Cărți SF despre epidemii devastatoare s-au scris de-a lungul timpului o mulțime. Eu aș vrea să detaliez un pic două dintre ele. Deoarece, după criterii poate subiective, mi s-au părut foarte bune, atât din punct de vedere literar, cât și social. Și foarte elocvente pentru ce se întâmplă acum. În vremea unei pandemii atât de puternice ca cea pe care o trăim, asemenea cărți se citesc altfel decât în vremuri normale.
Și acestea sunt „Însemnări din vremea molimei”, nuvela lui Norman Spinrad, apărută la Millennium Books, în traducerea Cristinei Ghidoveanu, și „Omul focului”, romanul-fluviu al lui Joe Hill, apărut cu puțin mai mult de-un an în urmă la Herg Benet, în traducerea lui Alexandru Voicescu.
Norman Spinrad a publicat pentru prima oară textul „Journals of the Plague Years” în 1988, în antologia Full Spectrum, antologie editată de Lou Aronica și Shawna McCarthy, fiind nominalizată un an mai târziu la premiile Hugo și Nebula. La noi a ajuns pentru prima oară sub numele de „Însemnări din anii molimei”, prin intermediul reviste Galileo, acum rămasă o frumoasă amintire, care a inclus-o în primul său număr, printre altele alături de proze scrise de Joe Haldeman și Peter Watts. A fost apoi reeditată de Millenium Books și inclusă în colecția Millennium novella, în 2016.
Despre ce e vorba? Evident, despre viața oamenilor atunci când societatea se confruntă cu o molimă foarte contagioasă. Particularitatea acelei molime era că se transmitea prin sex, deci, evident, oamenii au făcut ceea ce părea cel mai la îndemână și facil, interzicând relațiile sexuale între oameni și inventând tot felul de substituenți.
Acțiunea nuvelei începe la douăzeci de ani după debutul pandemiei respective și e compusă din ceea ce pare a fi o înșiruire de fragmente de jurnal, ale diferitor persoane care jacă un rol mai mare sau mai mic în revenirea la normal a societății. Asta creează un efect neunitar al textului, însă povestea curge foarte bine și așa. Poate chiar și mai explicit, mai multe puncte de vedere fiind împletite împreună.
Ceea ce impresionează încă de la început în această scriere e atmosfera, și pentru exemplificare aș vrea să redau doar prima frază: „Au fost cele mai rele vremuri cu putință, și cele mai triste, așa încât ceea ce trebuie să ne aducem aminte, dacă vrem să ne păstrăm obiectivitatea în timp ce citim aceste jurnale din Anii Molimei este că oamenii care le-au scris – de fapt întreaga populație a ceea ce erau pe atunci Statele Unite ale Americii și a celei mai mari părți a lumii – erau, după standardele noastre, pe deplin nebuni.”
Ei bine, da, uitându-ne în jur, n-am putea spune că a cam înnebunit lumea? Sau, cel puțin, că, judecând-o cu ochi neimplicați, am găsi-o nebună?
Să trecem și la următoarea carte: Joe Hill a publicat „The Fireman” în ianuarie 2017, câștigând pentru acest roman premiul Locus pentru cel mai bun roman horror al anului 2017. Ediția în limba română a apărut în 2018, la editura Herg Benet, în colecția Speculativ.
Și aici este vorba despre o molimă care mătură lumea, însă aceasta este una foarte spectaculoasă, ea provocând arderea umană spontană. Numită „Solzul dragonului”, ea poate fi identificată după cicatrici ciudate, apărute pe piele și, ce coincidență?!, e răspândită mai ales de asiatici.
Povestea urmărește eforturile unei asistente medicale, care descoperă deodată că e infectată și gravidă, de a supraviețui într-o lume în plin declin, măcinată de suspiciuni și ură. Nu voi stărui asupra poveștii, asupra relației dintre eroina principală și soțul ei, asupra personajelor absolut impresionante, asupra eroului pompier. Sau asupra moștenirii pe care protagonista încearcă să o construiască pentru copilul ei nenăscut, copil pentru a cărui aducere pe lume ea e în stare să înfrunte orice. Ele sunt importante și fac din acest roman un exemplu de „așa da!” literar. Mă voi concentra în schimb asupra componentei sociale. Iată primele cuvinte și din această carte: „Harper Grayson văzuse o mulțime de oameni luând foc la TV, toată lumea privise așa ceva, însă prima persoană pe care a văzut-o cu ochii ei luând foc a fost pe terenul de joacă din curtea școlii.”
Nu-i așa că era cumva altfel când vedeam reportaje la știri despre explozia epidemiei prin țări străine, decât acum, când îi cunoaștem personal pe cei care se îmbolnăvesc?
Pe lângă faptul că ambele povești se petrec pe teritoriul Statelor unite ale Americii, ce le mai leagă este atenția cu care autorii analizează factorul social. Și comportamentele intuite de ei par similare. În ambele cazuri, societatea adoptă paranoia și, pe lângă răul intrinsec al pandemiei, încep și câte o vânătoare de vrăjitoare. Dacă în cazul romanului lui Joe Hill apar brigăzi civile de voluntari care controlează oamenii chiar și-n casele lor, căutând semne pe piele, iar în nuvela lui Norman Spinrad întreg orașul San Francisco devine o imensă colonie de infectați, cei ajunși acolo nemaiavând voie să plece.
Dar cel mai interesant aspect care face punte între viziunile celor doi autori este modul în care pandemia e, în cele din urmă învinsă. Că unul dintre ei alege să folosească aceeași strategie pentru răspândirea antidotului pe care virusul o folosise pentru propria răspândire, și anume transmiterea prin sex, iar celălalt alege să-și strecoare cheia ținerii sub control a bolii în voința personajelor, rezolvarea mi se pare că-n ambele cazuri rezidă în îmbrățișarea bolii, nu în fuga de ea.
Cum spuneam, astfel de cărți se citesc cu totul altfel acum. În vremuri normale, soluțiile acestor cărți ne-ar fi satisfăcut. Obsesia celor care vor să se izoleze, să se pună la adăpost de lumea largă, ni s-ar fi părut nebunie, iar comuniunea omului cu natura, fie ea și cu acea componentă care-l poate ucide, mersul firesc al lucrurilor. Vom găsi, așadar, perfect normale și justificate alegerile eroinelor celor două povești. Chiar dacă ele merg împotriva a ceea ce facem noi, chiar acum, iar comportamentul lor, dacă l-am vedea la televizor, atribuit unor persoane reale, ni s-ar părea antisocial.
Pentru că noi, acum, stăm în case. De teama naturii. Și propovăduim izolarea. Rolul literaturii este, pe lângă cel ludic, și acela de a-l face pe om să se analizeze pe sine, să-și dăruiască câteva momente pentru introspecție.
Și… nu suntem noi cam ipocriți?
2 comentarii
Aveți mare dreptate în acest editorial. Literatura sau muzica sau arta în general vindecă omul de tupeul ipocriziei.
Vă mulțumesc! Mă bucur că a avut și acest articol parte de cititori! 🙂