Grigore a lu’ Ozeneu(timp de citire: 13 minute)

În vremea când se petrece istoria de față, oamenii se-mpărțeau în trei categorii: cipați, necipați și ratați. Primii trăiau în megalopolisuri, unde aveau parte de toate binefacerile progresului tehnologic și social. A doua categorie cuprindea oameni mai săraci cu duhul, ce nu se puteau adapta schimbărilor rapide, fiind nevoiți să se retragă în zone mai ferite de tumultul societății. Iar în ultima intrau cei plecați să se regăsească pe sine, scăpând totodată de controlul guvernamental. Cu alte cuvinte, își mascau viața ratată sub o poleială de fraze și idealuri pompoase.

Grigore făcea parte dintre necipați. Trăia liniștit într-un sat abandonat cândva, readus ulterior la viață. Pe lângă capre, îngrijea o livadă și-o grădină ce-i ofereau de toate. Mai puțin tehnica, dar aia i-o aducea statul, pe contract și cu porția. Era o tehnologie simplă, cam ca pe vremea părinților lui, odihnească-li-se oasele-n pace.

Iar el trăi așa, bine mersi, făcând aceleași lucruri zi de zi, până în noaptea când începe povestea noastră.

Atunci, ca la vreo două ore după ce se culcase, se trezi plutind. Căscă ochii, buimac, doar ca să vadă pe fereastra deschisă a dormitorului o lumină orbitoare trăgându-l spre ea cu fire nevăzute. Nu era o experiență plăcută. Rotirea în aer nu părea să se numere printre abilitățile acelui fenomen misterios, iar rama geamului cedă greu presiunii trupului masiv, de peste o sută de kilograme.

Dar perseverența dă la o parte orice obstacol, așa încât Grigore smulse în cele din urmă tocăria și se-nălță până-n burta unei mașinării cum văzuse prin filme. Nu-și mai amintea ce se-ntâmplase pe urmă. Se deșteptă pe pășune, înconjurat de caprele ce-i ronțăiau vesele ciuful roșcat. Simțea durere în fiecare mușchi, avea o serie de crestături aproape vindecate pe tot corpul, iar fundul îl ustura îngrozitor.

‒ Unde-ai fost, Grigore? îl întrebă Miron când se-ntoarse pe uliță.

Sătenii se adunară în jurul lui ca la urs, curioși nevoie mare, așa că omul le povesti toată tărășenia. Îl ascultară tăcuți, apoi Văsălie îndrăzni să-ntrebe, îngrijorat:

‒ Ești bine?

‒ Mă doare una-alta, dar am scăpat! răspunse el.

‒ Nu asta… Ai dispărut de patru luni…

Abia atunci își dădu bietul om seama că nu mai era început de vară, ci deja intraseră bine-n toamnă, cu roade pârguite și toate cele.

*

A doua oară când se-ntâmplă același pocinog, își ținu mai bine firea. Se jură să nu mai repare așa temeinic fereastra data viitoare, pentru că din nou se scremu să iasă prin ea. Căscă ochii mari, să vază ce se-ntâmpla, chit că asta nu-l ajută prea mult, căci lumina era orbitoare.

De data aceasta, când se trezi, știu fără greșeală că n-ajunsese unde trebuia. Nu numai că se schimbase anotimpul ‒ plecase-n miezul unei ierni geroase și se pomeni în crucea verii ‒ dar nici locurile nu mai semănau.

Acuma, nu știa el prea multe despre lume, că nu se preumblase prin ea. Dar văzuse pe interneți una, alta, și-și dădu seama că tot ce se-nălța în jur nu arăta nici ca zgârie norii din America Nordului, nici ca futurismul din aglomerările celor de le zicea tigrii asiatici. Și nici limba pocită a fantasmagoriilor de fum ce se preumblau peste oraș nu semăna cu vreun grai cunoscut.

Grigore o luă la pas. Mai devreme sau mai târziu, tot avea să dea peste vreun suflet de om și, poate, cineva se va fi-ndurat să-l lămurească unde-l lăsase mașina ceea drăcească și cum putea să se-ntoarcă la caprele lui.

Dorința i se-ndeplini destul de repede, atâta doar că nu cum sperase. În calea lui dădu peste o arătare ce semăna a om, dar și a neom. Păstorul mai văzuse tatuaje, dar niciunul care să strălucească și să clipească, de parcă erau un pom de iarnă. Bașca faptul că posesorul lor, despre care nu-și putea da seama de era muiere ori bărbat, avea în el și mecanisme, ca o mașinărie. Zăcea căzut în drum, de-a curmezișul, clipind buimac dintr-un ochi.

Chiar de nu știa mai nimic despre lumea ceea ciudată, Grigore putea să-și dea seama că lucrurile nu stăteau tocmai bine cu bietul suflet. Îl întrebă de sănătate și, cum nu primi niciun răspuns, îl săltă pe un umăr, ca pe un buștean din pădure, și plecă mai departe, cătând ajutor.

N-apucă să meargă mult, că odată se repeziră la el două mașini ce zburau prin aer și aruncară o plasă din fire nevăzute, priponindu-l pe loc precum făcea el cu caprele când le mulgea. Grigore stătu cuminte, căci își amintea cum îl duruse fundul data trecută, aia despre care nu știa ce pătimise, și nu voia să mai pățească iarăși cine-știe-ce năzdrăvănie. Doar îl așeză mai bine pe umăr pe omul tatuat, mângâindu-l duios, cum o făcea cu câinii când aveau vreo boală.

Și-odată se trezi ridicat ca la o palmă de sol, iar cele două mașini îl traseră după ele de parcă era legat c-o sfoară. Merseră o vreme, până ajunseră la o minge uriașă, albă și strălucitoare. N-avea pe ea niciun semn știut, dar omul nostru se lămuri repede că, mai mult ca sigur, era un spital din cele locuri. Nu de alta, dar îi băgară pe amândoi într-o cameră goală și-ncepură a-i stropi ba cu una, ba cu alta, de zici că erau crapi puși în saramură.

Dar se isprăvi și asta la o vreme, iar Grigore se trezi că omul cules din drum prinse a se mișca, apoi se ridică de-a-mpicioarelea. Se pipăi de parcă se minuna că încă mai era în viață, apoi sări la păstor și-l îmbrățișă strâns. Și numai odată se deschiseră băierile cerului ‒ ale tavanului, cum ar veni ‒ și-o grămadă de oameni ce semănau cu cetățeanul plouară pe podea. Și nu mai pridideau să-l atingă pe Grigore, minunându-se și oftând ca la o minune, grăind în limba păsărească de-o auzise omul când se trezise. Iar păstorul tare se mai minună când văzu că aveau pielea de toate culorile, de parcă-i scăpase cineva dintr-o pungă de-aia cu bomboane de le zicea ca la curcubeu.

Îl luară apoi pe sus și-l duseră dintr-o-ncăpere-n alta, unde se găseau oameni la fel de nenorociți precum cel de-l culesese de pe stradă. Și, prin semne, dacă altfel nu se putea, îl făcură să priceapă că voiau să-i îmbrățișeze pe fiecare-n parte. Acum, nu că omul nostru n-ar mai fi obișnuit să facă asta cu vreo capră, când nevoia era prea mare și băutura prea multă. Ba, odată, îmbrățișase și-o ursoaică ce dăduse iama-n turmă, și o strânsese cu atâta putere, de-o pusese pe fugă. Ba chiar și cu consătenii o mai făcuse, câteodată. Dar nu-i plăcea în mod osebit, că se-nvățase mai sălbatic, așa.

Dar, dacă oamenii ciudat colorați insistară cu atâta elan, le făcu pe plac și luă la-mbrățișat toate pogoanele celea pline cu bolnavi. Și, pe când ajungea la capătul unui pogon, cei de la care-ncepuse prindeau a mișca și se ridicau buimaci din pat.

După ce isprăvi cu toți era atât de ostenit, că adormi pe loc, acolo unde se găsea.

Pentru oamenii locului, deveni un erou. Chipul său lumină cerul orașului și de acolo se răspândi către următorul, transformându-se după cum considerau autoritățile că ar trebui să arate un adevărat salvator.

Cât despre Grigore, el nu știu nimic despre asta. Când se trezi din nou, se afla în burta mașinăriei ce-l luase de-acasă, mai exact într-o sală rotundă, amenajată fără gust. Îi lipseau viața, culorile. Totul era fad. O podea sub un clop întunecat și două desene ce pluteau. Unul semăna cu o mâzgălitură făcut de-un copil, celălalt cu încercarea unui bătrân căruia îi tremurau mâinile.

Asta se dovedi a nu fi o problemă. Faptul că vorbeau simultan, era. Grigore încercă să le asculte pe ambele, dar nu reuși să fie atent decât la unul odată. Cu alte cuvinte, chiar dacă auzea stereo, înțelegea mono.

*

‒ Cum să vă zic eu vouă…, începu el să le explice consătenilor, la un pahar cu tărie, după ce ajunse acasă. Parcă vorbeau pe limba mea. Ce ziceau suna fix ca vorbele mele, da’ altfel. Cam cum v-aș zice eu vouă „Țuicam beaul cândeori staulului birtăm.”

Câțiva rămăseseră cu gura căscată. Alții se străduiau să dea un sens propoziției ce părea făcută din cuvinte ce aveau un iz cunoscut. Doar Văsălie nu-și bătu capul.

‒ Ia de bea, îl îmbie pe Grigore, că-mi place cum ți se-nnoadă deja limba!

‒ Și n-ai înțeles nimic-nimic? încercă Marin să lămurească lucrurile.

‒ Măi… Atunci, pe loc, mi se părea că pricep. Da’ după aia, când m-am trezit, era ca după ce visezi. Știi ce s-a-ntâmplat, dar nu mai poți spune exact cum. Uite, ca să vă zic mai clar. Erau de pe altă planetă, asta-i sigur.

‒ Limpede ca lumina zilei, aprobară toți la unison.

‒ Da’, pentru ei, timpul nu-i ca pentru noi. Pot să vie aici când vor ‒ ba în viitor, ba-n trecut. Și, din cauza asta, pot face lucruri.

‒ Ce lucruri?

‒ Păi, cum să vă zic… Dacă văd că dimineața le e foame caprelor, o să le duc la păscut. Ei, extratereștrii ăștia, dacă văd că dimineața le e foame caprelor, se-ntorc c-o seară înainte și le dau atunci de mâncare.

‒ Hă?

Afirmația fu primită cu o imensă stupoare. Sătenii avură nevoie de o oră întreagă de explicații și de câteva vedre de vin ca să se dumirească exact cum venea treaba ceea. Toți în afară de Văsălie, desigur, pentru care nu exista destulă băutură și destul timp în viața asta ca să poată pricepe așa o grozăvie.

‒ Ei și, uite-așa, au venit pe la noi în diferite vremuri. Și, când au văzut ceva nasol, au cătat să repare. Cică o problemă mare e că, periodic, izbucnește câte-o epidemie care aproape rade oamenii de pe fața pământului. Și-atunci au răpit mai multe persoane din diferite timpuri, le-au ales dintre ele pe alea de erau potrivite și au cultivat în ele leacuri. Adică așa cum face lelea Floare cu tot soiul de plante pe un pogon de teren, ca să ne ție-n viață până vin doftorii de la oraș.

‒ Asta au făcut și cu tine? Au băgat în tine leacuri pentru bolile alea mari ce-o s-atace omenirea?

‒ Ce-o s-atace și ce-au atacat. Că cică-s legate între ele, ramuri din tulpini crucișate. Cam cum facem noi când altoim pomii. Repari ceva în trecut, se schimbă-n viitor, repari ceva în viitor, se schimbă-n trecut.

Grigore se mulțumi că nimeni nu-ntrebă cum băgaseră leacurile în el. Îl muncise gândul ăla o vreme, dacă nu cumva era vreo legătură între asta și usturimea din fund.

‒ Și oamenii nu știu că, dacă nu erau extratereștrii ăștia, ar fi murit cu toții. Ei văd doar că trăiesc mai departe, n-au habar că reparațiile alea au schimbat timpul. Extratereștrii nu puteau să ia persoană cu persoană ca s-o vindece. Dar așa, de la omul ales de ei, vindecarea trecea prin chestii de-astea… de-astea… cum le zice… Lucruri de oameni școliți. Și hop! De la unul căpătau…. Aaaa, așa! Le zice anticorpi. De la ăla pregătit anticorpii ajungeau la bolnavi, de la ei la alții și tot așa, până când se salva suficient de mult din omenire ca să meargă mai departe.

‒ Adică tu ești acum un supraom? se minună Marin.

‒ Cam da, se înfoie Grigore și mai dete un deț pe gât.

‒ Mă, poți să fii supra ce vrei tu, numa’ supra Leana mea să nu te prind, că te ia mama dracului! îl avertiză Văsălie.

Și continuară ei să sporovăiască până târziu în noapte, cu Grigore povestindu-le despre cum arăta lumea aceea din viitorul unde fusese. Consătenii îl crezură și nu prea, că le părură cam gogonate unele lucruri. E drept că și omul nostru le mai înflorise pe ici, pe colo.

Dar de-atunci nu se mai îndoiră de faptul că-l răpiseră extratereștrii. Și rămaseră să-l strige Grigore a lu’ Ozeneu.

Și toate merseră bine o vreme. Doar că, într-o noapte, de astă dată în mustul primăverii, așa, iar veni lumina, iar îl scoase pe om prin geam ca pe copil din mâne-sa și iar îl duse undeva.

De data asta, însă, lui Grigore i se păreau cunoscute oarece lucruri. Doar că oameni nu se vedeau. Orașul era pustiu cât te uitai în lungul drumului ticsit cu mașini parcate.

Mergând pe lângă clădiri, căutând să afle ce-avea de făcut, lui Grigore îi căzură sub ochi revistele din vitrina unui chioșc. Și-i atrase atenția anul scris pe ele: 2020.

‒ Fir-ar! bombăni pentru sine.

Dacă rata misiunea aceea, însemna că el nici măcar n-avea să se mai nască.

Fragment din volumul „Timpul curge spre Mandalay” de Lucian-Dragoș Bogdan

Timpul curge spre Mandalay
Autor: Lucian-Dragoș Bogdan
Colectia: SFFH
ISBN: 978-606-749-741-0
Format: 13 x 20 cm, 282 pag
Apariție: 2024, Martie

Undeva, pe o lume, niște ființe își imaginează că noi am exista.

Un pustnic și harta sa creează povești.

Pe ruinele unui Pământ post-apocaliptic, un grup de oameni încearcă să recreeze oaze de natură nepoluată.

Inteligența Artificială terraformează planetele sistemului solar, dar nu mai știe de ce face asta.

Lumile virtuale au oferit omenirii elixirul nemuririi; dar totul trebuie să aibă un sfârșit.

Ce te faci dacă te trezești răpit în miez de noapte de către un OZN?

Legendele povestesc că, demult, înaintea Marii Glaciațiuni, oamenii aveau puteri divine.

Și, undeva, a fost ascund un talisman care le-ar putea readuce gloria.

Un autor care suferă de un blocaj scriitoricesc face o călătorie spre Mandalay. De fapt, două. Nu, trei. Simultan.