Bujor Nedelcovici rămâne recunoscut în literatura română cu volumul Al doilea mesager, scris la începutul anilor 1980. Romanul propune o societate ce pare a se afla într-un moment post-fenomenul Pitești, unde fiecare cetățean este propriul său denunțător și călău. Actul de rebeliune pe care îl comite trimițând manuscrisul la câteva edituri din țară, care îl refuză, va atrage și repercusiuni, autorul căzând în dizgrație. Reușește totuși să trimită romanul în Franța, unde va fi publicat cu ajutorul românilor aflați deja în exil (Paul Goma, de exemplu), primind pentru el Premiul libertății acordat de PEN Clubul Francez.
Totuși, se cuvine să subliniem constatarea făcută ulterior de criticii care consideră că, deși nu strălucește prin imaginație și stilistică, textul se află într-o comuniune perfectă cu rețetarul literaturii de gen, pe alocuri fiind poate prea evident, de frondă și lipsit de proporții, bifând astfel toate caracteristicile importante ale literaturii distopice. De exemplu, Ion Negoițescu precizează: „Romanul lui Bujor Nedelcovici este o antiutopie în genul operelor similare ale lui Zamiatin, Orwell și Huxley, respectând cu strictețe toate regulile consfințite pentru această specie literară de cei trei autori clasici: de la substanța politică principală și exemplară până la catastrofa din final, ce formează concluzia epică a antiutopiei.”1 Bogdan Crețu completează: „Romanul nu trădează o prea mare imaginație, bazându-se mai degrabă pe speculația monotonă, în unele cazuri, și reluând cu placidă fidelitate tiparul antiutopiilor-etalon.”2
Acțiunea romanului se petrece pe o insulă – Insula Victoriei, un topos de inspirație morusiană destinat, după cum am specificat deja într-un capitol anterior, construirii unei lumi ideale. Se pare că tema reîntoarcerii într-un spațiu aflat în conflict cu valorile umane devine un trop recurent în literatura română de gen. Aici, profesorul Danyel Raynal se întoarce acasă după 11 ani în exil și încearcă să se (re)adapteze locului din care plecase și care există într-o paradigmă a uniformului și a conformismului, de data aceasta cu trimitere la cetatea perfectă a lui Campanella sau Hippodamus, unde concluzia retoricii este aderarea la statutul de cetățean perfect și susținător al regimului politic sau, în cazul unui refuz, atomizarea sa:
„O societate geometrică și arhitecturală concepută la masa de calcul și construită în formă de turn viu: Babilonu. Sus El, apoi Prima ligă, a Doua ligă și restul populației, iar deasupra tuturor… Metropola. Omul devenit obiect social! Un singur om multiplicat la indigo, un singur gând, o singură acțiune, o singură soluție. Secretul ocul și misterul absolut insitutite ca politică de stat: centralism, disciplină, ordine Destin total colectiv! Individul abrogat prin decret!”3
Această nouă realitate este subliniată textual prin referințele literare pe care Bujor Nedelcovici, cu larghețe și fără urmă de subtilitate, ni le oferă la începutul romanului, în contrapunct cu realitatea din care venise personajul său și la care scriitorul visează – una din afara sistemului concentrațional:
„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-o să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul? Vei deveni și tu un om nou și fericit, un om al viitorului din Insula Victoriei!(…) Ce-ți spun eu nu e literatură: Cadavrul viu, Suflete moarte, Ciuma, Procesul… și toate celelalte care le-am citit de la tine. Noi trăim într-o irealitate ce depășește orice imaginație sau ficțiune.”4
Insula este guvernată conform acelorași principii care compun majoritatea romanelor distopice: sistem coercitiv, dezumanizare profundă și manipulare, înlăturarea, prin impunerea unui set de reguli extrem de precise, a oricărei opțiuni individuale, viitorul reprezintă virtutea esențială, iar prezentul este refuzat în totalitate. Sistemul este ierarhic și orânduit, după cum ne așteptam, de către o figură autoritară, singulară, omniprezentă și cu puteri discreționare: „Tu știi că sunt oameni în care și oase, totuși îi obligi să trăiască viața din cartea ta, din dogma concepută de tine. Și pentru ce asta? Pentru că el consideră autorul acestei iluzii reale. Cine? Guvernatorul! O scamatorie conștientă în care Insula nu are un Guvernator, ci Guvernatorul are o insulă. Acum ai înțeles?”5
În fond, romanul pastișează în bună măsură 1984, îndoctrinarea și remodelarea individului într-un om nou, adaugând un ingredient propriu – ideoterapia, acceptarea benevolă a noului statut, care nu mai depinde de nivelul de teroare, spaimă sau constrângere, ci este o prelungire în cheie alegorică a unei reeducări de tip Pitești. Însă această metodă devine mult mai perfidă în romanul lui Nedelcovici, deoarece sistemul se infiltrează, meschin, (mai ales că violența fusese abrogată) în cel mai intim for al individului, cel al instinctelor și al viselor, printr-un proces de lungă durată, susținut, personalizat. Iată cum:
„Subiectul este pregătit cu mult timp pentru a pune mâna pe telefon: supravegherea permanentă, controlul, frica, suspiciunea, nesiguranța, toate formele terorii fizice și psihice practicate înainte, ani și ani, zi de zi, pentru fiecare fapt de viață, frază scrisă, cuvânt rostit, gest efectiv… de când ești copil și până mori, toate acestea plus noile metode au dat posibilitatea să se coboare atât de adânc în interiorul individului încât s-a ajuns până la nivel de instinct si de vis. (…) Autodenunțul se bazează pe un vechi sentiment de culpabilitate legat de toate actele și gândurile noastre și în special cele cu care sunt în dezacord cu societatea. (…) Îndobitocirea dirijată și conștientă a maselor! După ce au devenit o substanță inertă incoloră și inodoră… o pastă omogenă din care n-a mai rămas niciun individ concret, dar absolut nici unul, ai în mână o plastilină cu care începi să te joci, faci orice și în special omuleți: le pui ochi, gură, brațe, îi așezi unde vrei, în orice poziție dorești și îi înveți să rostească câteva cuvinte și îndeosebi… să aplaude.”6
Acest procedeu devine miza textului și a relației puterii cu personajul principal: remodelarea sa într-un „om nou”, fapt ce pregătește și deznodământul romanului. Aflăm că sosirea lui Danyel Raynal în toposul totalitar fusese prevăzută și planificată întru totul, iar viața sa de până atunci, precum și întoarcerea pe Insula Victoriei sunt rezultatul unor forțe care îi depășesc voința și împotrivirea. Totul fusese permis, pe alocuri impus: revoltele sale, îndoiala, certitudinea sunt elemente ale unui plan malefic, orchestrat de unul dintre personajele secundare, profesorul Fontain, care îi elimină, chirurgical, toate caracteristicile indezirabile, ale personalități încă nesubjugate și nealiniate realității totalitare. Danyel Raynal este omul de plastilină, remodelat după voința sistemului care guvernează Insula – un joc psihologic, lobotomizant, care anulează valoarea individuală și permite Guvernatorului să mențină puterea. Protagonistul, deși intelectual, devine omul al sistemului – o concluzie pe cât de terifiantă, pe atât de cumplită, tocmai prin implicațiile pe care le propune.
