Capitolul 1
Douășunu de ore pân-la miez de noapte
Temperaturile rupeau recordurile, ca de fiecare dată când se reseta anul.
Taracanul era întins pe rădăcina de Stejar, cu degetele înfipte în cap, complet înghețat. Ochii lui, acționați de singurii mușchi din corp care se mișcau, se plimbau dintr-un colț al întunericului în altul.
Fluxul fluidelor îl trezi – o senzație care-i aducea aminte de realitate – ar fi zis că se bucura de ultimele lui secunde pe pământ. Brusc, simțurile îi fură alterate, detectând întreg orașul – asfaltul care crăpa sub căldura lăsată în urmă de ziua trecută, văicărelile metalului bătrân al superstructurilor din jur. Chiar și sunetul magmei care bolborosea în măruntaiele planetei, abia așteptând să dea lumii o lecție apocaliptică. Era undeva departe de corpul lui, undeva mai aproape de nicăieri decât de cochilia lui jegoasă și tăiată, veche de aproape cinci ani și cu o întârziere a reviziei de peste doi ani.
– Nu-s deștept, nu-s nici tâmpit, sunt doar al minții mele pion nedumerit, fredonă el drept răspuns, îndoindu-se de durere, la îndemnul spasmelor care îl strângeau ca îmbrățișarea unei rădăcini.
Se prăbuși de pe rădăcină, în căutarea simțurilor. Un miros puternic de plastic ars i se infiltra în nări. Filtrele pulmonare abia se trezeau, iar protezele oculare încărcau o imagine plină de purici și fantome. Câteva lovituri în piept aminteau hardware-ului cum trebuia să se poarte. Toate componentele lui mergeau la limită. La nevoie, credința înlocuia ingineria.
Își frecă dur corneea, un instinct împrumutat de la oamenii reali. Ceilalți oameni. De la oamenii din carne.
Câteva secunde le trebuiau picioarelor ca să-i răspundă cu încredere la comenzi. Oasele trosneau de la abuzul anilor. Sucurile din interior își făceau simțite mișcarea, căutând să ajungă acolo unde era mai mare nevoie de ele, ca echipajul buimac al unei nave, încercând să încetinească scufundarea în abis.
Geamul spart, la doar câțiva pași distanță, dădea spre creatura a cărei rădăcină îi ținea loc de pat. Aspiră adânc oxigenul, aroma stătută a polimerilor. Xiang-ul răsărea în fața lui, crescut pe rămășițele unei gropi de gunoi. Era înconjurat de un sarcofag de beton peste care se derulau însemne holografice în toate limbile locale.
Proprietatea Conglomeratului Imperial Longsheng Da (Tuo-șie înțelepciunii celeste), să știe toți viermii din Buhara de la cine venea leacul împotriva apocalipsei. Trunchiul aproape că întrecea blocurile din jur la grosime. Coroana era lăsată să respire, înălțându-se deasupra încleștării claustrofobe de blocuri suprapuse, printr-o gaură imensă. Locuitorii lui Buhara, orașul împuțit, aveau propriul lor cer din beton. O priveliște mai frumoasă de-atât rareori prindeai, cumva toate se aliniau ca într-un tablou fără sens.
La Xiang se ruga toată lumea, până și rasa scârboasă, până și necredincioșii. Mai făceau o concurență doar ăia care se roagă la dungi încrucișate, la stele și la lună. În aste vremuri era la modă să te rogi la Xiang, pentru că Xiang îți înțelegea toate problemele. Xiangurile te ascultau și, surprinzător, nu te pisau la cap cu o grămadă de rezolvări mult prea complicate, cu profeții, și porunci, și reguli, ci îți spuneau doar să mai trăiești, atât cât te-or lăsa ele. Xiang-ul era palma moale în care se aruncau toți, conștienți că inevitabil avea să-i strivească asemenea unei capcane de șobolani.
Xiangurile reușiseră imposibilul. Dăduseră sens vieții într-o lume în care viața e la fel de valoroasă precum prezervativul pentru castrați. Te obligau să trăiești, chiar dacă sinuciderea era la modă prin vârste tot mai fragede.
Xiangurile erau reale, iar asta conta mai mult ca orice în niște vremuri când realitatea devenise prea confuză ca să mai fie lumea dispusă să se spovedească unor fantome.
Dar până și dumnezeii au alți dumnezei, numai ai lor. Toate drumurile săpate de rădăcinile lor duceau într-un singur loc, care putea la fel de bine să fie în mintea Taracanului. Circuitul complet al divinității Longsheng Da.
Rădăcinile creaturii erau ca niște tentacule. Evadaseră din sarcofag și se târau prin asfalt, crăpându-l ca după cutremur.
Dincolo, pe stradă și în jurul sarcofagului, serviciile deja trăgeau tare în combinezoane peticite, gata să cârpească, să curețe, să se ofere marelui Xiang.
Taracanul se împinse de la fereastră. De data asta, corpul nu-l mai asculta. Contracțiile din interior îl trântiseră-n genunchi, unde și fuse ținut de tusea urâtă. Compartimentele lui erau goale, nimic reciclat ori digerat care să necesite evacuarea. Însă norul de praf gri, eliberat cu fiecare respirație, îi captă atenția și-l îndemnă la un zâmbet.
O atenționare îi izbi interfața cât timp încerca să se pună din nou pe picioare. Era sincronizată cu golul din stomac care simula foamea. Apelul îi invadă câmpul vizual.
– Ilfovean jegos, începu el preventiv pe post de salut, îndreptându-se spre hol, ce vrei?
„Bratan, bratan… când ai să-nveți? Ți-am spus că nu mai sunt Ilfovean, acum sunt rus. Geneticile mele sunt aproape schimbate.”
Intercepta vorbele ca pe niște gânduri străine. Ilfoveanul nu suna niciodată fără motiv, iar fiecare convorbire promitea multă distracție.
– Mai spune-mi, continuă el, prefăcându-se interesat.
„Sufăr de etnofobie cronică, liuli, ți-am mai zis. Dacă mă asociez prea mult cu fraierii băștinași mă apucă iar nervii și devin violent. Mai educă-te și tu, dacă vrei să ai dezbateri cu mine. Pân-atunci, așa cum îmi zic sateliții de pe cer, așa să-mi zici și tu, ai înțeles? N-o să-mi sfideze identitatea o chinezărie de mâna a zecea.”
Taracanul se amuză. Deși, în realitate, se considera mai mult femeie decât bărbat, adevărul era că niciun termen nu reușea să-i cuprindă dimensiunea identității, iar la urma urmei, clientul era ăla care avea mai multă dreptate. Într-adevăr, „chinezărie” îl descria mai bine decât orice alt cuvânt. În comparație, problemele de identitate ale Ilfoveanului i se păreau infantile, deși avea prea mult bun simț să-și pună crucea mai sus decât ceilalți.
– Vrei să ne smardoim pe bune? Se-ntâmplă că m-am trezit și eu cu ditamai dracii.
Entitatea din celălalt capăt râse. Taracanul simți cum fluidele îi reglau dispoziția spre un fel de teamă. Vocea aia nu avea niciodată cum să te liniștească, chiar și atunci când era trecută printr-o sută de filtre.
„În niciun caz, bratan, doar știi cât țin la tine. Dar hai, acum că ne-am frecat bine, bagă sincer, ce mai face jucăria mea favorită?” spuse vocea pe-un ton brusc prietenos.
– Mi-e foame, căscă el. De ce mă suni?
„Oare de ce? Telepatie. Te-am simțit agitat, așa că am zis să te verific. Acum mă crezi că-mi pasă de jucăriile mele? Sper că ai călărit bine clientul.”
– Nu, răspunse el sec după o pauză. Cărnoșii depresivi preferă bârfa.
„Și eu la fel. Să-nțeleg că ai aflat tot ce trebuie de la barosan? Adresa, programul complet, paza?
Taracanul îl lăsă să ghicească, timp în care începu să scormone prin întunericul încăperii, aproape de intrarea în hol. Găsi o lamă pe care și-o băgă în antebraț. Suficient pentru polimeri, suficient pentru piele.
„Fii atent,” schimbă subiectul vocea, „Revoluția a început frumos. Buharaua acuma bubuie cu automatele protezaților. Aprinde știrile și-ai să vezi. I-am ascuns pe nebuni peste tot – prin canale, prin moloz. Fiecare cărnos din oraș tremură-n momentele astea. Facem un armaghedon cum n-a văzut toată lumea…”
– Mi-e foame, repetă Taracanul.
Vocea, de data asta, ezită.
„Bine, bratan, văd că o iei pe poteci. Uite cum facem, te abții de la prostii și bagi viteză înapoi spre Gaulung. Mă găsești la atelier. O să ai o fereastră destul de mare cât timp se distrează gaborii. Stai cu capul la pământ, încă mai am nevoie de tine. Îți trimit o mașină…”
Taracanul auzise tot ce trebuia, așa că închise apelul și își trase geaca jerpelită de care se atașase în ultima vreme.
Holul blocului era suficient de mare cât să permită circulația unor curenți de aer însemnați care îl răcoriseră oarecum. Orice ființe ar fi existat prin apartamentele din jur erau foarte introvertite, așa cum îi convenea și lui. În lipsa luminii, ochii lui puneau fiecare decor în locul în care trebuia. Prin casa scării trecea o cascadă impresionantă. Polimerii de pe talpă, tociți și sfâșiați, nu scoteau zgomote prea plăcute, oricât de mult se fofila.
„Zece minute. În spate.” îl informă mesajul de pe interfață.
Neoanele străzii luminau parțial parterul, pe fundalul zdrăngănitului ușii. În rest, publicul se arăta din nou absent. Oamenii, ca întotdeauna, erau înghesuiți ca gândacii în vizuinele lor întortocheate. Se zvonea chiar că oamenii ar fi întrecut gândacii la număr. În fine, o performanță nu prea impresionantă.
Afară, valul de căldură îl lovi din plin, storcându-i pompele de oxigen. Antigelul era sfânt.
Strada se calibrase pe simțurile sale, neputând să-i spună prea multe. Neoanele prelucrau atmosfera într-o culoare vag roșiatică. Rămășițele unei furtuni de nisip? Ori au dat foc iarăși băștinașii de pe Câmpii la munții de gunoaie? După miros, ipoteza din urmă părea mai plauzibilă.
Era o noapte ca oricare alta. Și totuși, ceva se schimbase.
Se uită-n sus, împins de-un instinct omenesc, mai vechi, de a vedea cerul. Însă pretutindeni era doar beton. Blocurile suprapuse și suspendate, unite prin nenumărate coridoare, pasaje și scări, reprezentau singurul cer de care avea parte șobolănimea bipedă din Buhara. Soarele devenise mult prea nesimțit cu pielea umană, iar ăia care trăiau pe acoperișul orașului erau incredibil de șmecheri și cu mult dincolo de raza atenției ălora de jos. Așa se voia.
În fine, chiar și cu așa un soare, nici priveliștea asta nu îi convenea. Parcă îl apăsa toată planeta pe umeri.
Restul orașului vibra pe ritmul șenilelor de la blindatele corporațiilor polițienești. Niște drone de la gabori pluteau la câțiva zeci de metri deasupra, sub tavanul cartierului, cu motoarele la ralanti și reflectoarele la maxim. Probabil îl detectaseră deja, îi detectaseră metalul din corp, probabil puteau să-i afle și tubul care-l născuse, mai ales atunci când Taracanul îi lansă un deget mijlociu, dar ar fi pariat că gaborul din celălalt capăt respinsese alerta, ori era cu atenția în altă parte.
Simțea și vibrațiile țevilor de automate și mașinilor detonate prin arterele din jur. Trucuri de-ale meseriei, testate și de-ncredere. Revoluția, o industrie respectabilă, trebuie să își ofere produsele lumii.
Luminile de stradă erau predominant arse, iar cele care funcționau o făceau în silă. Sarcina lor era moștenită de reclamele din jur.
Cu toții respirăm aerul de la Longsheng Da. Credința în Xiàng (în vulgărească: Stejari) este credința în viață.
Dijkstra-Sikkema – Numărul unu în augmentări biomecanice pe axa nord-atlantică. Clădim omul viitorului. Devino divinitatea. URĂȘTE-ȚI CARNEA.
Transoptica – vedere augmentată pentru toată familia! Știm ce vrei să vezi!
Nume mari. Numele orei, ori ale zilei. Ale deceniului, ori chiar ale secolului. Nu conta, oricum. Slavă Xiang, Xiang e sfânt. Luna-i pe cer, praful în vânt.
Paste de nutrienți de toate gusturile! Retrăiește trecutul culinar prin fiecare doză! Ambalare locală, gustă din mândria națională!
Atunci se amuză – se văzu ca într-o oglindă imensă. Forma lui cicatrizată, neancorată pe axa nemărginită a sexelor. Dacă se lua după caracterizările lumii cărnoase, aspectul lui era înfricoșător. Totuși, câteva priviri selecte din ghetou l-ar fi considerat de-o frumusețe nelumească. Se mândrea cu asta.
Reclama care-i preluă imaginea popula proiecția de pe peretele blocului, cu tot cu tăieturile de pe cap, mufele din ceafă, găurile care dezvăluiau sinteticul. Se vedea cum înfuleca din tubul de pastă. Își duse un deget la gât – lichidul de răcire chiar supura de undeva. Oftă resemnat înainte de a lua strada la pas.
Proteze ultra-performante pentru omul viitorului! Programați-vă la cele… zero… clinici de augmentare din zonă!
Un val verde se reflecta în transpirația luminoasă orașului.
Arme de unică folosință (cu alice) pentru copii și adulți! Al doilea amendament nu-i doar pentru americani! Ajutați polițiile să vă apere!
Un gând îi trecu și lui prin cap în acel moment – cât mai costa acum o viață de om?
Pastile împotriva infertilității! Prețuri convenabile! Contribuie la frumusețea naturală a omenirii!
Nu uitați! Augmentările cibernetice invazive cresc semnificativ șansele infertilității și pot cauza decesul! Spuneți NU eugeneticii! Spuneți NU tehnologiilor netestate!
Subcetățenii augmentați prinși în afara sectoarelor segregate vor fi acuzați de conspirație teroristă. Alianța Sindicatelor Polițienești ale Munteniei – Siguranță și Ordine.
Asta era cu dedicație de la vigilanții cu acte-n regulă.
Un convoi cutremură strada-tunel. Blindate echipate cu pluguri, sfărâmând rădăcinile abia stabilite pe șosea, în căutarea prăzii. Îndemnau combinezoanele să plonjeze pe trotuare. Fără însemne ori sirene, dar tot pe intervenție – gaborii sunt previzibili chiar și când nu vor. Blestemul meseriei.
Se repezi spre prima pubelă de gunoi care îi ieși în cale. De data asta îl aștepta o masă pe cinste. După ce curăță primele straturi, un tub de pastă sintetică îi captă atenția. Întoarse ambalajul pe toate părțile și plescăi – aromă de friptură. Stoarse mâzga rece pe gât și înghiți până să apuce să îi simtă gustul, apoi mai căută, la îndemnul foametei abia trezite din moleșeală, chiar dacă mațele lui nu prea apreciau tratamentul.
Respirați adânc și oferiți un Tuo-șie (în vulgărească: mulțumiri) din toată inima Conglomeratului Imperial! Nanocalmantul aerosolic Longsheng Da este rețeta eternității!
Observă abia atunci forma scheletică a unui băiat ghemuit în colțul pubelei, ascuns după mai multe cutii. Taracanul nu era sigur dacă tremuratul cărnii era de la vreo boală, ori de frică. Ghearele lui slabe țineau la piept un tub de pastă.
Taracanul procesa o grămadă de gânduri, unul mai apăsător decât altul.
– Dă-mi aia, întinse brusc mâna. Mi-e foame.
Copilul reacționă, făcându-se și mai mic, încercând să își apere comoara.
– Dă-mi aia, repetă el și îi arătă lama. Sau te tai în bucăți și te mănânc pe tine, mi-e totuna.
Plodul știa suficient de bine cum stăteau lucrurile. Ăia mici erau uneori cei mai deștepți membri ai rasei din carne. Mai mult ca sigur avea și el ascunsă o lamă pe sub zdrențe.
Tubul ajunse în mâna Taracanului.
– Poți să vorbești? îl întrebă pe copil. Știi cuvinte?
– Știu, răspunse el ca la comandă, privind în jos.
– Să nu-ți fie jenă, îl luă Taracanul pe-un ton inofensiv, poți să te uiți la mine cât vrei.
Drept răspuns, băiatul se făcu și mai mic, apoi ridică timid din umeri.
– Îmi place când voi, cărnițele, vă uitați la mine. Eu văd lucruri frumoase în ochii voștri. Văd cum vă strâmbați la mine. Știu că nu vă place ce vedeți – un gunoi din metal și piele falsă, așa-i?
Copilul scutură din cap.
– E-n regulă, cărniță, e-n regulă. Știu cât de mult mă urâți atunci când vă uitați în mine și vedeți frumusețea. Gelozie sau ură, frustrare ori neputință, cu toții mă urâți dintr-un motiv sau altul. Chiar și tu, cărniță, nu-i așa că mă urăști?
Băiatul nici că se mai obosi să dea din cap. Se făcuse atât de mic că mai avea puțin și dispărea printre gunoaie
– Știu că mă urăști. Dar nu-i nimic, pentru că și eu te urăsc. Te urăsc din tot sufletul.
Era ceva ascuns în ochii omulețului, o cunoaștere, sau recunoaștere a ceva foarte profund…
– Ești cea mai scârboasă creatură care a existat vreodată, continuă el. O tumoare, apă și bacterii. Știi ce-s alea, carne mică? Știi ce-i o tumoare?
Și Taracanul începu să se joace cu lama, crestându-și polimerii care-i alcătuiau fața.
Copilul cu greu își ascunse uimirea și se apropie de Taracan. Acesta îi luă cu grijă obrajii în palme, încercând să descopere ce anume se ascundea în ochii lui. Pesemne și copilul făcea la fel. Momentul părea că se întindea la infinit. Degetele băiețelului se plimbau peste toate tăieturile, proaspete și vechi deopotrivă, de pe chipul chinezăriei.
– Ești o bucată de carne, continuă el, privindu-l în ochi. Ultima bucată, mică și proastă, care atârnă la capătul unui lanț. Ați distrus lumea, fiecare dintre voi. Acum am venit să vă răsplătim. Știi cum e moartea, carne mică?
– Tu n-o să mă omori, îi spuse băiatul.
Taracanul zâmbi.
– Mai curajos și mai convins decât toate celelalte bucăți de carne. Știi cine sunt eu? Sunt aia care aduce veștile proaste. Eu sunt cea care zice de sfârșitul cărnii. Eu aduc veștile proaste, cărniță, ai înțeles? Numără zilele, cărniță, astea-s ultimele de care mai aveți parte.
Copilul încerca, convingător, să pară atent – să pară că înțelegea tot.
– O să vină un război, continuă Taracanul. Știi ce-i aia? Când mulți, mulți oameni se iau la bătaie și se omoară. O să fie ultimul război al lumii. Un război între mine și tine, între frumusețe și hidoșenie. Și războiul ăsta o să vă șteargă rasa împuțită de pe fața lumii. Din cauza ta…
– Te cunosc… zise băiatul.
Taracanul dădu drumul obrajilor băiețelului, care se lipi la loc de peretele pubelei.
– Cu toții arătăm la fel pentru voi. Cunoști pe unul, cunoști pe toți. Atâta ați putut, atâta o să puteți. Ai dreptate, copil din carne, n-o să te omor. Dar tot o să vreau ceva de la tine. Du-te și spune-le fraților și surorilor tale că vine apocalipsa, că vin fiarele vechi. Du-te și zbiară pe fiecare stradă. Du-te, zbiară în fiecare canal și-n fiecare ascunzătoare în care stați ghemuiți. Din ceru’ de beton o să plouă cu sânge, iar străzile astea o să devină scurgeri. Du-te…
Nici nu apucă să își termine vorbele, că plodul deja zgâria metalul pubelei cu ghearele, căutând să se facă nevăzut.
Apoi, Taracanul ciuli urechile la pașii grei care veneau de undeva din apropiere.
– L-ai văzut? Ai dracu’ plozi – născuți de canal, să moară familia mea! Vin ca gândacii peste mâncarea ta!
O haită. Homleși, bătăuși de cartier după accent, patru la număr, în grija stupefiantelor. Bănuia că n-avea să fie o noapte tocmai liniștită.
– Alo! Care mai ești acolo, gâții mă-tii? Afară din coșu’ nostru! Marș!
Taracanul acceptă invitația numaidecât și se aruncă în întâmpinarea găștii, mizând pe aspect. Simțea privirile haitei, intrigate și scârbite. Urmă un ecou șoptit al uimirii, cât timp ochii fiecăruia se plimbau peste trăsăturile lui.
– Ce faci, frumoaso? veni cel mai înalt – liderul haitei, mai mult ca sigur, în ajutorul moralului. Te bagi la coșu’ nostru? Nu ți-e rușine? Stați calmi, băieți, protezata a evadat din grajd, s-a rătăcit.
Un alt individ din haită, cu părul vopsit roz și vocea pițigăiată, adăugă:
– Ți-ai pierdut chiloții, urâto? Ia uite câte tăieturi are! Câte-o gaură pentru fiecare?
Băgară toți un cor de râsete.
Liderul haitei se apropie suficient de aproape de Taracan cât să-i respire-n față. Dezgustul cu care-l studia se metamorfoza, treptat, într-o mie de sentimente contradictorii.
– Ne-am scos, băieți, zise el privind în spate. La cât fier vechi are…
Pumnul chinezăriei îl fulgeră drept în gât. Putea să jure că-i auzise esofagul cum se rupe. Bătăușul căzu-n cur, cu respirația tăiată.
Panarama făcu un semnal cu mâna, iar ceilalți se repeziră peste el, aplicând lovituri din ce în ce mai generoase. Taracanul nu se-mpotrivea, ba chiar îi întărâta cu câte o vorbă bună. De cum începu antigelul să-i iasă din răni, haita de bătăuși ezită.
Moment în care Taracanul își puse în funcțiune toți mușchii sintetici și îi împinse cu toată forța, lăsându-se apoi pe vine. Începu să blesteme și să mârâie la ei în cele mai urâte tonuri.
Liderul haitei se repoziționă pe picioare, destul de buimac și răgușit.
– Ia ascultă, chinezărie nebună, avansă câțiva pași, tu nu mă sperii pe mine cu figurile tale. Zi-mi un lucru. E adevărat ce zic ăia despre voi? Că furați oameni și-i duceți la Long să facă experimente?
– Băi, las-o în pace, interveni timid unul dintre băieți, cu o urmă de neliniște în voce.
Masculul alfa nu păru să dea vreo importanță sfatului.
Taracanul se depărtă, acompaniat de chicotele și înjurăturile găștii.
– Marș în ghetou, carne proastă, scuipă el peste umăr. Curând o să facem schimb de locuri.
Gunoierii amatori deja porniseră pe urmele lui pentru runda a doua. Din urmă, liderul haitei dădu să-l izbească, dar primi în schimb o lamă-n stomac. Căzu în patru labe, pipăind ușor locul tăieturii.
Întregul spirit agresiv al haitei se risipi decisiv după ce Taracanul dădu drumul unui val de blesteme, chipul său stârnind sentimente și frici de mult adormite în subconștientul oamenilor din carne. Cu fiecare zbieret, fisurile din polimerii chipului se lărgeau. Cheful de bătaie al cărnoșilor se scurgea în pământ. O frică atavică nimeri peste ei. O luară toți la fugă, fiecare pe câte-o alee, precum șobolanii în căutarea vizuinei.
Abia după câteva secunde, Taracanul se potoli. Pompele de oxigen au redus viteza, iar mușchii faciali adoptaseră niște expresii ceva mai neutre. Lângă el, derbedeul plângea de zor, cu pantalonii plini de pișat.
– Îmi pare rău, schiță el cu fața plină de lacrimi, înecându-se. Îmi pare rău…
Își duse timid mâinile la față, încercând să se apere. Taracanul îl încălecă, luându-i palmele într-ale lui și ducându-le la fața lui cicatrizată.
– Ești rece, îi zise, nu mai plânge…
Și înșurubă mai bine lama în burta vagabondului, care eliberă niște urlete suficient de urâte cât să trezească tot cartierul.
Dintr-o dată, scena fu scăldată într-o lumină orbitoare. Taxiul Ilfoveanului. O firmă de doi bani, fără-ntrebări, fără griji.
Chinezăria se trânti pe scaunul din dreapta – calculatorul mașinii deja prelucra ruta. Undeva pe bord, un bilet mâzgălit zicea: ”Preluați controlul doar în caz de urgență.”
Din difuzoare răsuna ecoul nuclearelor auditive ale lui Găbelu Pulă-de-Metal, repărul protezat pe care până și cărnoșii tineri se băgau să-l asculte. Avea o carismă care prindea de minune la cetățenii cu porniri rebele. Mesajele lui plângeau asuprirea fierului de către carne și chemau la bătaie, sânge, fălci sparte, presărate cu un strop de idealism copilăresc.
Taracanul își băgă degetele în orbite și declanșă suporturile, lăsând ochii să îi cadă în palme. Nimicul care îi acoperi privirea îl ajuta, paradoxal, să se calmeze.
Mașina încerca să fie sociabilă.
Sectorul segregat ”Gaulung” se află sub interdicție de circulație.
– Să mori tu, mormăi el. Du-mă lângă, mi-e totuna.
Se modifică ruta…
Taracanul își reconectă ochii și porni interfața oculară. O peliculă aprinsă îi acoperi câmpul vizual, așezându-se peste pupilă în timp ce un simbol al firmei îl întâmpină, imprimându-se peste realitate și amintindu-i cui își datora vederea. Îl privea un ochi stilizat. Ochiul lui Heru, din alte vremuri.
Transoptica – Știm ce vrei să vezi!
O versiune mai nouă a sistemului de operare a fost detectată…
Reamintire programată după trei zile…
Atenție! Nu am putut detecta niveluri adecvate de hormoni în organism. Doriți să căutați soluții pentru problemă?
– Lasă-mă în pace, oftă Taracanul.
Intră în rețea și porni fluxul de știri, care dădu precum o cascadă pe sub pleoape. Se delectă cu aburerile locale livrate de holograma-prezentatoare îndrăgită de toți – Mavra Pravda – gagica cu bidoanele suficient de umflate cât să țină atenția atrasă unei jumătăți din populație, cât timp cealaltă era prinsă de supradoza de machiaj care îi picta fața, împreună cu coafura șterpelită de undeva din tenebrele Asiei. Purta niște gene suficient de lungi că risca să-și ia zborul, la cum abuza de ele.
Vorbea ca un veritabil cititor de prompter în carne și oase, cu eternul zâmbet lipit pe buze și o sclipire din ochi programată la fiecare cinci secunde. În fine, avea și părți bune – pe lângă cele antemenționate. Mavra, alături de genele și țâțele ei, era eternă – îți amintea că timpul stă, de fapt, pe loc, că secundele-s iluzii, că întreaga lume a înghețat ireversibil acum mult timp, iar bucuria e o constantă a prezentului. Trecutul și viitorul nu mai contează. Nu mai există.
„BREAKING NEWS! Tensiunea este cuvântul zilei! Scene apocaliptice pe străzile din Buhara, atacurile teroriste au crescut în intensitate pe fondul tensiunilor sociale… mai multe mașini capcană detonate pe artere des circulate… conform rapoartelor, n-a existat nicio stradă a metropolei în care ecoul focurilor de armă să nu se fi auzit. Ambasadorul Conglomeratului Imperial în Muntenia se numără printre victime, acesta a fost împușcat la un eveniment public. Longsheng Da nu a emis, până la această oră, un comunicat. Corporațiile Polițienești și-au activat toate resursele…”
Mutra etern tânără a președintelui pălăvrăgea într-o parte a interfeței.
„Acum douăzeci de ani, când mi-ați acordat încrederea și voturile voastre, v-am promis că nu voi lăsa curentele progresiste și eugenetice ale multinaționalelor să infecteze țara aceasta. Zilele următoare vor transforma acea promisiune în realitate. Este limpede că atacurile mârșave din această seară țin loc unei declarații de război. Însă luați aminte, Muntenia va fi o lumină strălucitoare a naturaleții omenirii în fața apocalipsei corporatiste! Nu permitem și nu vom permite niciodată sacrilegiul sinteticului în corpurile cetățenilor noștri! Către subcetățenii responsabili pentru aceste atacuri teroriste, vă spun: vor exista consecințe capitale!”
Taracanul mormăi ceva obscen.
„Alertă meteo: cinci supertornade mătură Câmpia Ilfovei, cincizeci și șapte de morți. Aproximativ trei hectare din întinderile munților de gunoaie ale Hanatului Hiva mistuiesc în acest moment, locuitorii din Buhara sunt sfătuiți să dubleze doza de praf de Stejar în zilele următoare. Un tsunami monstruos a izbit țărmul de la Medgidia, pagubele Republicii Dobrogene…”
„Trupele alemane au deschis focul asupra valurilor istorice de refugiați augmentați scăpați de pe urma pogromurilor sponsorizate de Uniunea Republicilor Democrate Neosovietice. Foametea din Mongolia continuă… ”
Derulă grăbit știrile, în căutarea nimicului. Simți cum oboseala îl ajungea în sfârșit din urmă. Pe fundal, zumzăitul sunetelor cu tentă muzicală îl căra spre somn, în timp ce reclamele străzii îi jucau în valuri peste pleoape. Transa era aproape completă, așa-zisa odihnă la doar un pas distanță.
„… În urma declarației din Marele Hural, Hanatul Hivei declară independență față de autoritatea neosovietică, începând astfel al cincilea său război de independență. Națiunile Unite privesc cu îngrijorare… ”
„… separatiștii sârbi au recapturat Belgradul pentru a zecea oară… ”
„lupte sângeroase în suburbii: Bandele de subcetățeni din câmpiile Ilfovei care și-au unit forțele în ultima săptămână au luat cu asalt capitala Munteniei. S-au dat lupte crâncene în suburbiile de la nord, unde a fost disputată o fermă de copii de către bandele de criminali augmentați și corporațiile polițienești. În urma luptelor, hoarda a înconjurat parțial capitala, fără să răspundă în vreun fel mesajelor Corporațiilor Polițienești. Deși există încă un coridor cu lumea de-afară în sud, autoritățile au declarat stare de război. Cetățenii din Buhara sunt îndemnați să nu părăsească metropola sub nicio formă și să aștepte ca forțele de ordine să spargă asediul.”
Restul vorbelor se dizolvau în minte, de parcă Mavra îi cânta un cântec de leagăn. Taracanul cunoscu un moment de liniște, în care leșinul putea să preia conducerea. Urmase un somn superficial, fără vise, în care fiecare secundă trecută era catalogată într-o agonie silențioasă. Prilej pentru update-urile de soft.
„… Marele Albastru continuă să se extindă… ritm vizibil de aproximativ cinci sute de metri pe an. Declarații șocante din comunitățile de frontieră…
… Nemurirea-i doar la un pas distanță. URĂȘTE-ȚI CARNEA.”
Capitolul 2
Ceva mai încolo…
Avram Segadoru stabiliza zburătoarea deasupra străzii, ignorând plescăiturile morocănoase care veneau dinspre colegul său. Pentru cineva cu ocupația lui, era normal ca polițiile să se arate interesate. Dacă nu se cunoștea pe sine atât de bine, ar fi zis că lumea îl considera bârfitor.
– Îmi pare rău, domne, nu știu ce-i așa de greu de-nțeles, antemenționatul coleg se arăta aproape de finalul poveștii. Pentru a nu-știu-câta oară, un om normal se naște dintr-o mamă… sau mă rog, că s-au făcut acum pântecele false, să zicem că le accept și p-alea. Ăla e un om normal, înțelegi? Din momentul în care tu scoți o parte din tine dată de la mă-ta și ți-o înlocuiești cu hardware de la o corporație dubioasă, nu mai ești om. Fără supărare… desigur.
Avram Segadoru se amuză în vreme ce trântea cracii aeronavei pe asfalt.
– Atât tu, cât și toți ceilalți oameni rămași pe planetă trageți pe nas praful de la Long, în lipsa cărora v-ar ceda plămânii în mai puțin de-un an. Mai încearcă o dată.
– Ce? întrebă gaborul, după ce vorbele lui Segadoru penetraseră blindajul său cranian ca un obuz, dar fără avarii prea mari.
Segadoru arătă insistent cu degetul între cei doi.
– Tu și cu mine suntem la fel, continuă el. Iar oamenii nu mai sunt cum au fost acum o sută de ani. E foarte simplu, doar ești gabor. Oamenii sunt context, oamenii sunt fapte, oamenii sunt gânduri. Oamenii nu sunt metal, sau plastic, sau carne.
Gaborul își încordă puternic fruntea preț de câteva secunde.
– Nu, începu el, fii atent. Tu nu înțelegi. Ăia care se operează nu mai sunt așa de oameni… nu ca mine sau ca altcineva normal. Dă-o-n mă-sa de treabă! Prafu’ de la Long e bun, e ca un medicament. Te ajută, înțelegi? Te face mai bun. Pe urmă, ce să mai vorbim? Sunt o grămadă de studii care arată că protezele duc la depresie, te fac psihopat, te sterilizează. Despre asta-i vorba. Uită-te la câți protezați fac crime, față de oamenii normali. Îmi pare rău, da’ statisticile nu mint.
– Așa-i, aprobă Avram, protezații dați afară din case și trimiși în ghetouri.
– Ghetouri? îngustă privirea agentul de la poliții. Nu, nu… n-ai înțeles… stai să-ți explic.
– Nu te mai obosi, își scărpină Segadoru începutul de barbă, sunt prea greu de cap. Ia zi, că ai bătut oameni la viața ta. Ce se-ntâmplă când tratezi un om ca pe-un animal?
Gaborul se bâlbâi și dădu din mâini.
– Îți zic eu, nu se-ntâmplă ce-ți dorești tu. Ce-și doresc polițiile. În realitate, omul devine animal și-o să se poarte cu tine ca atare. N-am învățat lecția asta de mii de ani și tot ne mirăm că simțim urmările pe pielea noastră.
– Și ce vrei să zici tu, de fapt? întrebă agentul de la poliții, un pic ofensat. Că văd că mă iei cu filozofii d-astea de doi bani.
– Mai bine îi omorâți, decât să-i bateți. Ori vă calcă ei în picioare. Ia-o ca pe un sfat.
– Și tu de unde știi atâtea?
– Lucrez la Long de vreo cincizeci de ani, zâmbi Segadoru. Vă facem treaba mai bine de foarte mult timp.
Glisă ușa carlingii din spate dintr-o apăsare de buton și-și decuplă centurile, frecându-și ochii artificiali. Era obosit, în ciuda somnului amplu, și descumpănit, în ciuda dozajului generos de antidepresive. Pompele lui hormonale compensau din greu. În momente ca astea ar fi dat orice să facă schimb de vieți cu gaborul de lângă el. Parcă nici psihologul personal de la Long nu-i mai împărțea cum trebuia injecțiile.
Era al șaselea coleg care-i derula povești din astea. Trei dintre predecesorii săi sfârșiseră la morgă, ceilalți doi cică erau plimbați în continuare prin spitale. Cu toții se asemănau prin curiozitatea mai mult sau mai puțin onestă despre ce făcea un gândac muntean ca el în Conglomeratul Imperial Longsheng Da.
Longsheng Da nu era bătrână, relativ vorbind, dar ajunsese să fie mămica tuturor. Problema era că de așa o mamă omenirea mai bine se lipsea. Într-adevăr, salvaseră specia de la extincție – cel puțin cu asta se lăudau în reclame – dar Segadoru nu irosea prea mult efort pe poveștile astea. Adevărul suprem și dovedit era că Long avea salarii decente, iar la vârsta lui nu ajungi decât după ce arzi măcar câteva averi. Restul poveștii? Glorie furată, invenții plagiate, vorbe goale – cele mai de seamă unelte ale omenirii încă de când a știut să meargă pe două picioare.
– Parcă ziceai că ai familie pe undeva? reluă brusc colegul, cu o curiozitate sinceră.
„Oi avea și așa ceva, pe undeva…” gândi Segadoru, oftând apoi în sictir.
Vânătorul de la Long avea nevoie de câțiva pași până punea sângele din proteze-n mișcare, carevasăzică. Mulți oameni de știință îl considerau un miracol ambulant, ori un subiect fascinant de studiu al rezistenței umane. În orice caz, clima din Buhara nu-i pria câtuși de puțin, asta lăsând la o parte atitudinile localnicilor mai cărnoși.
Își scoase mănușile din buzunare și-și șterse fruntea, apoi freza rarefiată, înainte de a-și ajusta șapca astfel încât protezele oculare să pară cât mai subtile. Colegul său trase vesta antiglonț peste cap și își încărcă pistolul.
„La dracu’, trec de nouăzeci luna asta. Cât să mai suporte și carnea…” gândi el, făcându-i-se imediat rușine.
Inspecția scenei se termină abrupt, fără concluzii prea fericite. Înjunghiatul, un fără-nume al străzilor, cu fața reciclată, neetichetat și nevaccinat cu microcipurile de identificare, fermenta numai bine în căldura orelor fragede. În schimb, prietenul lui se arătă ceva mai vorbăreț.
Reclamele din jur pictau strada în nuanțe nu prea adecvate de roz, asortate cu pletele lui.
– Făcurăm o schemă, explică el. Mă rog, am încercat, c-am văzut un protezat d-ăla, știți? Ca dumneavoastră, gen.
Segadoru cunoștea procedura – se lăsă arătat cu degetul și se făcu mic în spatele agentului care începu să asculte atent și să ia notițe.
– Pe urmă am zis să-l împachetăm frumos, să-l dăm la poliții, că cică se dă bani buni, știți? Păi uite că protezatu’ naibii voia smardoi. Și ne-am băgat să i-o tragem, da’ când ăla i-a băgat cuțitu’ la tovarășu’ meu pe la burtă, acolo, ceilalți au luat-o la fugă.
– Ne trebuie nume, Andi, făcu gaborul cu jumătate de gură. La tovarășii tăi, zic.
– Să trăiți, făcu Plete-roz.
Segadoru, mai nou, se uita dincolo de asfalt, undeva în burta planetei, departe de conversația de față. Ceva nu era în regulă, și nu era doar vorba de aerul mai împuțit decât de obicei. La vârsta lui, ajunse destul de priceput în vibe-urile străzilor. De data asta? Parcă-i urla întreg orașul în urechi. Strigăte de ajutor. De frustrare.
– Încotro a luat-o protezatul? livră gaborul întrebarea-cheie în cele din urmă.
Plete-roz își umflă ochii și buzele.
– Păi, știți, domnu’ Gabi… la mine merge greu treaba. Am înțeles că polițiile dau recompense pentru protezații vânați, știți? Vreau și eu niște garanții, dacă e să vorbesc. Niște bătrâne, acolo, nimic altceva…
Fără vreo vorbă, Segadoru apucă pistolul din tocul colegului și îi scoase piedica. Țeava se propti la un centimetru de craniul lui Plete-roz.
– Sfinte crengi! încremeni vagabondul, da’ controlați-vă cățelul, domnu’ Gabi!
Gaborul avu un schimb rapid de priviri cu Segadoru, apoi oftă neputincios:
– Lasă textele, Andi. Fă ce zice colegu’ meu, repede. N-avem loc de joacă acuma.
– Da’ stați puțin, domnu’ Gabi! Ăsta vine la mine de parcă…
Țeava îl plesni peste tâmplă. O lovitură calibrată pentru cei de calibrul său.
– Avram Segadoru, se prezentă vânătorul. Longsheng Da, departamentu’ de reposesie, în misiune și-n criză de timp.
În câteva secunde, mutra lui Plete-roz trecu prin mai multe stadii, ajungând în cele din urmă la un servilism fricos. Sentimente ajutate și de insigna holografică pe care Segadoru o proiecta din ochi.
– Da’ de ce n-ați zis? Să trăiți! Ajut Longu’ pe gratis! Șia-șia!
– Sunt șanse ca protezatul pe care l-ați luat la țintă să fie un model de plăcere, marca Conglomeratului Imperial. E o chestiune de interes transnațional să-l prind cât mai repede. Descrie-mi-l.
– Să trăiți, domnu’ Long! Și iertare pentru mai devreme. Acuma, ce să zic? Fiare-vechi ăla era nebun. Urla într-o mie de limbi. Era și plin… ăăă, pardon, plină de zgârieturi, de parcă n-a intrat în atelier de multă vreme, n-avea nicio treabă cu piesele alea bune care le scoate Longu’ mai nou.
– Tăieturi neobișnuite pe față și pe corp, fine, precise? derulă vânătorul mai departe.
– Da, da… fix așa, zise omul străzilor. Mă rog, avea prea multe ca să-mi dau seama exact…
– N-ai apucat să-l vezi încotro a luat-o, mestecă Segadoru mai mult o constatare decât o întrebare.
– A plecat dracu’ ce mi-a găurit tovarășu’, Domnu’ Long. N-aș permite să vă mint, să moară familia mea.
Plete-roz suspină nițel și-și frecă obrazul.
– Da’ aș paria că are treabă prin ghetou, acuma. Dacă-mi permiteți, cred că ăștia sunt în fruntea la teroriștii ăia protezați care se tot detonează în ultima vreme. Se ocupă și Longu’ de asta? Mamă, păi se rezolvă imediat atunci!
Vânătorul eliberă niște vocalize nemulțumite și returnă pistolul în tocul colegului.
– Marș de-aici, Andi, îl ușui blând agentul de la poliții. Te prind eu mai târziu.
Plete-roz dispăru din peisaj în timp record, lăsând loc unor concluzii trase pe repede-înainte.
– Știi că n-aveam nevoie de teatrul ăsta, așa-i? se smiorcăi gaborul. Ajungeam fix în același punct fără spectacolul tău.
– Fals, ripostă Segadoru. Am economisit timp. Sperietoarea aia nu m-a ajutat cu prea multe.
– Uite, ăsta-i motivul pentru care nimeni n-are încredere în voi. Vă purtați de parcă sunteți regi oriunde ați fi. Așa ceva nu se poate – există proceduri, reguli, protocoale…
– Curios, schiță Segadoru cu o sclipire răutăcioasă în ochi, îmi plăcea mai mult de tine când dădeai limbi Conglomeratului. Îmi faci și-o mustrare?
– Ești dat în sânge. Nu-mi pierd eu timpul cu mustrări, o să ajungă ce-ai făcut azi aici fix la bordul polițiilor. Și să nu crezi că scapi așa ușor – o să bag o reclamație și la Long, pe căi directe. Cunosc eu niște oameni. Muntenii ca tine pătează grav reputația țării, să știi. În loc să te porți ca un exemplu…
Vânătorul își stăpâni un surâs și se puse într-un genunchi la marginea cadavrului, trecând un deget peste mai multe dâre albicioase, uscate.
„Fluid de răcire”, îngână el în gând, „de la o jucărie zgâriată și, să sperăm, cu personalitate aberantă. Sută la sută, vagabonzii au luat la bătaie chinezăria pe care-o caut.”
– Ce i-a trebuit lumii ăsteia jucăriile lui Long, n-am să înțeleg niciodată, mormăi gaborul. De parcă femeia normală nu mai e bună…
– Pizda din cauciuc o bate pe-aia din carne, argumentă Segadoru. Oamenii au realizat, în sfârșit, că joaca-i mai bună ca realitatea. N-ai încercat niciodată? Sunt ieftine, slavă Xiang.
– Ce tot spui acolo, moșule? Ai înnebunit, nu mai am ce zice… și unde-am ajuns și eu, ofițer al polițiilor muntene, luat la mișto de un hăitaș de-al lui Long.
– N-aș îndrăzni. Chiar cred că ți-ar prinde bine. Ajută la stres – și-s foarte deștepte, ai ce vorbi… deși, mă gândesc că n-ar avea ele ce vorbi cu tine, continuă el în gând.
– Lasă, lasă… ia zi, bag niște întăriri? Chinezăriile astea sunt date-n mă-sa de dure, știu și eu asta.
– N-o să am nevoie, îl calmă Segadoru. Totuși, am în continuare niște curiozități care mă macină mai tare decât mușchii jucăriei.
– Cum ar fi?
– Un model de plăcere n-are decât un singur scop într-o cocină ca asta. Aș da salariul pe trei luni să aflu care i-a fost clientul. Cărnoșii sunt tari-n gură când dau în protezați sau în chinezării, da’ sar imediat la îmbrățișări metalice când nu-și mai găsesc iubirea-n rându’ cărnii. Jucăriile sunt sertare de secrete. Blestemul speciei.
Până și Avram se strâmbă la cât de poetic o dăduse.În plus, nu-i conveneau deloc circumstanțele. Sentimentul deja învățat în urma deceniilor de muncă pe teren în slujba Longului era clar, la fel ca frisonul care-i străbătea corpul.
– Mă rog, ești în stare s-o găsești? Am tot mers pe piste false dimineața asta.
– Vedem. Deocamdată luăm urma sucurilor.
Segadoru se ridică în picioare și arată cu degetul petele lichidului de răcire.
– Adulmecăm urme, pe bune? urlă, exasperat, gaborul. Întreabă-ți, naibii, sateliții și găsește-o odată, ce mama mă-sii? Nici o secundă n-ar trebui să-ți ia, doar ești de-al Conglomeratului!
Până-n acel moment, pompele hormonale îi țineau neliniștea în frâu, însă puține lucruri îl enervau pe Segadoru mai tare decât o vânătoare dificilă. Apoi, rețeaua Conglomeratului Imperial, într-adevăr, nu avea obiceiul să fie atât de nesimțită. Una peste alta, goana asta mirosea tot mai suspect, iar mațele vânătorului începeau să-l deranjeze. Emoții. Aproape că uitase cum se simțeau.
Porni interfața oculară și lansă un apel de urgență pe rețeaua internă a Conglomeratului Imperial. În nici o secundă veni și răspunsul. Chipul sculptat, cu fălcile cromate, al unui domn cu o expresie tăioasă, apăru în colțul interfeței.
„Agent Segadoru.”
Disprețul vocii era măsurat în cantități exacte, pentru a asigura durere maximă.
– Domnu’ Teng, răspunse el. Rețeaua nu cooperează de ceva timp. Mi-e imposibil să accesez resursele Conglomeratului, inclusiv sistemele de supraveghere… sunt pe urmele specimenului, dar sunt forțat să lucrez cu dârele pe care le lasă-n stradă. Cu tot respectul, îmi pute rău treaba asta, nu am avut așa probleme până acum.
„Ținta ta a fost elevată la statutul de căutare cu prioritate maximă. Am redirecționat aproape tot departamentul de reposesiuni spre ajutorul căutării. Ești liber să comunici cu restul departamentului pe rețea. Infrastructura Longsheng Da este sub verificări. Continuă-ți căutările.”
Continuă-ți-o pe mă-ta, rumegă Segadoru în gând.
– Dacă vrei, rămâi afară, zise vânătorul în cele din urmă.
Agentul de la poliții luă asta ca pe o insultă.
Blocul îi înghiți pe amândoi de-ndată. În ciuda protestelor, gaborul se dovedi a fi ascultător, la comanda lui Segadoru luase-n primire etajele superioare, în timp ce vânătorul de la Long bătea neputincios la fiecare ușă, fără așteptări prea mari. În liniștea profundă, criza de tuse care-l lovi pe polițist dădu peste cap întreaga armonie.
Când îl prinse din urmă, agentul de la poliții respira tremurat și avea pocnitoarea îndreptată spre scări.
– Ușă deschisă, mormăi el, cu lanterna de corp bătând spre capătul scărilor.
Treaptă cu treaptă, scările fuseră cucerite. Broboanele de nădușeală îi gâdilau agonizant pe amândoi.
Agentul de la poliții încerca să-și controleze accesele de tuse, tot mai enervante.
Următoarea chestie pe care-o simți polițistul fu o presiune imensă pe ceafă. Mâna cibernetică a lui Segadoru aproape că-i smulse pielea de pe os și-l aruncă mai mulți pași în față.
– Ia-l în primire, arătă el către apartamentul descoperit.
Holul era înecat în beznă, cu excepția conurilor de lumină eliberate de lanternele lor de corp. Când văzu rădăcinile Stejarului din apropiere infestând camerele, gaborul tresări ușor.
– Liber, fir-aș al dracu’, șopti aproape imperceptibil agentul de la poliții.
Își permiseră amândoi un moment de calm, adunați în camera din capătul apartamentului. Cumva, mirosul stătut părea accentuat.
– Știi, începu gaborul, încercând să mai omoare din tinitus, n-am cum să nu întreb. Ce-a făcut jucăria asta de a supărat tot Longu’?
Luă tăcerea lui Segadoru ca pe-o invitație de a continua.
– Circulă provești, probabil le știi… că, cică, jucăriile astea, dacă nu sunt servisate corect, ajung să descopere ce-i aia umanitatea, pe urmă înnebunesc, ajung criminali în serie, se alătură teroriștilor. E pe bune? În halul ăsta am ajuns?
Până să-și termine ideea, tusea reveni în forță, de data asta prăbușindu-l de-a binelea.
Segadoru nu se arătă prea afectat. Nici măcar atunci când tusea colegului său deveni atât de intensă că se-aștepta să-și vomită organele pe podea în orice secundă. Orice încercare de a vorbi antrena cascada de flegmă.
În cele din urmă, vânătorul ridică o sprânceană, simțind cum îl trec fiorii iar. Ideile se conectau încet-încet în capul lui, dar teoria nu avea niciun sens, deocamdată. Apelul care-i invadă interfața doar îi adânci suspiciunile.
– Domnule Teng, băgă el în grabă, sărind treptele în drum spre zburătoare. Mă-ndrept de urgență spre piramidă. Long m-a dat afară din rețea, iar Xiang-ul din zonă s-ar putea să fie avariat.
Cireașa de pe tort. Vocea de la celălalt capăt nu era a Domnului Teng.
„Chiar te rog, Avram, fă-ne o vizită la sediu cât mai repede. Au avut loc niște retușuri de ultim moment.”
