Prima parte poate fi citită aici: K 1 (partea 1/3).
A doua parte poate fi citită aici: K 1 (partea 2/3).
Zece suflete plecaseră în misiunea aceea sinucigașă și se întorseseră, ca prin minune, opt. Nu reușiseră să înțeleagă cum soldații aoc nu putuseră să descopere intrarea spre rețeaua de tuneluri, dar asta nu putuse decât să-i bucure. Erau conștienți, însă, de faptul că, mai devreme sau mai târziu, aceasta putea fi descoperită, așa că prăbușiseră în urma lor tavanul din sala unde își lăsaseră spre odihnă hatorii. Culoarele fiind extrem de înguste, probabil aducerea unor mașinării pentru a fora în mormanul de stâncă avea să fie aproape imposibilă, ei bazându-se pe acest aspect în decizia pe care o luaseră. Totuși, ținând cont de faptul că descoperiseră motivul prezenței unei flote de nave aoc pe orbita planetei, ideea că se va face tot posibilul pentru a fi găsiți începuse să le încolțească undeva într-un colț al minții.
Se grăbiră să ajungă la Marele Părinte, căruia Berseize îi făcu rapid un scurt rezumat asupra celor întâmplate. Acesta convocă de urgență Consiliul Bătrânilor, consiliu la care Eli nu fu invitat.
Cât ținu întrunirea, acesta se plimbă nervos, privind lung norii grei ce se adunau asupra satului.
După o perioadă lungă de timp, Berseize ieși afară și, îngândurată, îl luă de braț.
― Să facem câțiva pași împreună, te rog, îi spuse ea.
Pe nesimțite, se treziră pe cărăruia ce ducea la Peștera Sacră.
― Știi, începu tânăra războinică discuția, Consiliul Bătrânilor s-a adunat pentru a lua o decizie cu privire la evenimentele din ultima vreme. Părerile sunt contradictorii… Dacă unele voci consideră că ar trebui să facem ceva legat de descoperirea noastră, există și persoane care sunt de părere că nu ar trebui să ne amestecăm.
― Tu ce crezi, care este părerea ta?
― Hmmm, răspunse aceasta în momentul în care ajunseră în fața intrării în peșteră. Părerea mea o vei afla curând.
Făcu semn cu mâna și cei doi străjeri se înclinară în fața lor, permițându-le să intre. Ea aprinse o făclie aflată pe peretele din dreapta și pătrunse adânc în peșteră, urmată îndeaproape de Eli.
Mergeau în tăcere, afundându-se tot mai adânc în interiorul muntelui. Pe măsură ce înaintau, răcoarea stâncii îl înfioră și se apropie tot mai mult de Berseize, apucând-o de cot.
― Ești sigură că ne este permis să ne aflăm aici? Nu știu de ce, dar, înclin să cred că ne aflăm exact în momentul nepotrivit și în locul nepotrivit.
― Este o decizie pe care am luat-o eu și îmi asum întreaga responsabilitate pentru ea.
― Ah, înțeleg. Adică… mă așteptam să fie numai ideea ta. Eu cred că am să mă întorc, mai spuse el, după care făcu stânga împrejur.
― Dacă eu am făcut pasul acesta, atunci și tu poți să-l faci. Urmează-mă și taci din gură.
Nu dură mult și ea rupse din nou tăcerea:
― Aceasta este Peștera Sacră, adevăratul templu al zeiței Alinda. Este locul în care aceasta s-a pogorât din înalturi pentru a lumina acest popor, pentru a-l călăuzi spre înălțimile celeste. Este locul din care a vegheat asupra Arkadiei și din care a transmis tuturor generațiilor învățămintele sale până la finele lumii acesteia ce va să vină peste mulți quatrini în viitor. Acesta este pur și simplu locul de unde a început totul, cele știute și cele neștiute.
― De ce m-ai adus aici, Berseize?
― Sssst! Ai să vezi, răspunse aceasta în momentul în care ajunseră într-o sală imensă, pătrată, săpată în piatră.
În cele patru colțuri ale acesteia existau făclii așezate în suporturi speciale pe pereții reci. Tânăra le aprinse pe toate și, dintr-o dată, camera fu scăldată într-o lumină albastră îmbietoare. El observă atunci că pereții încăperii erau îmbrăcați într-un material ce reflecta asemeni unor oglinzi lumina produsă de torțele rudimentare. Păși sfios în interiorul camerei și nu-și putu stăpâni un țipăt scurt atunci când podeaua pe care călca începu să-și modifice designul cu fiecare pas pe care îl făcea. Berseize îi făcu semn să se oprească și îl apucă strâns de mănă.
― Acesta este tronul zeiței, îi spuse ea indicându-i un jilț imens situat în centrul camerei.
În spatele acestuia domina prin măreție o statuie magnifică înfățișând o femeie cu șase brațe, de o frumusețe cutremurătoare, din părul căreia se revărsau o sumedenie de șerpi încolăciți ce parcă șuierau a moarte.
Berseize se înclină adânc în fața ei aducându-și brațele în față în semn de respect. Făcu și el același lucru, copleșit fiind de solemnitatea momentului.
Ea rosti câteva cuvinte neînțelese pentru el, după care se îndreptă, sfioasă, undeva în partea dreaptă a tronului. Eli o urmă în liniște, nedezlipindu-și privirea de la podeaua pe care călca.
― Pentru asta te-am adus aici, îi spuse Berseize. Îți aduci aminte, acolo, în mină… Ți-am spus că am mai văzut undeva portalul tău. Acolo este, îi spuse ea indicându-i cu mâna o bucată de perete situată aproape de tavan.
Abia atunci Eli observă că pereții peșterei erau pictați cu tot felul de desene rupestre, dintre cele mai sugestive. Încercă să răzbată cu privirea până în locul indicat de Berseize, dar, datorită jocului de lumini, îi fu imposibil să distingă clar ce era reprezentat pe perete.
― Trebuie să ne cățărăm până acolo, îi spuse fata în timp ce-și începu ascensiunea ajutându-se de mici locașuri existente în perete.
O urmă și el, mai greoi, dar totuși deplasându-se. Nu dură mult și ajunseră în locul indicat. Rămaseră agățați de perete ajutându-se și de picioare pentru o mai bună stabilitate.
Avusese dreptate, poarta stelară era acolo. Poate că nu avea aceeași formă știută de el, dar ERA ACOLO. Pe peretele unei peșteri aflată la sute de ani lumină distanță de Fury 13.
Nu-i venea să creadă. Întinse mâna dreaptă să o atingă și imaginea se distorsionă pentru moment, producând o serie de valuri mici, după care reveni la claritatea de început.
― Nu pot să cred asta, spuse Eli. Vorbim despre un desen care… care… De câți ani se află Peștera Sacră aici? o întrebă el pe Berseize minunându-se.
― Nu știu cum sunt anii voștri dar îți pot spune că este vorba despre mii de quatrini în urmă. Este aici dintotdeauna, de la începuturile timpului.
― Dar nu mai înțeleg nimic, nu este posibil așa ceva… Portalul a fost descoperit de curând, în urmă cu nici trei sute de ani. Nu pot să cred! Chestia asta pur și simplu nu ar trebui să existe.Iar aici, desenul acesta din partea stângă… Ce reprezintă?
― Ah… Nu se știe sigur. Este numit CHIPUL.
― Chipul cui?
― Ți-am zis, nu se știe. Este, pur și simplu, cunoscut sub numele de CHIPUL. Iar mai încolo, în dreapta lui, se află cei doi gânditori.
― Mie îmi seamănă mai mult cu niște ciuperci supradimensionate.
― Offf, nu poți fi serios nici măcar câteva momente…
― Nu glumesc… Observ că toate trei formațiunile sunt prezentate ca aflându-se pe o formațiune muntoasă, în spatele lor putându-se observa cu ușurină o imagine a cerului înstelat. Ai cumva informații privind acest platou muntos?
― Nu cunosc. Au existat numeroase încercări de a o descoperi, dar fără niciun rezultat. Ori cele trei monumente au fost distruse de-a lungul quatrinilor ce au trecut, ori originea lor nu este pe Arkadia. Este posibil să provină dintr-o altă lume. Probabil provine din același loc de unde vine și Zeița.
― Observ că esti deschisă și spre alte orizonturi…
― Ce vrei să spui cu asta?
― Adică nu ești extrem de pornită pe chestia asta cu zeița…
― Să coborâm, cred că ai văzut destule pe ziua de azi. Poate chiar prea mult…
― Bine, dar…
― Să plecăm, spuse vizibil iritată Berseize.
Eli tăcu din gură și o urmă pe aceasta în coborârea ce se dovedi a fi una destul de dificilă. Odată ajunși pe solul peșterii, luă loc pe o protuberanță răsărită parcă de nicăieri și, după ce-și sprijini gânditor bărbia în pumni, spuse:
― Ceva nu se leagă!
― Ți-am zis că am mai văzut construcția aceea undeva. Când eram copilă aveam obiceiul să mă strecor în Peștera Sacră printr-un coridor secret ce iese undeva în vârful muntelui. Accesul era atunci, ca și acum, strict interzis.
― Și noi cum am pătruns acum?
― Sunt fiica Marelui Părinte, am anumite facilități.
― Tu, dar eu…
― Da, într-adevăr. Ai dreptate. De unde și ideea că ar trebui să plecăm de aici cât mai repede. Pentru simpla prezență a noastră aici tu ai putea fi aruncat hrană la hatori iar eu expulzată din trib. Te rog, să plecăm.
Părăsiră peștera și o luară amândoi pe cărare, urcând spre vârful muntelui, el pășind gânditor alături de ea, iar Berseize măcinată de gânduri sumbre.
Cărăruia devenea din ce în ce mai abruptă pe măsură ce înaintau afundându-se tot mai adânc în pădurea de conifere. Avea nevoie de timp pentru a analiza puzderia de informații ce năvăliseră peste el dintr-o dată, luându-l practic pe nepregătite. Încercă să le așeze într-o ordine, dar lacune mari apărură de nicăieri spulberând în vânt tot ceea ce reușise să clădească printr-o logică absolută.
― Să ne oprim puțin, spuse el așezându-se pe iarbă într-o poieniță ce răsărise în drumul lor.
Își rezemă spatele de trunchiul unui copac vânjos și apucă un fir de iarbă pe care începu să-l mestece între dinți. Berseize se așeză lângă el privind lung valea ce se întindea departe, jos, la poalele muntelui.
― De unde ai cunoștiințe despre poarta stelară? întrebă ea dintr-o dată.
― Ce vrei să spui?
― Acolo, în mină… mi-am dat seama că nu era prima dată când o vedeai.
El se uită lung la ea și îi trecu dintr-o dată mâna prin părul mătăsos.
― Da, ai dreptate. Nu este pentru prima dată când o văd.
― Explică-mi, te rog! îi spuse ea sprijinându-și capul de umărul lui.
― Offf, ce pot să-ți spun este că, cu mulți ani în urmă, străbunicul meu a lucrat la așa ceva. Există zvonuri potrivit cărora el ar fi fost cel care ar fi creat-o, dar nu este nimic sigur.
― Atunci de unde știi că a contribuit la crearea ei?
― Copil fiind, cotrobăind printr-o sumedenie de lucruri vechi aflate în subsolul locuinței părinților, am dat peste niște videoschițe deteriorate în care am reușit cu greu să deslușesc fragmente de imagini, imagini în care apărea și această poartă stelară. Asta înainte ca soldații imperiali să năvălească peste noi transformând totul în cenușă.
― Și ce s-a întâmplat?
― Ce vrei să spui?
― Ce s-a întâmplat cu tine, cu familia ta?
― Ah… Din momentul acela nu am mai știut nimic de familia mea.Tatăl și mama mea au fost ridicați de către soldații imperiali iar eu, copil fiind, am fost aruncat pe străzile întunecate ale orașului, la cel mai de jos nivel. Probabil nimeni nu a crezut vreodată că voi supraviețui. Dar asta este o cu totul altă poveste… Nu-i nici momentul și nici timpul să vorbim despre așa ceva.
― Înțeleg, îi răspunse ea ridicându-și capul pentru a-l privi adânc în ochi.
Eli îndepărtă delicat o frunză ce se odihnea în părul ei întunecat, iar în momentul în care vru să-și retragă sfios mâna, tânăra o cuprinse în mâna ei, odihnindu-și în palma lui obrazul. El se apropie de ea și o strânse în brațe sărutând-o lung, strivindu-i de pieptul lui vânjos sânii ca două fructe pârguite. Berseize gemu când îi simți mâna dreaptă desenându-i linia perfectă a mijlocelului pentru a-și continua apoi drumul înfometată pe curbura coapsei arămii. Atingerea lui o înfioră și corpul îi fu cuprins de un tremur ușor pe care nu reușea să și-l stăpânească. Își înlânțui brațele de umerii lui trecându-și degetele răsfirate prin părul buclat, trăgându-l mai aproape, tot mai aproape de trupul ei, într-o îmbrățișare fierbinte și puternică. Cu mișcări catifelate, Eli îi mângâie sânii îmbujorați pentru a-i săruta apoi cu patimă sfârcurile obraznice, desfătându-și cerul gurii cu licoarea divină ce năvăli peste sufletul lui în valuri mari, incandescente. Cuprinși de dorință, se lăsară în iarba îmbietoare ce începu să freamăte odată cu ei, primindu-le trupurile goale în abisul verde, în imensitatea spațiului și a timpului…
Coborâră cărarea ținându-se de mână, despărțindu-se cu greu abia când ajunseră în apropierea peșterii. Ea o luă înaintea lui mângâindu-i în trecere obrazul cu părul mătăsos, el încercând să-i atingă ușor cu vârfurile degetelor curbura gâtului. Ea țopăi scurt, ferindu-se din calea lui dar privindu-l pe furiș, ronțăindu-și iritată unghia de la degetul arătător. Se străduia din răsputeri să pară supărată, dar el îi citea fericirea în ochi, fericirea și nesiguranța în același timp.
O înțelegea perfect…
Ajunși la poalele muntelui, se îndreptară direct către clădirea unde se aduna Consiliul Bătrânilor. La ușă erau două santinele care o salutară pe Berseize în momentul în care aceasta pătrunse în interiorul incintei. Lui îi făcură semn să aștepte afară, așa că se așeză pe un ciot de copac aflat în imediata apropiere. Nu dură mult și prințesa își făcu apariția, invitându-l înăuntru.
Camera era scăldată într-o lumină difuză, dar Eli observă cu ușurință că erau prezenți toți membrii consiliului, inclusiv Marele Părinte. Făcu o plecăciune în fața acestora și fu invitat să ia loc.
― Eli, începu Marele Părinte conversația, iar el tresări auzindu-și numele.
Îi spusese Eli! Nu mai era un imperial, un intrus. Era, pur și simplu, unul de-al lor, iar asta nu putea decât să-l bucure. Zâmbi în timp ce se uita surprins către Berseize, dar aceasta lăsa impresia că nu-i observase gestul. Se încruntă și-și îndreptă atenția către tatăl ei.
― Fiica mea, continuă acesta, mi-a povestit cele întâmplate în mina de kardium și țin, în primul rând, să-ți mulțumesc. Noi toți îți mulțumim, pentru faptul că ne-ai salvat fiii și fiicele din încleștarea subterană. Cu siguranță, dacă nu erai tu, fiica mea nu mai era în viață acum.
― Da, așa este, aprobară o parte din membrii consiliului.
― Înțelegem foarte bine situația în care te afli și mă aștept ca și tu să ne înțelegi pe noi.
― Cu siguranță, răspunse Eli.
― După lungi discuții, Sfatul Bătrânilor a ajuns la concluzia că, cel mai important lucru pe care ar trebui să-l faci în acest moment, ar fi acela de a părăsi planeta. Numai așa te poți ajuta atât pe tine cât și pe noi în același timp.
Berseize încremeni și se uită, uluită, către el. Fu rândul lui să nu o observe…
― M-am gândit și eu la această posibilitate, Mărite Părinte, dar imi cereți un lucru imposibil de făcut dată fiind situația actuală. Adică, nu sunt în posesia unei nave suficient de puternice pentru a părăsi Arkadia și a-mi continua, după aceea, drumul spre cea mai apropiată stație imperială. Bine, practic nu sunt în posesia niciunei nave, iar să plec călare pe un hator, nu cred că este cea mai bună idee.
― Asta s-ar putea rezolva, răspunse bătrânul.
― Cu hatorul? întrebă Eli sarcastic.
― Hmm, cu siguranță nu. Dar am putea să-ți punem la dispoziție o navă suficient de puternică pentru a putea ajunge la ai tăi.
― Cum, nu înțeleg, se trezi Berseize vorbind. Ce spui acolo? întrebă ea uitând de orice etichetă.
― Offf!!! Scuz-o pe fata mea, este la fel de repezită ca mama ei. Da, continuă acesta întorcându-se către Eli, ne aflăm în posesia unei nave.
― Unde este? întrebă ea iritată.
― Se află în interiorul vulcanului de la capătul pădurii.
― Prostii… De unde până unde a apărut acolo?
― Nu avem nici cea mai mică idee. Pur și simplu este acolo. A dat peste ea acum doi quatrini o trupă de cercetași.
― Nu cred asta.
― Offf, nu te mint, Berseize. Nu ar trebui să pui la îndoială cuvântul meu. Îți vorbesc în primul rând ca părinte și abia după aceea ca șef de trib. Nava a fost descoperită întâmplător de către un grup de pedestrași plecați într-o misiune de cercetare.
― Hmmm…
― Ce s-a întâmplat?
― Mă gândeam…
― Explică!
― Dacă într-adevăr este adevărat ceea ce spui, nu ai impresia că nava respectivă aștepta acolo cu un motiv?
― Nu înțeleg unde bați.
― Să-ți explic, și-mi cer scuze Consiliului pentru limbajul familial pe care îl folosesc…
― Continuă, te rog, îi răspunse Marele Părinte.
― Deci, spuse Berseize așezându-se mai confortabil pe locul ei, nu știu de ce, dar am impresia că nava a fost pusă acolo cu un scop anume.
― Și care ar fi acesta?
― Dar este extrem de simplu de tras o concluzie! Scopul nu este altul decât acela de a-l ajuta pe Eli să părăsească planeta.
Urmă un moment de tăcere în care toți se priveau în ochi neștiind ce să răspundă la afirmațiile tinerei.
― Bine dar, răspunse unul dintre bătrâni, nava despre care vorbim se află acolo de doi quatrini. Și, dacă stau să mă gândesc bine, nici asta nu-i sigur. Acum doi quatrini am descoperit-o noi. Ea poate că se află în interiorul vulcanului de sute de quatrini. Îți spun asta deoarece vulcanul nu mai e activ de o grămadă de vreme…
― Interesantă teoria fetei dumneavoastră, Mărite Părinte, interveni Eli ducându-și mâna la falcă, gânditor.
― Adică vrei să spui că și tu crezi prostia asta? întrebă acesta.
― Este doar o teorie care, însă, începe să prindă contur în cazul de față.
― Explică, te rog! îl îndemnă Berseize.
― Bun… Deci, este doar o teorie ceea ce încerc să vă expun acum. Să o luăm în ordine cronologică: aflată pe unul dintre drumurile comerciale, nava noastră a primit un mesaj în care era solicitată să se deplaseze în sectorul 3 pentru verificarea unei posibile situații existente pe orbita planetei K1, sau Arkadia, cum este cunoscută în istoria locală. K1 este faimoasă pentru minele de kardium, minereul atât de necesar imperiului din care se obține metalul folosit la fabricarea motoarelor superluminice. Din cele remarcate de mine până acum, trag însă concluzia că acest minereu are o gamă mult mai vastă de întrebuințare, cu posibilitâți nelimitate în era spațială. Dar, amănuntul acesta trebuie discutat cu o altă ocazie.
În momentul ieșirii din hiperspațiu, am avut surpriza să dăm peste un adevărat conflict, o întreagă flotă de nave ale războinicilor aoc aflându-se deja pe orbită și reducând la tăcere transportoarele imperiale însoțite, și așa, de doar două fregate pentru pază și protecție. Probabil nimeni nu se gândea că ar putea exista cineva în galaxie care ar îndrăzni să atace o planetă aflată în proprietatea imperiului. Acesta a fost și motivul pentru care s-a manifestat un interes atât de scăzut în ceea ce privește securitatea transportului, de unde și consecințele. Dar, atenție, și în asta constă toată minunăția… După toate aparențele, războinicii aoc nu sunt extrem de preocupați de cantitatea mare de minereu transportat, dezinteres manifestat și prin faptul că unul dintre transportoare este pur și simplu dezintegrat de flota acestora, prețiosul minereu sfârșind prin a fi dispersat în spațiu, pierdut pentru totdeauna. De unde și marea întrebare: Care a fost scopul atacului? Întrebare rămasă fără răspuns până în momentul micuței noastre aventuri din mina de kardium, aventură la capătul căreia aflăm și adevăratul motiv al invaziei: poarta stelară, un dispozitiv capabil, după toate aparențele, să efectueze o călătorie în timp și spațiu. Afirm cu tărie acest lucru deoarece unul dintre membrii familiei mele a fost implicat direct în, probabil, construcția unui astfel de dispozitiv.
― Foarte interesant este faptul că acest portal a fost descoperit la sute de ani lumină distanță de Fury 13, locul unde se presupune că ar fi fost construit de către înaintașii lui Eli, completă Berseize îngândurată.
― La toate acestea, pentru ca misterul să fie unul și mai mare, se adaugă și faptul că regăsim această poartă stelară sub forma unui desen existent pe pereții unei peșteri sacre pentru tribul Gu-ahn, desen a cărui origine este, cu siguranță, stabilită la câteva mii de quatrini în urmă.
― L-ai dus la Peștera Sacră? o întrebă răstit Marele Părinte pe fiica sa, săgetând-o cu privirea. Blasfemie !!! Cum ai putut face asta?
― Trebuia să fac asta, tată. În momentul în care am văzut portalul în mină, mi-am amintit că, în copilărie, zărisem ceva asemănător pictat pe pereții peșterii. Asta a fost tot. Trebuia, în primul rând, să mă conving eu, să știu că memoria nu mă înșală. Și am avut dreptate, este acolo, pe perete. Părerea mea e că toate evenimentele sunt legate între ele.
― Sunt întru totul de acord cu Berseize. Este imposibil ca tot ce s-a întâmplat în ultimul timp să fi fost pur și simplu la voia întâmplării.
― Adică vrei să spui că totul a fost planificat de un jucător din umbră? întrebă unul dintre membrii consiliului. De către cine?
― Nu am nici cea mai mică idee însă, cum vă explicați atunci existența unei nave în interiorul unui vulcan, o navă de care nu știe nimeni cum a ajuns acolo și, cel mai important, când a ajuns acolo. Asta dacă se dovedește că nava respectivă există, într-adevăr…, replică Eli.
― Te asigur că este cât se poate de reală, răspunse iritat Marelele Părinte. Te vei convinge de asta în scurt timp.
― Mda, trebuie să recunoașteți că ceva, totuși, se întâmplă…
Căzură toți pe gânduri, fiecare încercând în felul lui să-și explice cele întâmplate.
― Mda, întrerupse Marele Părinte șirul gândurilor celor prezenți, eu zic să ne pregătim de plecare. În scurt timp vom părăsi satul pentru a ne îndrepta spre vulcan. Fiind situat de partea cealaltă a pădurii, ne va lua ceva timp să ajungem acolo.
― Cum, plecăm atât de curând? întrebă Berseize luată prin surprindere.
― Exact! Cu cât ne grăbim, cu atât o să fie mai bine. Și apoi, nu cred că o să mai dureze mult timp până ce umila noastră așezare va fi descoperită. Cu siguranță, căutările au început deja, deci avem toate motivele din lume să ne grăbim. Am zis, mai spuse el și se ridică în picioare, semn că întrunirea luase sfârșit.
Călătoria fiind una destul de lungă se stabilise ca să plece zece dintre cei mai destoinici războinici cărora li se alăturau, bineînțeles, Berseize, Eli, Marele Părinte și una dintre călăuzele ce descoperise cu mult timp în urmă locul unde se afla nava spațială. Se urcaseră pe cinci hatori și mai aveau încă doi de povară ce cărau merindele și alte lucruri pe care consideraseră că este imperios necesar să le aibă.
Se înserase!
Mergeau de ceva timp și Eli se mai uita din când în când la Berseize care refuzase să se urce pe același hator cu el. Probabil și datorită faptului că erau însoțiți de tatăl ei. Probabil! Tânăra nu-i răspundea, însă, privirilor, deși le simțea pe toate săgetându-i ceafa.
În capul ei era un haos total Nu mai înțelegea nimic din ce se întâmpla și nici nu știa cum să procedeze. Pe de o parte, era în joc siguranța tribului ei, a familiei, iar pe de altă parte, sentimentul puternic pe care îl nutrea pentru imperialul acesta venit de departe. Nu avea rost să se mintă singură, inima ei fusese răscolită din momentul în care îl văzuse pentru prima dată atunci în poiană, când fusese atacat de hator. Poate că ar fi fost mai bine să nu intervină… Poate că… În numele zeiței, ce prostii putea să gândească. Simțea că el era cel sortit și era sigură de faptul că și el simțea același lucru pentru ea. Dar iată că soarta hotărâse altceva pentru ei doi, iată că trebuiau să se despartă exact atunci, după ce se dăruise lui cu trup și suflet…
Privea încruntată poteca pe care se deplasau, dar nu vedea nimic, gândul ei era în altă parte.
Pătrunseră într-o poiană unde descălecară pentru a lăsa animalele să se odihnească. Eli încercă să se apropie de Berseize dar ea îi întoarse spatele și se depărtă de el așezându-se la umbra unui copac falnic. Avu tendința de a i se alătura dar se răzgândi atunci când aceasta îi aruncă o privire plină de răutate.
― Nu mai avem mult, îi spuse Marele Părinte arătându-i peste ramurile copacilor vârful muntelui vulcanic ce se ridica semeț în lumina stelelor.
Undeva în dreapta pădurii, cele două luni, Haita și Aon, își făcuseră deja apariția brăzdând cerul cu lumina lor gălbuie.
― Știi, continuă Marele Părinte apropiindu-se de Eli, fiica mea seamănă foarte mult cu mama ei. Este la fel de încăpățânată și, în același timp, la fel de spontană.
― Am remarcat asta… Și extrem de curajoasă.
― Cred că această virtute a moștenit-o de la mine, răspunse Marele Părinte zâmbind. Iubește foarte mult pădurea. Când este în mijlocul ei se simte liberă, asemeni vântului ce colindă printre frunzele copacilor. Este a doua casă a ei, Eli. N-o să plece niciodată de aici…
― Înțeleg…
― Chiar dacă te iubește atât de mult…
― Mda… Să mergem,spuse Eli ridicându-se în picioare. Muntele ne așteaptă.
Încălecară toți și își continuară drumul care se dovedi a fi din ce în ce mai anevoios. Cărarea se îngustă treptat, fapt ce nu le mai permise, astfel, să înainteze decât unul în spatele celuilalt, formând un șir lung. De o parte și de alta, copacii începuseră să se rărească, lăsând locul unor arbuști pitici cu țepi extrem de ascuțiți. I se atrase atenția să nu-i atingă, înțepătura acestora fiind extrem de dureroasă și având ca efect o paralizie temporară a întregului corp.
Trecură cu bine de păduricea de arbuști și ajunseră într-un loc stâncos, fără urme de vegetație. În depărtare, strălucind ciudat în lumina celor doi sateliți, se zărea vulcanul Poatl, cum îi spusese Marele Părinte că se numește, ținta călătoriei lor.
Mai merseră o bună bucată de timp până ajunseră la poalele muntelui, unde descălecară.
― Pentru a pătrunde în măruntaiele lui vom folosi o intrare secretă descoperită din întâmplare de către războinicii mei, îl informă Marele Părinte. Propun să ne împărțim în două grupuri: cinci dintre noi vor rămâne afară pentru a păzi animalele iar noi ceilalți vom coborî.
― Da, tată. Cred că ai dreptate. Ar trebui să formăm două grupuri. Cei care vor rămâne la suprafață vor supraveghea împrejurimile. Știi doar că prin apropiere exista cândva un culoar aerian folosit pentru transportul rezidurilor din mină.
― Nu mi-ai spus asta, replică Eli.
― Mda, Berseize are dreptate, spuse Marele Părinte. Spre apus se află o imensă groapă de gunoi unde sunt depozitate toate rezidurile miniere. Amănuntul acesta trebuie, însă, discutat cu o altă ocazie. Să mergem acum!
― Pe aici, le spuse călăuza. Urmați-mă!
Cinci dintre călăreți înșfăcară câteva torțe de pe șeile hatorilor și porniră în aventura vieții lor, aventură ce avea să le schimbe întru totul destinul. Ceilalți patru rămaseră locului, privind orizontul.
Ocoliră baza muntelui prin stânga și își începură ascensiunea.
Drumul era anevoios, lava bazică formând adevărate platouri așezate în trepte. Ici-colo puteau zări diverse formațiuni clastolitice obținute prin acumulări haotice de blocuri de lavă. În fața uneia dintre acestea se opri călăuza și îi îndemnă să se apropie. Formațiunea depășea cu mult înălțimea unui om, circumferința acestuia fiind și ea una destul de mare.
De formă neregulată, prezenta mai multe creste care la prima vedere îți dădeau senzația că reprezintă o construcție realizată de mâna omului, în niciun caz ceva produs de natură. Ocoliră structura și ajunseră în spatele ei unde călăuza îngenunche dintr-o dată.
― Aici, spuse acesta. Chiar aici este…
Se aplecară toți și, într-adevăr, putură să zărească o cavitate, nu foarte mare, suficient de largă pentru a se strecura destul de greu o persoană. Călăuza se întoarse cu spatele și se așeză pe burtă ajutându-se de coate pentru a-și face loc. Nu dură mult și dispăru în întunericul de dedesubt. Îl urmară toți, unul câte unul.
Odată ajunși în interiorul vulcanului, aprinseră câteva torțe pentru a-și lumina drumul. Se aflau într-un fel de peșteră, plină de formațiuni neregulate, extrem de ascuțite. Neputând fi vorba despre stalactite sau stalagmite, acestea formandu-se printr-o cădere de apă cu un conținut ridicat de minerale dizolvate, Eli atinse din curiozitate una dintre ele și nu mică-i fu mirarea atunci când observă că acestea erau formate la prima vedere dintr-un metal necunoscut. Se strecurară cu greu printre ele, ferindu-se de marginile tăioase. Lumina făcliilor era reflectată de formațiunile metalice formând umbre diforme pe pereții peșterei. Încet-încet, acestea începură, însă, să se rărească, lăsând locul unei săli imense de formă neregulată. Ridicară toți torțele în același timp și atunci o zăriră.
Se afla chiar acolo, în fața lor: o navă spațială, de dimensiuni medii, argintie, cu reflexii aurii, cu laturile formând un triunghi echilateral.
Dintr-o ochire, Eli remarcă gravura cu nava spațială și Imperia, însemnele Marelui Imperiu Galactic. Se blocă pur și simplu nevenindu-i să creadă. O navă imperială aici, așteptându-l pe el…
Berseize își dădu seama că totul era pierdut și se așeză tăcută pe o denivelare proeminentă, cuprinzându-și fața în mâini. Ceilalți nu observară gestul fetei și se apropiară toți de nava strălucitoare. Eli își trecu mâna ușor peste suprafața acesteia, ea schimbându-și subit culoarea în locul unde o atinsese,din neant răsărind o pâclă albăstruie atingerea lui formând valuri-valurice se onduiră succesiv pierzând din intensitate pe măsură ce se depărtau de punctul inițial. Treptatat treptat, nava reveni la culoarea inițială atunci când Eli își retrase mâna străbătută de un fior straniu.
Se dădu doi pași înapoi pentru a o analiza în amănunt, după care o înconjură o dată, inspectând-o.
― Este, într-adevăr, o navă imperială, spuse el, doar că modelul îmi este necunoscut. Probabil face parte dintr-o altă generație decât cele pe care le cunosc eu.
― Una peste alta, poți să pilotezi așa ceva? întrebă Marele Părinte.
― Normal ar fi ca toate comenzile să fie în mare parte aceleași, deoarece toți constructorii de nave imperiale folosesc cam același șablon, bazându-se în special pe crearea unor dispozitive simple de propulsie și navigare.
― Adică?
― În principiu, ar trebui să fie cam la fel cu ce cunosc eu, replică Eli apropiindu-se.
Atinse cu mâna un anumit punct aflat în colțul trenului de aterizare și, dintr-o dată, din pântecele navei, se coborî lin o punte de îmbarcare.
Se auzi un pufăit scurt și interiorul navei se lumină treptat dând la iveală o serie de aparate ce începură să bâzăie straniu. Cele trei colțuri ale triunghiului zumzăiră, emanând o lumină gălbuie, liniștitoare. De undeva de pe laturile acesteia ieșea un fum albăstrui ce se ridica încet până la tavanul peșterii, pentru a dispărea apoi prin micile crăpături invizibile.
Eli se apropie de puntea de îmbarcare și, pășind încet, începu să urce, vizibil emoționat. Ajuns în dreptul intrării, se sprijini cu mâna dreaptă de peretele navei, trase adânc aer în piept și pătrunse în interior.
Ceilalți toți așteptară afară, temători, neștiind ce să facă.
Nava facea parte din clasa C-27, o navă de dimensiuni mici, făcută mai mult pentru a se putea strecura cu ușurință prin spațiile înguste. Acesta era și motivul pentru care interiorul nu era unul luxos, ci mai degrabă destul de înghesuit dar, în același timp, extrem de primitor. În dreapta intrării, se afla un dormitor nu foarte mare dar suficient pentru a adăposti doi călători. Prin fața ușii acestuia trecea un coridor strâmt ce dădea într-o sală potrivită ca dimensiune și în mijlocul căreia se afla o masă și două fotolii albe. Drept în față era ușa de acces către cabina piloților, iar Eli se duse direct într-acolo, atingând cu mâna spătarul unuia dintre fotolii ce începu să se învârtească lin, fără zgomot.
Ajunse în dreptul ușii octogonale ce permitea accesul către cabina de pilotaj și apăsă cu mâna dreaptă un buton aflat în colțul din stânga sus. Ușa culisă lateral dezvăluind cabina de control.
Panoul de comenzi, așa cum se aștepta, nu era unul extrem de complicat, chiar dacă, printre zecile de butoane pe care le observă la prima vedere existau și unele necunoscute pentru el. Luă loc pe scaun în fața acestuia și se uită lung, trecându-și palmele pe deasupra comenzilor, pentru a simți parcă prin toți porii măruntaiele navei. Zâmbi după ce termină întreaga operațiune și apăsă rapid pe câteva butoane după care închise ochii și se lăsă pe spate.
Cuvântul îi părăsi buzele total relaxat, ca un murmur:
― Activează!
Se auzi un huruit sumbru urmat un sunet strident ce crescu în intensitate pentru a culmina apoi cu șuierat straniu.
Cele patru motoare aflate dedesubtul navei se aprinseră instantaneu, formând un nor de praf gălbui la nivelul solului ce începu să se ridice ușor în aer. Fu momentul în care tavanul de deasupra lui se despică în două, dând la iveală un culoar circular la capătul căruia se putea vedea cerul înstelat al Arkadiei. Pe corpul navei începură să cadă bucăți de stâncă urmate de o cantitate impresionantă de cenușă vulcanică, toate sfârșind prin a se împrăștia în toate părțile pe solul stâncos. Eli își acoperi din reflex ochii cu mâna dreaptă dar realiză imediat că se afla în afara oricărui pericol, așa că se ridică din fața comenzilor și se îndreptă spre ieșire.
Coborî cu pași repezi trapa pentru îmbarcare și se îndreptă spre Marele Părinte, ocolind în grabă resturile de stâncă. Îl observă cu greu prin norul de cenușă vulcanică ce începuse să se disperseze.
―Totul funcționează normal, îi spuse Eli.
―Mă bucur să aud asta.
― Trebuie să recunosc, până la urmă ați avut dreptate…
― Eu am dreptate întotdeauna, aceasta este menirea mea!
― Da, într-adevăr…
― Menirea ta însă, este aceea de a spune lumii ce se întâmplat aici, de a spune adevărul despre bucata aceasta de rocă aruncată la marginea galaxiei, Arkadia. Așa consider eu, că este normal ca galaxia să afle adevărata față a Marelui Imperiu Galactic. Părăsind acum Arcadia, duci cu tine, în același timp, și speranța noastră într-o lume mai bună, într-un viitor mai sigur pentru noi și pentru copiii noștri, pentru copiii copiilor noștri.
― Vă asigur că voi face cunoscută adevărata situație existentă aici. Îmi pun chezaș viața pentru asta, spuse Eli.
Se depărta pentru moment, căutând-o din ochi pe Berseize. O zări în același loc, privind îngândurată în gol. Se apropie de ea încercând să-i mângâie părul răvășit de vânt. Ea se retrase instinctiv fulgerându-l cu privirea.
― Să înțeleg că vei pleca, până la urmă, îl apostrofă prințesa jucându-se cu lama cuțitului pe solul stâncos.
― Da, cred că da… Știi, Berseize… Ai putea să vii cu mine…
― Să merg cu tine unde, Eli? Unde am putea să mergem noi doi? Ce societate crezi tu că ne-ar putea accepta pe noi doi?
―Nu știu… Oricare… Oriunde… Contează asta?
― Contează foarte mult, îi răspunse fata. Vezi tu, noi doi facem parte din două lumi diferite. Nimeni nu o să ne accepte și, mai presus de orice, eu nu mă voi putea adapta, oriunde aș merge cu tine. Locul meu e aici, lângă poporul meu. Tu aparții spațiului, nu te vei putea adapta nicicând modului nostru de viață. Tu ești un solitar, Eli, nu ești un familist.
― Nici tu, Berseize. Noi doi semănăm întru totul, orice ai spune.
― Probabil acesta este și motivul pentru care suntem atât de diferiți.
― Nu înțeleg ce vrei să spui.
― Mda, îi răspunse fata ridicându-se în picioare în timp ce-și așeza cuțitul la cingătoare. Relația noastră este una imposibilă, Eli, continuă ea. Așa a fost de la bun început. Ne-am întâlnit în niște condiții… hmmm, nu tocmai plăcute.
― Dacă nu erai tu, eu eram mort acum.
― Poate că așa a fost să fie. Poate că nu facem altceva decât să urmăm, așa cum ai spus tu, un traseu dinainte stabilit. Asta ai spus, nu?
― Mda, aceasta este părerea mea.
― Vezi, este sortit ca tu să pleci spre stele, iar eu să rămân aici. Nu ne putem împotrivi destinului, mai spuse ea îndreptându-se către nava strălucitoare ce-l aștepta tăcută. Haide, să ne grăbim. Ai o misiune importantă de dus la capăt și nici măcar nu știm dacă rabla asta a ta funcționează, continuă ea îndreptându-se către nava spațială. Sinceră să fiu, n-aș da nici doi barți pe ea. Eli chicoti pe înfundate și o prinse de mână.
Ea era aleasa, chiar dacă destinul lor era altul…
Făcură împreună o ultimă verificare iar, după ce căzură de acord că totul păreae în regulă, Eli se îndeptă către Marele Părinte în fața căruia făcu o plecăciune adâncă. Acesta îl opri și îl luă în brațe bătându-l încurajator cu palma pe umăr. Îi strânse hotărât mâna și se îndreptă către Berseize pe care o luă în brațe îmbătându-se, poate pentru ultima oară, cu mireasma de iarbă proaspătă pe care o emana părul ei. O sărută lung, mângâindu-i gingaș obrazul stâng pe care se prelingea nestingherită o lacrimă fierbinte.
― Vino cu mine, îi șopti el la ureche.
― Locul meu este aici, îi răspunse tânara războinică întinzându-i cuțitul ei din kardium. Aici este familia mea. Te rog să primești acest dar, ți-l dau din inimă.
― Dar nu pot să-l primesc, este pumnalul tău…
― Te rog, Eli. O să-ți amintească de mine…
― Îți mulțumesc! Îți promit că mă voi întoarce.
― Asta dacă vei reuși să treci de flota aoc ce se află pe orbită. Nu știu cum intenționezi să faci asta, replică Marele Părinte.
― Am eu planul meu, răspunse Eli urcând rampa de acces. Ajunse în dreptul intrării și se întoarse spre Berseize privind-o poate pentru ultima dată.
Plângea…
Trapa de acces se închise fără zgomot, lăsând în urmă speranță și durere. Nu dură mult și motoarele navei duduiră scurt, ridicând-o la două palme sol. Trenul de aterizare se retrase fără zgomot, dispărând undeva în pântecul ei. Eli o roti la 180 de grade și își începu ascensiunea trecând foarte aproape de marginile puțului ce începuse să vibreze. Odată ajuns în afara vulcanului, îndreptă nava cu botul spre cer și țâșni fulgerător în drumul lui către stele…
NOUĂ LUNI MAI TÂRZIU…
― Micul pui de om a supraviețuit…
― Ce-mi poți spune despre purtătoare?
― Lumina vieții sale, din păcate, s-a stins. Nu am mai putut face nimic…
Soldatul își întinse brațele pentru a primi copilul care începu a plânge când pielea rozalie luă contact cu veșmântul solzos, de culoare închisă.
― Ah!!! Este o femelă, spuse acesta vizibil surprins. Asta schimbă totul, continuă el, după care făcu stânga împrejur și porni către nava întunecată ce-l aștepta cu motoarele bâzâind. Urcă rampa și, în urma lui, trapa se închise cu un zgomot sinistru, ce cutremură pădurea. Nu dură mult și nava se ridică de la sol într-un zgomot infernal. Execută o rotație de 90 de grade, își îndreptă botul către cer și decolă lăsând în urma ei un șuvoi lung de lumină.
Dispăru printre nori, ducând cu ea speranța rasei aoc…