În această perioadă s-a majorat TVA-ul la cărți și se pune problema reorganizării bibliotecilor ce țin de primării. Ambele măsuri au generat critici legate de scăderea vânzărilor pe o piață de carte care oricum e destul de mică, raportat la populație, respectiv de reducerea accesului la cultură a populației – în special a copiilor. Privit prin prisma lor, viitorul e prezentat în culori întunecate, pentru că, într-o țară unde oricum cultura e în destule cazuri doar o fațadă de mucava, lucrurile riscă să ajungă în moarte clinică. Se prezice, așadar, o adevărată apocalipsă.
Cu riscul de a fi pus la zid și de a deveni nepopular, voi spune că m-am cam săturat de atâta victimizare. Nu se face, nu se drege, nu se mai dă, se ia, vai, ce greu o ducem, societatea merge într-o direcție greșită, viitorul e sumbru, vai de generațiile care vin după noi – și doina de jale poate continua, pentru că există versuri și refren cât cuprinde.
Sigur, un stat ce are politici culturale, în care investește vreme de generații – nu de azi pe mâine – are șansele unui viitor mai bun ca unul ce ignoră acest aspect. Totuși, voi spune că, și în această situație, accentul trebuie pus pe eficientizare. Se poate spune că e un domeniu greu de cuantificat din acest punct de vedere și voi fi de acord cu asta, cu mențiunea că trebuie luate în calcul două aspecte. Primul e cel de apostolat făcut în rândul copiilor de la vârste cât mai fragede și continuat pe durata școlii. Eficiența acestui aspect poate fi cuantificată doar la nivel general, în sensul că, pe măsură ce vor ieși din școli generații de tineri tot mai educați și mai culți, cresc șansele să avem oameni de calitate în societate și specialiști tot mai buni. Al doilea aspect privește altă strategie, aceea a proiectelor culturale. Pentru că nu e de ajuns să cer fonduri pentru proiectele X și Y „fiindcă reprezintă cultură”, ci e nevoie să văd cum pot gândi proiectele respective astfel încât să ducă la un pas următor, generator de venituri (în mod direct, ori prin diverși pași care, finalmente, se vor concretiza într-o piață mai mare, în acces la proiecte mai mari, în export etc. – adică tot bani, doar că undeva, la capătul unui lanț mai lung). Altfel, lumea literară se va învârti în jurul lui „eu vreau să fac chestia cutare și-mi trebuie bani pentru asta, dar n-am un plan clar ca să cuantific rezultatele, nu am etape pe care trebuie să le finalizez, să analizez dacă sunt în grafic, apoi să trec la următoarele etape, până ajung la finalul cu impactul cutare”. Cu alte cuvinte, va fi doar o satisfacere a capriciilor personale, mascate sub poleiala frumoasă a lucrurilor făcute în beneficiul societății.
Da, sunt de acord că actul cultural, în sine, nu e neapărat generator de venituri. Indiferent câte teorii frumos ambalate s-ar spune despre oameni, practica ne arată că, în orice domeniu, a rezuma activitatea doar la ce aduce bani mai mulți ajunge să încurajeze cantitatea, nu calitatea. Dar de aici și până la a sta cu mâna întinsă și a mă plânge că nu primesc ce visez eu că aș vrea să fac e cale lungă. Se pot găsi destui pași intermediari în care să se împace și capra eficienței, și varza dorințelor mele.
Dincolo de asta, însă, eu sunt sătul de ipocrizie; de plângerile cum că tânăra generație nu mai citește, făcute de unii care n-au mai citit o carte de ani de zile fiindcă „n-au timp”; de plângerile unor autori că „geniul” lor nu e băgat în seamă (într-o perioadă când e mai ușor ca oricând să publici și să ajungi la cititori), deși ei, la rândul lor, nu-i bagă pe alții în seamă, ci suferă de misecuvenism, nu sunt interesați de opiniile redactorilor și ceartă cititorii care-și permit să semnaleze minusuri ale cărților lor; de plângerile altor autori cum că nu li se vând cărțile, urmate de lauda cu tonele de cărți piratate de ei de pe net; de plângerile unor editori legate de autori și de cititori, deși ei nu investesc în promovare, nu pun accent pe calitatea traducerilor și/sau redactării cărților publicate, ori pe finalizarea seriilor începute, nu-și plătesc autorii, nu țin legătura cu cititorii și nici nu se preocupă de doleanțele acestora, ba nu țin cont nici de dezvoltarea pieței în alte direcții (cum ar fi ebook-ul); de plângerile unor cititori cum că românii scriu slab, deși recunosc nonșalant că n-au mai citit un autor autohton „din liceu”; de dorința unora de a le fi susținute proiectele și recunoscute meritele, în timp ce, la rândul lor, dau de pământ cu proiectele altora. Și lista poate continua.
Sigur, TVA-ul mai mare va însemna cărți mai scumpe. Cu câțiva lei. Dacă cititul e pasiunea mea, voi pune deoparte acei lei, ca și până acum. Eventual, la nivelul unui an, voi cumpăra cu una-două cărți mai puțin decât o făceam până acum. Dacă asta înseamnă că nu voi mai cumpăra nicio carte, atunci nu eram cititor nici înainte (și, oricum, există în continuare bibliotecile). Problema poate fi dată de creșterea prețului la alte lucruri de bază pentru viața de zi cu zi – alimente, medicamente, utilități – ce va reduce suma pe care o pot pune deoparte pentru cărți. Dar nu TVA-ul la cărți va distruge piața de carte din România, mai ales la cât de mică e. Da, sunt de preferat acțiuni care s-o ajute să crească, dar varianta în care suntem acum nu aduce apocalipsa.
Într-adevăr, reorganizarea unor biblioteci din zonele rurale înseamnă că vor fi copii care vor avea acces limitat la cărțile de acolo. Că se va reduce acea muncă de apostolat despre care ziceam. Pe de altă parte, am avut ocazia să văd bibliotecari comunali care fac activități extraordinare de apostolat, la fel cum am dat și peste biblioteci comunale unde pe ușă era pus un număr de telefon unde să sun dacă am nevoie, pentru că angajatul era la tăiat de porc, la cules de porumb sau la cine-știe-ce alte activități. Așa că sunt alături de cei dintâi, dar în cazul celor din urmă consider că e nevoie de o reorganizare masivă. Însă nu pot fi de acord că limitarea numărului de ore în care e deschisă biblioteca respectivă înseamnă reducerea accesului la cultură. Fir-ar să fie, suntem în secolul XXI, totul se află la un clic distanță (da, în zonele cu adevărat defavorizate trebuie gândite măsuri mai complexe, dar acolo prima problemă de rezolvat o reprezintă însăși supraviețuirea zilnică)! Niciodată în istoria omenirii accesul maselor la cultură n-a fost mai facil. Problema reală e una sistemică, unde plăcerea lecturii ar fi nevoie să pornească de acasă, de la părinții care nici ei nu citesc, continuând cu școala care ar trebui să se adapteze vremurilor și terminând cu implicarea autorităților locale și naționale în zona culturală (unde intră și bibliotecile). Dar, hei, hai să fac cherry picking și să mă victimizez!
Mă doare că se reduce programul bibliotecii comunale X? Ok, hai să merg voluntar o dată pe săptămână și să ajut la completarea orelor de program. Mai conving încă patru prieteni și am acoperit o săptămână lucrătoare. Sau hai să fac programe culturale/literare în weekend cu copiii de acolo. Poate și cu familiile lor. Să aleg ca, în loc să iau două cărți pentru mine în fiecare lună, să iau doar una, iar cealaltă s-o duc unui copil din acea comună. Și tot așa, lună de lună. Să mă implic în crearea unei biblioteci ambulante acolo, de genul celor care au început să devină obișnuință în orașe. Și să fac periodic întâlniri cu acei copii, pentru a discuta despre cărțile citite. Sau s-o fac online, că nu-i musai să mă duc fizic acolo. Hai să citesc, hai să vorbesc despre cărți, hai să caut proiecte culturale unde se primesc fonduri, hai să umblu să atrag sponsori, hai să bag puținii bani pe care-i pun eu deoparte în activitatea de apostolat cultural, dacă mă doare așa de mult! Altfel, mie îmi pare doar o victimizare falsă, în care sunt supărat că alții (mereu alții) nu fac și că eu nu primesc ce aș vrea, dar ambalez nemulțumirea în grijă față de comunitate.
Viața nu ne e datoare cu nimic. Personal, prefer să mă uit la ce pot eu face, cum pot depăși obstacolele ce apar continuu în cale (fiindcă așa e viața, mereu provocatoare), să învăț de la alții care se străduiesc și fac, să fiu recunoscător că trăiesc în vremuri și într-o țară în care e de un milion de ori mai ușor decât oricând altcândva să fac absolut orice visez.
Viața e așa cum e, nici dreaptă, nici nedreaptă. Uneori e mai ușoară, alteori mai grea. E treaba mea să găsesc, în fiecare situație, calea de a-mi continua drumul pentru a-mi atinge visul.
