi. Aniara Saint-Claire avea o frumusețe neconvențională. Ochii-i mari, turcoaz, erau ușor bulbucați, motiv pentru care privea întotdeauna pe sub pleoape cu o mină exersată, ca și cum ar fi fost proaspăt trezită din somn. Sprâncenele îi erau fine și lungi, parcă desenate cu un creion mecanic. Și nasul și gura-i erau alungite puțin prea mult, iar nuanța aceea roz a buzelor contrasta bizar cu tenu-i creol. Avea un păr bogat, lung și foarte ondulat – moștenire din partea mamei sale de sânge pur gnod. Coama-i nisipie și-o prinsese peste umăr cu o floare de catifea neagră, din a cărei parfum dulceag se risipea ca o boare.
– Te-ai întrecut pe tine însuți de data asta, Milo! îi zise Aniara și făcu o reverență largă și nesigură, foșnind din rochia-i de un albastru marin ca niște valuri spargându-se de țărm. Totul arată minunat!
– Nici pe departe la fel de minunat ca tine, spuse Dare și o sărută apăsat pe gâtul lung, făcând-o să chicotească.
Rumina o zbughi pe lângă ei și chiui entuziasmată, proptindu-se în balustrada de piatră a balconului larg, cu vedere spre golful insulei și țărmul îndepărtat al Cadizului.
Cercetă împrejurimile cât de bine putea în bezna ce înghițise peticul de pământ, dar nu desluși mare lucru dincolo de strălucirea torțelor susținute în tripozii de fier ce delimitau perimetrul terasei. Cu excepția florilor, fântânii modeste și mesei încărcate până la refuz, peisajul era, de fapt, cam dezolant. Doar câțiva arbuști și tufe rătăcite; în rest, Viper’s Head nu avea mai nimic de oferit în afara construcțiilor înălțate de familia Wolgastern: farul de pe arcul sudic și cimitirul – nici el prea vesel – de la nord. Golful se închidea în „colții” viperei, nelăsând prea mult loc vreunei plaje, în timp ce terenul se prăbușea abrupt sub ei, pietros și sterp. Debarcaderul fusese amplasat în spatele conacului, dar nici el nu impresiona în mod special – poate doar prin faptul că era accesibil doar coborând câteva sute de trepte inegale, care șerpuiau de-a latul dealului, blestemate fiind de toate cele trei domnișoare chiar în acea dimineață.
– Ei, suspină Rumina, oricum nu am venit aici pentru priveliște.
– Noi da, îi răspunse Milo șarmant, gesticulând spre ea și Aniara, iar frumusețile naturii n-au fost nicicând mai impresionante ca-n astă seară.
Fără să se poată controla, Adelind afișă o expresie îngrețoșată, apoi se înroși toată, realizând că Ruan o observase și abia își înăbușise un hohot. Tânărul o liniști cu un gest discret, apoi o însoți până în dreptul mesei, ajutând-o curtenitor să se așeze. Lady Ness dori să-i mulțumească, însă lordul Wolgastern se materializase din senin lângă ei, trecându-și un braț peste cel al domnului Freejoy.
– Îmi cer scuze că vă întrerup, le zise cu un zâmbet de gheață, dar aș dori să-l răpesc pe Ruan doar pentru câteva clipe.
– Aș minți dacă aș spune că nu mă bucură prezența lui… Trăim totuși într-un regat liber, deci…
Odată ce rosti cuvintele, Adelind se și întrebă dacă Viper’s Head făcea într-adevăr parte din regatul Deuxterrei. Gândurile și atenția îi săltară către Ikan și Hussum, vecini nu doar la cină, așezați de cealaltă parte a mesei, ci și a lacului, originari fiind din portul Thalassa. Ruan și Milo se îndepărtaseră de ei, undeva la adăpostul unui pom pletos, care-și revărsa crengile încărcate de fructe peste cărarea pietruită. Nu-i rămânea decât să-și soarbă șampania și să le surâdă de complezență șeicilor, ale căror mustăți creionate chiar la granița buzelor i se păreau absurde.
Din ce îi mărturisise gazda lor, gnozii doriseră ca cele trei să poarte acele coliere complicate și rochiile scumpe, ale căror culori se asortau cu nestematele: trei rubine pentru Rumina, un șirag de safire pentru Aniara și, desigur, butucănosul diamant pentru ea. Adelind își închipui că tot acel spectacol costase o mică avere, dar califatul Gnodanului nu ducea lipsă de fonduri de când Marea Revoluție nu doar că stârpise orice urmă de religie și superstiție din regat, ci adusese cu sine tehnologii ce funcționau cu ajutorul gazului descoperit de vecinii lor din est. Tot mai mulți gnozi emigraseră în Deuxterre în ultimii ani, bucurându-se de libertăți pe care nu le știuseră în țara lor de baștină și, în special, de atenția domnișoarelor în căutare de experiențe exotice și sponsori cu buzunare largi. Lady Komi susținea că se află în acel segment, dar Adelind suspecta că intenționa doar să braveze – deși tineri și plăcuți în general, cei doi șeici nu îi păreau câtuși de puțin atrăgători și, cu siguranță, buna ei amică nu ducea lipsă de fonduri.
Majoritatea celor din est arătau cam la fel: tenul le era ars de soare, ochii întunecați și părul negru ca smoala. Bărbieritul nu era una din prioritățile lor, iar uleiurile aromate pe care le foloseau în loc de parfum erau mult prea înțepătoare pentru gustul tinerei Adelind. Nu întâlnise mulți bărbați până la frageda sa vârstă de douăzeci și doi de ani – nu în condiții non-formale oricum – dar, asemeni Aniarei, lady Ness avea standarde deja bine stabilite și inalterabile.
Cu toată franchețea, de ar fi putut s-o spună, ar fi recunoscut că nici lordul Wolgastern nu-i era pe plac; îi părea fals, forțat, și încerca în permanență să o convertească ideologiei lui majoritar-imorale. Cu toate că se înălța la nivelul eleganței celorlalți lorzi, nu exista nici măcar un aspect care să-l distingă de ei, folosind cuvinte precum „libertin” și „hedonist” în loc de „desfrânat” și „viciat”. Era, cum Ruminei îi plăcea să spună, mereu la modă și totuși nu ieșea în evidență, nu rupea monotonia propriei imagini în vreun fel, fie cât de subtil. Fizicul îi era pur masculin – solid și drept, poate într-atât că s-ar fi frânt zgomotos la prima plecăciune, iar fața-i era dură, cu fălci late și nas dreptunghiular, detaliu ce o ducea mereu cu gândul la un dulău de luptă. Era tuns foarte scurt, militărește, cu excepția calotei ce culmina cu un smoc precum o coadă de leu și, atunci când vorbea, glasul îi răsuna exersat, ajustat special pentru a fi perceput mai delicat decât era în realitate.
Susținându-și postura verticală, Milo îi vorbea aprins musafirului său, singurul pe care Adelind reușise să-l simpatizeze în acea seară. Individul nu era modest – nu în gestică și nici în tonul vocii, dar tocmai acest lucru îl făcea interesant. Nu o tratase precum ceilalți care, făcând uz de o condescendență voalată, îi insultaseră inteligența în repetate rânduri, ci fusese direct și onest. Ba chiar, reflectă ea, după modul în care o privise încă de la început, era limpede că Ruan o considera atrăgătoare. Retrăind scurtele momente pe care le împărtășiseră, simți cum obrajii încep să-i ardă și își înecă bufeul iute într-o cupă de șampanie.
– Te simți bine, Ade? o întrebă Dare pe un ton mai familiar decât îi convenea.
– Da, îi răspunse ea și îi oferi un surâs etalon. Aerul este încă fierbinte, iar toate aceste torțe nu prea mă ajută.
– De ce nu admiri peisajul, împreună cu Ani și Rumina? Briza adie puternic la marginea terasei și o să-ți prindă bine, îi sugeră el cu glas mieros, apoi privirea-i țâșni spre cei doi bărbați ce încă discutau departe de restul. Scuză-mă, te rog. Trebuie să aflu ce trăncănesc prietenii noștri și de ce este atât de important încât încă nu am început să ne înfruptăm din toate bunătățile astea.
– Desigur, șopti ea încercând să-și ascundă propria curiozitate.
Oricât de dubioși ar fi fost cei aflați acolo, pe Dare Kelly chiar nu îl putea suporta. Uneori bănuia că Milo își studia replicile împreună cu poetul cu păr bălai, care nu pierdea nici o ocazie să se laude cu succesul său. Adelind nu l-ar fi numit nicidecum artist, ci un afemeiat care învățase să facă rime și care profita de naivitatea domnișoarelor de salon, emițând fie truisme penibile, fie versuri atât de siropoase încât o făcea să pună la îndoială faptul că individul era cu adevărat bărbat. Nu atât sensibilitățile lui exagerate o deranjau, cât imposibilitatea de a le ține pentru sine; își vocifera toate trăirile – false, suspecta ea – de fiecare dată, transformând și cea mai banală întâmplare într-o tragedie de proporții epice. Până și stilul lui colorat de a se îmbrăca îi leza retina, manifestând o reală obsesie față de tunicile reiate, de obicei în nuanțe puternice de roșu, verde sau chiar violet. În acea seară, defila foarte mândru în jacheta lui vișinie și cămașa bufantă, al cărei guler și-l prinsese cu o fundă de mătase – ca și cum el ar fi fost cadoul pe care Universul îl oferise femeilor din toată lumea.
Lady Ness își sorbi șampania, privirea alunecându-i dinspre claia din creștetul lui Dare – ca o căpiță jilavă și ofilită – înspre cei doi gnozi. Vorbeau între ei în limba lor încâlcită, ignorând-o cu desăvârșire, iar Aniara și Rumina trăncăneau zgomotos sprijinindu-se de balustrada de piatră. Realizând că aceasta era poate singura ei șansă să le mai domolească avântul, tânăra se apropie cu pași siguri, strecurându-se între prietenele sale.
– Ani, îi spuse cu o voce serioasă, ignorându-le salutul gălăgios, te rog din suflet să faci o pauză. Ai băut puțin prea mult…
– Hai, liniștește-te! îi răspunse fata, abia pronunțându-și cuvintele. Relaxează-te, bea ceva…! De când am ajuns, parcă stai pe ace.
– Hah! râse blonda. Ești turtă, draga mea! Adelind are dreptate. Dacă o s-o ții așa, o să zaci în pat întregul sejur.
– Ș-și ce-i rău în… asta? bâgui Aniara, zâmbindu-i cu subînțeles.
Rumina pufni într-un chicot cristalin, ștergându-și lacrimile ce-i inundaseră ochii mici și negri ca două afine coapte.
– Că tot ai adus vorba, continuă Adelind, și tu ar trebui să te mai potolești. Mi-e teamă că flirtul cu Hussum și Ikan va fi o experiență pe care s-ar putea s-o regreți, Rumi. Nu o să-ți spun că nu este un comportament demn de o lady, dar… Doar ai grijă, îi șopti ea cu o figură îngrijorată.
– Sau poate că tu ar trebui să-ți îndepărtezi bățul din dos, îi răspunse cealaltă burzuluindu-se. Am venit aici ca să ne distrăm, iar tu nu faci decât să ne judeci. Nici măcar nu te-ai gândit la sărmanul Milo socializând cu… ciudatul ăla! Care e problema ta până la urmă? Ne-a invitat aici, ne-a pus la dispoziție conacul și toate deliciile astea, iar tu… tu…!
Adelind suspină adânc și-și plimbă ochii dinspre Rumina spre Aniara.
– Încerc doar să vă fiu o bună prietenă, le zise și, fără a mai zăbovi, se întoarse dezamăgită spre locul ei.
Între timp, gazda, Dare și domnul Freejoy își terminaseră conversația și își ocupaseră pozițiile la masă. Un purcel rumen, glazurat, un pește impresionant de mare și garnisit cu tot soiul de ierburi, și un bol plin cu copane de iepure frăgezit în vin îi despărțea pe meseni. O întreagă suită de alte antreuri și gustări reci umpleau suprafața dreptunghiulară, frumos îmbrăcată într-o husă albă cu imprimeu floral, în timp ce nenumărate sticle și pahare cu picior înalt erau umplute de Fern și așezate dinaintea oaspeților. Majordomul își făcuse apariția împreună cu un cărucior de lemn, cu roți spițate, pe care aranjase estetic mai mult de o duzină de recipiente cu alcool și o mulțime de cupe de cristal, fapt ce o făcu pe Adelind să suspine din nou, înțelegând că erau șanse mici ca sfaturile ei să fie ascultate.
– Pentru prieteni noi și vechi! declară cu o voce grosolană Milo, înălțându-și băutura maronie în aer. Sunt încântat să vă găzduiesc aici, în conacul Wolgastern, și sper sau… nu! …știu că vom trăi împreună niște momente de neuitat!
– Hirram! cinstiră cu toții, repezindu-se apoi în bucatele aburinde.
Adelind mai mult mimă salutul, alunecând tulburată în propriile-i gânduri. Ridică un pahar proaspăt spre buzele-i încordate, dar înlemni așa, cu ochii prinși în capcana privirii lui Ruan. Tânărul o țintea cu o mină intensă, în care vâlvătaia torțelor scăpăra de parcă flăcările lor se născuseră în el. Expresia lui nu-i spunea nimic, iar buzele-i erau sigilate și palide; după o clipă, o aproape insesizabilă mișcare a bărbiei, o negație subtilă, o făcu să așeze alcoolul înapoi pe masă. Bărbatul o ținu așa o vreme, apoi, înainte să se alăture celorlalți gustând din diversele mâncăruri, își întoarse iute atenția către Rumina. Adelind îi urmări ocheada, însă amica ei, observând că este supravegheată, îi răspunse cu o încruntătură și mai dădu peste cap un pahar mic de coniac.
Cina continuă fără mari evenimente sau schimbări. Domnișoara cea blondă nu se abținu nici de la alcool, nici din a primi și a face avansuri simultan celor doi șeici. Dare încercă de câteva ori să converseze cu Adelind, dar fata îi răspunsese de fiecare dată monosilabic, astfel că renunță după o vreme să încerce să o antreneze într-o conversație, alăturându-se discuției dintre Milo, Ruan și Aniara. Lady Ness observă totuși că nici tânărul cu ochi portocalii nu prea vorbea, servind mai mult drept tampon între lordul Wolgastern și prietena ei, și până ce Rumina nu se ridică brusc din scaunul plușat, bălăgănindu-se pe picioare și albă precum varul, nici că-i mai oferise vreo atenție.
– Ești bine, mau’re? o întrebă imediat Ikan, săltând și el imediat.
– Sunt… sunt puțin amețită, se bâlbâi blonda și se împiedică de Hussum.
Cel din urmă o prinse din aer și îi trecu brațul peste umerii săi lați, făcându-i semn lui Ikan să îl ajute.
– E bine, zise el cu vocea-i de taur. Puțină apă rece și gata! Își va reveni imediat.
Adelind îi urmări îndepărtându-se pe poteca umbrită, dizolvându-se în întunericul ajutat de norii răi care, asemeni unei haite de lupi, roiau în jurul lunii de argint. Un sentiment de panică profundă puse stăpânire pe ea dintr-o dată. Când nu mai putu discerne siluetele celor trei, țâșni de la masă precum un glonț, scuzându-se în grabă. Ocolindu-l pe Ruan, pentru numai o secundă, fata avu senzația că o săgetase cu coada ochiului și că buzele-i zvâcniseră într-un surâs invizibil, neobservat decât de ea. Nu-i dădu atenție; mări pasul, mărșăluind hotărâtă înapoi spre vila placată cu gresie mată, de culoarea cafelei.
Casa era tăcută, copleșită de intensitatea beznei. Fațada pe jumătate înghițită de trandafiri sălbatici îi părea neîngrijită, iar creaturile de ciment, înălțând aripi mari ca de liliac și strâmbând limbi bifurcate către ea, parcă încercau s-o alunge.
Conacul nu era primitor, ba din contră: atmosfera închisă și izul antic, precum și celelalte mici detalii imposibil de ignorat îi chinuiseră simțurile încă de dimineață, alertând-o de un pericol încă ascuns. Înăuntru, doar lampadarele mici, îmbrăcate în abajururi verzi, își scurgeau lumina bolnăvicioasă peste covoarele îngreunate în modele geometrice. Mobilierul masiv se ridica deasupra ei precum o șleahtă de bestii mute, refuzând să-i dezvăluie încotro apucaseră gnozii și lady Komi. Adelind trase aer adânc în piept și o zbughi pe scările curbate, sperând că norocul era de partea ei. Mocheta îi atenuă zgomotul tocurilor și, odată ajunsă pe holul principal, îi află pe cei trei în capătul opus, tocmai când se pregăteau să cotească.
Rumina îi opri pe cei doi, bâiguind dintr-o dată ceva gălăgios și complet lipsit de noimă. Încă nevăzută, Adelind urmări cum Ikan și Hussum schimbară în liniște priviri; sângele îi îngheță și cu greu reuși să-și amuțească un țipăt când cel dintâi o trânti pe blondă de lambriul peretelui și o pocni în stomac. Hussum îl completă, aplicându-i un pumn în creștetul capului, smucind-o apoi de încheietură înainte să se prăbușească leșinată. O azvârli peste umăr și dispărură pe culoar.
Inima îi bubuia nebunește, iar spinarea i se transformase în melasă. Șocul îi reteză genunchii, iar Adelind se trezi alunecând pe tapetul satinat, mușcându-și degetele ce i se sudaseră de buze. Ar fi urlat, dar știa că nimeni n-avea s-o audă; ar fi alergat după Rumina, dar nu putea ține piept nici măcar unuia dintre cei doi bărbați.
Ca o străfulgerare, își aminti subit conversația pe care o purtase cu Ruan.
Se năpusti pe scări, trântind de perete ușile duble din salonul de vest. Camera căzuse pradă întunericului, dar vagele sclipiri ale lunii conturau suficient de bine panoplia generoasă ce găzduia un întreg arsenal de arme de foc. Adelind apucă la nimereală un revolver greoi și aproape că se prăbuși, incomodată de rochia-i strâmtă; o sfâșie dintr-o mișcare, despicând-o până aproape de șold, și o zbughi pe scări în sus, urcând câte două-trei trepte deodată, zdrelindu-și unghiile impecabil lăcuite în balustrada butucănoasă. În câteva secunde, găsi și dormitorul în care bărbații și Rumina dispăruseră. Oprindu-se înaintea ușii întredeschise, cu arma strivită dureros la piept, încercă să-și regăsească suflul, dar sângele îi alerga vijelios prin vene și n-avea vreme.
– Pleacă de lângă ea! țipă către Hussum, țintind revolverul cu ambele mâini.
Gnodul ședea pe pat, lângă fata pe care o întinseseră de-a latul așternuturilor șifonate. Îi desenase ceva pe frunte – un simbol bizar, o stea în cinci colțuri – cu o tinctură ce duhnea îngrozitor. Ținea sticluța într-o mână și, încet, o astupă cu dopul de plută, apoi o ascunse înapoi în buzunarul vestei înainte să se retragă lângă Ikan.
– Mâinile sus și să nu faceți un pas! îi amenință Adelind, făcându-le semn cu țeava armei să se dea la o parte din calea ei.
Odată ce hotărî că se aflau la o distanță sigură, se apropie în grabă și-și trecu degetele peste buzele Ruminei. Încă respira, deși sacadat și fornăit, și nu dădea semne că avea să-și revină prea curând. Un firicel de sânge i se scursese pe sub pletele-i aurii, alunecându-i pe ureche. Acea imagine o împinse dincolo de limită; cu dinții strânși și degetele anchilozate, ridică pistolul spre cei doi exact când Ikan făcu un pas spre ea, încercând să profite de momentul de neatenție. Fără să clipească, Adelind apăsă trăgaciul, tresărind surprinsă de forța reculului.
– Ce…? îngăimă gnodul, privind fără să-i vină a crede spre pata care i se lățea în piept.
Proiectilul îl lovise fix în inimă, parcă azvârlit de un țintaș expert, iar bărbatul lovi podeaua cu un sunet surd. Hussum înmărmuri pentru un moment, la fel de confuz precum amicul său, apoi se repezi către Adelind, blestemând-o în limba lui natală.
– Stai pe loc! urlă ea, sperând că în cei câțiva pași ce-i despărțeau individul avea să se răzgândească.
Înălță din nou arma și, de astă dată, glonțul pulveriză fruntea celuilalt, făcându-l să alunece din inerție până la picioarele ei. Tremurând din tot corpul, își feri sandalele de balta de sânge care se împrăștia rapid în mochetă și pe parchetul dezgolit. În ochii ei de abanos, cele două cadavre se întipăriră îngrozitor și, subconștient, Adelind înțelese că n-avea să uite vreodată acel moment fatidic. Mai mult decât zgomotul armei, actul violent și trauma, fata realiză totuși că nu simțea destul; conștientiza, fără îndoială, că ceea ce tocmai se petrecuse era absolut hidos și impardonabil, dar se simțea și mai vinovată de lipsa unei trăiri mai intense, a unei… rușini mai mari. Mintea îi calcula iute suma evenimentelor – întreaga scenă, linia temporală, moralul și imoralul naturii celor petrecute, și toate datele problemei, de parcă o altă lady Ness o înlocuise pe tânăra sensibilă, educată și empatică. Se așeză pe pat, acolo unde un Hussum viu stătuse cu numai două minute mai devreme, și începu să mângâie absentă pletele Ruminei.
Nu știa cât timp trecuse – poate secunde, poate o jumătate de ceas – când Milo intră în încăpere fără să scoată un sunet. Ocheada-i întunecată mătură cadavrele, sângele, corpul nemișcător al blondei și, în final, rămase ațintită spre revolverul pe care Adelind îl ținea în poală. O teamă evidentă îi deranjase surprinzător chipul dur, mai totdeauna impasibil, iar glasul îi cedă parțial atunci când încercă să-i vorbească:
– Adelind… Nu știu ce se întâmplat aici, dar, te rog, pune arma deoparte.
– Nici eu nu știu, murmură fata, neputând să-l privească în ochi, ci fixând un punct pe perete, încă zguduită. I-am văzut lovind-o – amândoi – și… au adus-o aici. Nu știu ce i s-ar fi întâmplat dacă… Dacă nu aș fi…
– Înțeleg, îi răspunse lordul Wolgastern pe un ton mai sigur, apropiindu-se tot mai mult cu pași mărunți. Poți să-mi povestești totul mai târziu – sunt sigur că ai avut un motiv întemeiat… Dar, deocamdată, ce-ar fi să-mi dai mie arma? Ești încă în stare de șoc și-
Milo se opri ca fulgerat odată ce Adelind aduse pistolul mai aproape de ochii-i încețoșați, analizându-l ca pe cel mai interesant lucru din lume. Țeava, însă, era îndreptată spre el și bărbatul înghiți în sec, ridicând defensiv palmele.
– Ade, ascultă-mă, te rog, îi mai zise. Dă-mi mie arma… N-aș vrea să o descarci accidental și tu… Tu n-ai vrea să mă ai pe conștiință. Ai trăit o clipă teribilă și știu că n-ai fost în apele tale astăzi, adăugă el reușind să micșoreze distanța dintre ei la doar doi pași.
Își pronunțase cuvintele cu multă grijă, dar aroganța și falsitatea de care nu reușea să se descotorosească – nu în ochii ei cel puțin – o treziră pe Adelind ca dintr-un vis. Sprâncenele-i curbate i se încrețiră, în timp ce vorbele lui răsunaseră precum un clopot enorm, menit să alerteze prezența unui iminent pericol. Vru să-i răspundă, să-l acuze, să-l distrugă în acea clipă, convinsă fiind că el știuse încă de la început ce plănuiau prietenii lui, dar brațul lui Milo o pocni înainte să poate face măcar unul din acele lucruri. Arma-i zbură dintre degete și, în următorul moment, un croșeu devastator îi intersectă obrazul, azvârlind-o pe pat, lângă Rumina.
Noaptea se agăță de genele ei, stingând realitatea ca și când ar fi suflat într-o lumânare.
– Târfă proastă! Aproape că ai stricat totul, zise Milo printre dinți sau, în acea finală scânteie de luciditate, acestea îi părură a fi ultimele lui cuvinte.
Coșmarul era purpuriu, supurând din bezna atotprezentă doar pentru a aminti că ceva, orice, încă mai exista acolo, în nimicul perfect. Sângele se prelingea din plăgi nevăzute, pulsând greoi, lipicios, în ritm de orologiu, încercând să o înece sau să o strivească; Adelind vru să dea glas ororii, dar sunetul nu reuși să găsească o suprafață în care să se reflecte. Suflul îi răbufni în gol, brusc și violent, iar claustrarea îi ceru să se zbată, să evadeze, în timp ce abisul se încolăcea în jurul ei precum un gigant constrictor. Știa, însă, că nu spațiul grotesc, nici disperarea, nu erau sursa fricii ei incontrolabile, ci imposibilitatea de a se smulge din acel vis teribil, căci tot ceea ce o înconjura și ce simțea nu puteau fi decât o plăsmuire.
Precum orice damnat, chiar și cu încăpățânarea ce bine o caracteriza, Adelind își acceptă într-un târziu soarta. Se abandonă acelui tărâm necurat și supliciilor ce-i erau menite, cu atât mai cumplite cu cât le știa a fi imaginate, născute din spaimă și sfârșind în teroare.
La început erau doar sunete, apoi, treptat, începu să discearnă silabe, apoi cuvinte, deși înțelesul lor se tulbura în pâcla temniței sale. Unul singur izbutea să ajungă până la ea – era vizibil, solid, ca un lanț de ancoră înfiptă în realitate: Adelind…
– Adelind, o chemă vocea în șoaptă.
Lady Ness deschise cu efort ochii și întâlni figura familiară a domnului Freejoy. În bezna beciului în care se regăseau, flăcările unei perechi de torțe se străduiau să le confirme conturul, mai mult lansând umbre lungi, vălurite, pe obrajii lor palizi și prăfuiți; însă dincolo de ochii lui oranj și a situației îngrijorătoare, Ruan reușea să i se înfățișeze ca aliat și protector, alungând fără să vrea orice teamă s-ar fi înfiripat în sufletul fetei.
– Adelind? o întrebă din nou, căutând parcă ceva în privirea ei încețoșată.
– Sunt…
Cuvintele îi înghețară pe buze. În tremurul făcliilor, siluetele Aniarei și Ruminei se schițau precum două năluci, plutind parcă, înlănțuite – asemeni lor – de cărămizile râncede ale tavanului boltit, iar aerul cu iz putred îi lovi fața în rafale, gonind prin catacombele întunecate. Un rictus dureros începu a-i încleșta figura, dar, din nou, glasul lui Ruan îi alungă frica.
– Adelind, uită-te la mine!
Fata încuviință și suspină adânc, ascultându-l cuminte. Își mușcă buzele arse, simpla întoarcere spre el fiind un chin, dar se strădui să ignore durerea din încheieturile-i înțepenite în cătușele late de fier.
– Ascultă-mă cu atenție, continuă el domol. Prietenele tale sunt încă în viață, dar inconștiente. Probabil că Fern le-a strecurat un somnifer în băutură… Măcar pentru moment… suntem în siguranță cu toții.
– Știam, îi răspunse Adelind printre dinți, știam că e un nemernic. Nu trebuia să venim aici niciodată, îi mai zise realizând că nu știa de fapt ce însemna „aici”.
– Și eu știam, începu Ruan, dar mina ei explozivă îl amuți.
– Cum adică știai? îl întrebă ea, abia reușind să-și înăbușe furia.
Bărbatul clipi rar, susținându-i sugestiv privirea. Lipsa cuvintelor îi explica – intui ea – că nu ar fi avut cum să le avertizeze fără a-i pune pe toți în pericol. Dacă pasiunile lordului Wolgastern erau un indiciu, ar fi putut sfârși împreună, cu un glonț în țeastă, pe stâncile din golful insulei, hrană pentru pescărușii hămesiți.
Scâncind și acceptând non-răspunsul, Adelind se întoarse către prietenele sale și porni a cerceta cu atenție încăperea. Cum spusese chiar Ruan, erau în siguranță pentru moment, dar Milo și sinistrul său amic și-ar fi putut face apariția în orice clipă.
– De ce ne-a adus aici? îl întrebă ea, încercând lanțurile ruginite, întinse suficient cât să poată atinge cu podeaua cu tălpile. Ce-au de gând să ne facă?
– Nu sunt sigur că vrei să știi. Și da, sunt ruginite, dar imposibil de rupt.
– …Cam târziu. Cred că-mi pot imagina, mai zise ea, rotindu-se către peretele din spatele lor.
Un altar din piatră fusese scobit fără prea multă ambiție în roca peșterii. Două trepte – una pe care ar fi îngenuncheat, alta servind drept suport. Un bol de bronz înverzit zăcea în mijloc, iar urmele de sânge închegat și oase fărâmate încă erau vizibile în el. Deasupra lui, cineva pironise recent un craniu de țap peste o pentagramă pictată probabil cu sângele bietului animal. Îl împodobiseră cu pene negre de corb și șiraguri pe care falange, gheare și tot felul de dinți atârnau dezgustător.
– Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi sfârși așa, murmură Adelind și tresări auzind pași apropiindu-se din întuneric. …Ruan, abia mai glăsui, nu vreau să mor… Nu așa, nu de mâna unor psihopați…
Freejoy o fixă cu o mină serioasă, apoi ochii-i de jar scrutară întunericul din capătul încăperii. Ecoul cizmelor răsună mai aproape, tot mai aproape – singurele sunete în liniștea deplină, deranjate doar de clinchetul metalic al lanțurilor fetei.
– Va trebui să ai încredere în mine, îi zise domnul Freejoy și își îndreptă spatele, bărbia și propria demnitate în fața celor doi demenți care îi sechestraseră.
Milo îi privea cu un surâs forțat ce se dorea a sugera superioritate – genul de expresie pe care doar un învingător lipsit de onoare ar afișa-o cu scopul de a-și umili adversarul până la capăt. Lângă el, poetul își freca mâinile scheletice rânjind, fără a-și putea ascunde un entuziasm sinistru.
– Când Dare, spuse lordul Wolgastern gesticulând spre amicul lui și cu un vag tremur în glas, mi-a povestit despre negustorul din Eastwatch care îndeplinește orice dorință, am crezut că glumește sau exagerează. Dar am cercetat, mi-am întrebat cunoscuții, prietenii, relațiile și… ce să vezi? Se pare că tot ceea ce am aflat despre tine, domnule Ruan Freejoy, este adevărat! Ca prin minune – nimeni nu știe cum – ți-ai onorat cuvântul de fiecare dată și toți „clienții” tăi sunt extrem de mulțumiți de serviciile oferite… Inclusiv eu! adăugă el, întinzând ambele brațe către Adelind, parcă indicând spre o operă de artă pe care și-o dorise ani întregi.
Fata îl ascultă împietrită, dar înțelegând ceea ce Milo sugera, ocheada-i veninasă țâșni către cel care atârna în lanțuri alături de ea. Întreaga-i ființă îl ura în acele clipe, în ciuda faptului că nu știa nimic despre el, și simți nevoia să-și urle frustrarea cerând explicații, dar gazda lor își continuă discursul, adresându-se ei de data aceasta.
– Da, și eu sunt unul dintre cei care i-a strâns mâna amicului nostru aici de față… Îmi doream de mult timp să te cunosc; voiam să te seduc, să te iau de nevastă și să preiau, în timp, controlul afacerilor tăticului tău, dar… cum puteam face asta când ești o mironosiță frigidă, care nu se afișează nicăieri și evită să vorbească cu oricine nu se ridică la standardele ei ridicole?! mai zise el, dintr-o dată copleșit de vitriol.
Dare râse precum o hienă lihnită, care abia așteaptă să se repeadă către prada-i sângerândă, plimbându-și repede ochii dinspre prietenul său către ei și viceversa.
– Desigur, infailibilul Ruan Freejoy a găsit imediat o soluție simplă pentru dilema mea-
– Să țintim către anturajul tău! îl întrerupse artistul ratat. Aniara a fost atât de ușor de convins! râse din nou și holbându-se lasciv la trupul fetei care atârna alături precum o halcă de carne pe un cârlig într-o măcelărie.
– Într-adevăr! confirmă Wolgastern apăsat, glăsuindu-și o veche frustrare. E ridicol cât de ușor a fost să mă strecor în viața ta cu ajutorul unor simple cuvinte, asta după ce mi-am petrecut săptămâni întregi încercând să construiesc singur un plan… Fantasticul domn Freejoy, zise el melodios… Atât de fantastic încât a trebuit să-mi pun întrebarea dacă nu cumva talentul său magic nu este, de fapt, chiar… magic!
Privirea lui Ruan străluci oranj precum un vulcan proaspăt trezit. Gura îi schiță un mic surâs și, plecându-și capul cu un gest aprobator, îi răspunse pe un ton liniștit și teatral-admirativ:
– Este impresionant cum ai dedus tu toate astea, Milo! Mai ales după ce prețul serviciului pe care ți l-am prestat a fost propriul tău suflet! Nici nu-mi pot imagina ce m-a dat de gol, hohoti el nonșalant, ca și cum celălalt ar fi fost cel în lanțuri.
Lordul pufni pe nas zeflemitor și întinse o mână către Dare care, din buzunarul interior al redingotei, scoase un pumnal cu lamă șerpuită și i-l întinse.
– M-am gândit, îi spuse în timp ce figura-i desenă un rânjet macabru, că n-ar fi totuși o idee bună să-ți cedez singurul lucru ce-mi aparține întru totul. Tomurile pe care Ikan și Hussum mi le-au dat au clarificat… nu doar ce ești, ci și ce intenții au ființele ca tine.
Adelind dori să intervină, debusolată de discuția și situația ce-i păreau ridicole, dar nu reuși să scoată un cuvânt. O sudoare rece îi aluneca pe urechi și pe spate, neputând sau nedorind să creadă că, lângă ea, celălalt prizonier nu era om, ci o entitate pe care nici nu și-o putea imagina.
– Așa că ai hotărât să scapi de mine înainte să pot lua ce-i al meu, conchise Ruan.
– Nu, nu, interveni Dare. De ce-am face asta? mai zise prăbușindu-se iar într-un râs bolnăvicios.
– Corect! confirmă din nou Milo. Mai ales atunci când, tot din tomurile gnozilor, am aflat că poți fi înrobit! Numai un idiot ar distruge ceva atât de valoros cum este un demon capabil să îndeplinească dorințe!
Cuvântul rostit ca și etichetă provocă o serie de reacții foarte diferite. Adelind căscă ochii mari, holbându-se incredulă la tânărul și atrăgătorul bărbat de alături, iar el glăsuindu-și zgomotos amuzamentul, de parcă ar fi auzit cea mai bună glumă. Ceilalți doi, în schimb, părură sincer confuzi de răspunsul său vis-a-vis de inteligenta capcană pe care o concepuseră și în care, aparent, și căzuse.
– Deci, spuse domnul Freejoy printre hohote, te-ai gândit că e o idee bună să minți, să răpești și să încerci să transformi o forță cosmică în sclavul tău personal? Trebuie să recunosc, Milo, că ești într-adevăr savuros – lăcomia ta incomensurabilă, vreau să zic, este ceva ce rar îmi e dat să întâlnesc!
– Vom vedea cine râde mai bine! lătră Wolgastern și se îndreptă cu pumnalul spre gâtul Aniarei. După ce vom completa ritualul, vei cerși să te cruț pentru lipsa-ți de respect!
Făcu un pas, dar, sub ochii încordați ai Adelindei, Milo părea că se mișca prin smoală; se întoarse către Ruan care o privea cu același surâs inocent cu care-o întâmpinase cu câteva ore înainte, atunci când se cunoscuseră.
– C-ce se întâmplă? bâigui ea. Și cine ești de fapt?
– Doar un simplu negustor, îi spuse el benevol, apoi tonul i se întunecă, aruncând o privire către cei doi bărbați, dar foarte dezamăgit de lipsa de onoare a clientului său… Vreau să cred că, în schimb, continuă el rotindu-se spre ea, noi doi am putea încheia un târg avantajos și echitabil pentru amândoi.
– Dacă tu ești responsabil de situația asta, îi spuse fata încruntându-se adânc, just ar fi să-ți speli păcatele și… Și să ne scapi de-aici! concluzionă ea cu o voce tremurândă, realizând că dacă ceea ce Milo spusese era adevărat, ar fi trebuit să se teamă de individul acesta.
– Hm, da, râse el încet, ar fi ideal… Problema este, însă, că lordul Wolgastern este un idiot, iar eu nu sunt ceea ce crede el că sunt. Teoretic, aș putea să smulg lanțurile astea din pereți și să-l sufoc cu propriile intestine; practic, un asemenea act, oricât de satisfăcător ar fi pentru mine și – bănuiesc – și pentru tine, m-ar forța să fug din Deuxterre, pentru că ar atrage atenția unor… forțe pe care încerc să le evit.
–…Dar și-a încălcat cuvântul! protestă Adelind. A încercat să te păcălească!
– Mm, da, îi mărturisi Ruan în aceeași notă tulburător-visătoare, dar ceea ce intenționează ar da greș și, sincer vorbind, nimic din ceea ce face sau ar face nu ar justifica, cosmic vorbind, actul de a-i lua viața… E greu de explicat, îi mai spuse observând că spusele lui nu o lămureau câtuși de puțin, dar, pe scurt, dacă sufletul lui îmi aparține orice s-ar întâmpla, nu am… voie să îi scurtez existența, nu atâta timp cât nu reprezintă o amenințare reală pentru mine. În schimb, dacă tu și cu mine am încheia un târg…
Vorbele lui rezonară cu un ecou melodios, jucăuș, ca o propunere indecentă glăsuită într-un joc inocent de un sfânt. Oricât de bizar ar fi fost însă acel moment împietrit în timp, orice fel de vrăji ar fi putut să facă acest misterios individ, rațiunea și liberul arbitru încă aparțineau Adelindei. În acele ultime cuvinte nu exista urmă de drog, de hipnoză sau orice alt element i-ar fi alterat puterea de decizie. Nimic, nicicând, de când îi sărutase mâna, nu i se adresase altfel decât sincer și deschis, și toată atitudinea lui, maniera în care interacționaseră, nu sugerase decât un admirabil respect și profundă sinceritate, ceva flatant, mai ales venind din partea unei entități evident superioare. Fata își imagină prețul serviciilor oferite și, mai ales, își imagină rezultatul – unul sângeros. Se uită iute la prietenele sale, la ceilalți doi care abia păreau că se mișcă, umplându-și plămânii cu aer cu câte un milimetru pe secundă, apoi înapoi spre domnul Freejoy.
– În locul sufletului meu… oferi să ne salvezi pe toți de-aici? îl întrebă cu teamă.
– Nu, îi răspunse el cu un zâmbet mustind de șarm. În locul sufletului tău, pentru că te plac și cred că ai potențial, îți ofer ceea ce el a încercat să ia cu forța: bunăstare, o viață plină de bucurii și împliniri, și siguranța garantată sub protecția mea!
Adelind afișă neîncrederea celui căruia i se oferă ceva mult prea bun pentru a fi adevărat – un contract care trebuie să conțină niște clauze ascunse.
– Și dacă sunt de acord, murmură ea, ce se va întâmpla cu… sufletul meu?
– Cum am tot spus până acum, rânji Ruan, nu sunt un demon, dar sunt, la rândul meu, un colecționar. Sufletul tău va rămâne cu mine – o existență, aș zice, preferabilă multor alte alternative. Deci? Batem palma?
Lady Ness aruncă o ultimă privire către toți ceilalți de față, își înghiți nodul din gât și își clătină capul a aprobare.
– Minunat! exclamă el entuziast. În mod normal, pentru a oficializa înțelegerea, ar trebui să accepți un bănuț și să-mi strângi mâna, dar…
Spunând asta, își zgudui sugestiv brațele încătușate, apoi, ca și cum încerca să scape de un rest de mâncare, împinse cu limba ceva printre buze: o monedă de aur pe care se putea întrezări în lumina slabă conturul unei pentagrame deformate complicat. Adelind căscă ochii mari, surprinsă de ceea ce i se propunea; răsuflă epuizată, închise ochii și se împinse pe vârfuri către el, sărutându-l adânc.
Când clipi din nou, realitatea își reluase mersul firesc, dar atât de brusc, încât lordul Wolgastern păru că se lovise de un zid invizibil. Cu pumnalul încă pregătit, se holbă șocat către cei doi care, cu nici o secundă în urmă atârnau impotenți în lanțuri, iar în următoarea se sărutau… pasional. Bâlbâi ceva, blocat apoi de figura tinerei ce se întoarse spre el cu o mină hotărâtă.
– C-ce?! Ce crezi că faci?! urlă spre ea.
Pe chipul ei, un zâmbet malițios se întinse larg. Printre buze, împinse bănuțul de aur sub privirea stupefiată a lui Milo, ținându-l în colțul gurii. Îi făcu cu ochiul și, ca și cum ar fi avut ea însăși propria-i magie, cătușele domnului Freejoy explodară metalic deschizându-se. Flăcările se stinseră iute și, în bezna profundă, o pereche de ochi portocalii, lucind ca cele mai adânci flăcări din Infernul care îi născuse, străluci amenințător, premergând țipete disperate, carne despicată și jeturi de sânge țâșnind haotic pe podeaua grotei.
Când tăcerea înghiți încăperea, sub atingerea delicată pe care o simți pe obraz, Adelind tresări, eliberând un vag geamăt necontrolat, fără să-și poată explica urma de simțire erotică ce-i invadă trupul. Îl simți lipit de ea, întinzându-se spre a-i elibera mâinile din lanțuri, și obrazul rece de care îl lipi pe-al ei.
– Mi-a drogat prietenele…, îi șopti ca prin vis, cu buzele-i delicate atingându-i urechea. Nu uita de majordom…
În întuneric, auzi mârâitul ca de animal de pradă și, fără să-l poată vedea, intui rânjetul nepotrivit de satisfăcut al domnului Freejoy.
