Prima parte poate fi citită aici: K 1 (partea 1/3).
Ieșiră în răcoarea dimineții, ea trecând mândră printre șirurile de războinici, el supus, având mari îndoieli legate de șansele de a scăpa cu viață din situația în care se afla.
Crezu la început că se îndreptau spre locuința Marelui Părinte, dar observă în scurt timp că destinația era alta. Se strecurară, nu fără dificultate, prin puzderia de copii ce se strânseseră în jurul lor pentru a ajunge în scurt timp în dreptul unei construcții hexagonale (probabil singura) ce era situată undeva în dreapta templului zeiței Alinda. Intrarea era păzită de mai mulți războinici care, în momentul în care își făcu apariția, îi aruncară priviri pline de venin. Era conștient de faptul că nu era bine venit în trib, așa că pătrunse în incintă extrem de demoralizat.
Interiorul se dovedi a fi unul spațios, mai mulți războinici de vârste înaintate fiind așezați sub forma unui cerc pe trunchiuri de arbori înveliți în piei de animale. În momentul sosirii lui, discutau aprins într-o limbă necunoscută, ridicând tonul vocii ori de câte ori era nevoie și gesticulând. Tăcură toți la apariția sa și îl priviră lung, unii dintre ei, iar alții îl sfidară întorcându-și capul într-o parte. Îl căută din priviri pe Marele Părinte, dar acesta nu se afla în încăpere. Cei doi războinici care îl escortaseră îl părăsiră, rămânând doar el și Berseize care, la rândul ei, îl atenționă că trebuia să rămână în picioare, după care ea se așeză pe una dintre rogojinele rămase libere.
Nu dură mult și Marele Părinte își făcu apariția. Toți membrii Consiliului Bătrânilor se ridicară în picioare făcând câte o plecăciune adâncă, după care fură invitați să se așeze. Marele Părinte luă loc pe ultima rogojină liberă aflată în colțul opus al intrării și începu o discuție aprinsă cu membrii consiliului făcând abstracție de el. Eli așteptă supus o perioadă bună de timp dar, nerăbdarea punând stăpânire pe el, se uită întrebător către fată.
― Nu înțeleg nimic din ce spun. Nu pot folosi unul dintre dialectele spațiale? întrebă el.
― Pfff !!! fu replica acesteia.
Se întoarse către Marele Părinte și îi adresa câteva cuvinte.
― Prea bine, spuse acesta într-unul din dialectele spațiale. Imperialul tău are dreptul să cunoască rostul discuțiilor noastre. Iar tu, fiica mea, ar trebui să cunoști cel mai bine legile noastre, și să le și respecți.
― Fiica ? întrebă Eli surprins. Ești fiica Marelui Părinte? Bine dar asta… Dar… Offf !
Se întoarse către acesta și continuă:
― Mă plec umil în fața dumneavoastră și am tot respectul pentru acest consiliu, dar mă simt obligat să fac unele precizări. Așa cum i-am explicat și fiicei dumneavoastră, nu sunt un soldat imperial, nu fac parte din armata imperială. Sunt un simplu aventurier al spațiului aflat, printr-o ironie a sorții în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Pur și simplu lucrez, bine, lucram, pe o navă comercială care, printr-o întâmplare, se afla cel mai aproape de sistemul vostru în momentul atacului. Am interceptat un mesaj prin care am fost solicitați să verificăm o anomalie apărută în sistemul Nebulla, în apropierea unei exploatări miniere. Atâta tot. Nimeni nu a știut peste ce vom da la gura de ieșire, deoarece am fost nevoiți să facem un salt pentru a ajunge aici.
Vă repet, nu fac parte din armata imperială. Într-adevăr, nava noastră era proprietatea Marelui Imperiu Galactic, dar noi nu avem nicio legătură cu ce se întâmplă pe planeta voastră sau într-o altă zonă de conflict. Printr-un mare noroc, am reușit să scap teafăr din încleștarea de pe orbită, iar odată ajuns la sol, am avut șansa de a fi descoperit de fiica dumneavoastră care mi-a și salvat viața, punând-o pe a sa într-un pericol extrem. Iar pentru asta nu am decât a-i mulțumi. Nu am reușit să iau legătura cu nimeni de pe nava noastră, nici măcar nu știu dacă a mai supraviețuit cineva și nu am nici cea mai mică idee referitor la originea atacatorilor.
― Aoc.
― Pardon?
― Fac parte din rasa Aoc, din câte am înțeles. În decursul nopții s-a întors una dintre iscoadele noastre care ne-a pus cât de cât în temă cu ce se întâmplă. Se pare că, în urma săpăturilor efectuate de voi, a fost descoperit ceva în interiorul muntelui, la o adâncime foarte mare și, nu vorbesc aici despre minereul pe care voi îl numiți kardium. Altceva, despre care, însă, nu știm nimic. Offf, continuă el întorcându-se spre Berseize, întotdeauna ai fost mai rebelă, mai neastâmpărată. Ai semănat mamei tale întru totul…
― Nu am făcut altceva decât să ajut un seamăn, chiar dacă este un imperial. Este legea noastră nescrisă…
― Da, da… Unul dintre scopurile întrunirii acestui consiliu, continuă Marele Părinte îndreptându-și privirea spre Eli, este acela de a-ți hotărî soarta, dar vreau să te liniștesc, nu suntem niște sălbatici, chiar dacă voi ne considerați așa. Ești primul imperial care pune piciorul pe pământul sacru al tribului nostru și, chiar dacă distinșii membri ai acestui consiliu te consideră un real pericol, eu sunt de o cu totul altă părere. Când ați venit aici pentru prima dată cu navele voastre strălucitoare, în urmă cu mulți quatrini, poporul nostru a sperat într-o conviețuire dar, din păcate, asta nu s-a întâmplat. Suntem, într-adevăr, niște sălbatici, o nație extrem de înapoiată din punct de vedere tehnologic. Am crezut atunci că ne veți împărtăși din cunoștințele voastre, dar vai, cât ne-am înșelat… Bărbații și femeile noastre au sfârșit prin a munci în minele voastre de kardium iar noi, cei care am reușit să scăpăm de mânia imperiului, ne-am refugiat adânc în junglă în căutarea unui nou început. Suntem însă dezbinați, împărțiți în mai multe triburi situate în locuri diferite pe întreaga planetă. Marele Imperiu a avut grijă să stabilească niște distanțe foarte mari între triburi pentru a nu putea comunica, pentru a nu putea forma kalumba, să fim toți uniți sub un singur conducător, să fim iarăși toți un spirit, o inimă ce bate împreună cu cea a pădurii, ca în vremurile de mult apuse. Ne-ați intoxicat planeta cu substanțele voastre și ați săpat răni adânci în trupul ei în căutarea metalului pe care îl prețuiți atât de mult.
― Te asigur că nu știam absolut nimic despre toate acestea. Pe Imperia nu se vorbește decât de buna conviețuire dintre Imperiu și toate lumile existente în galaxie. Asta se știe și cred că nimănui nu-i trece prin cap că, de fapt, situația este cu totul alta. Și nu cred că ar avea cineva curajul să se ridice și să afirme exact contrariul. Asta, cu siguranță, nu s-ar întâmpla pentru că și-ar semna, pur și simplu, condamnarea la moarte. Eu nici nu mai știu ce să cred, iar dacă situația se prezintă așa cum spuneți, îmi pare rău, dar eu nu vă pot ajuta cu absolut nimic.
― Înțelegem asta, nici nu ți-am cerut ajutorul.
Se întoarse către membrii consiliului și schimbă repede câteva cuvinte cu aceștia. Încuvință din cap și se adresă după aceea lui Eli.
― S-a stabilit, ești oaspetele nostru.Ți-aș spune că ești liber să pleci dar, cu siguranță, nu te vei descurca în junglă și nici măcar nu ai unde să te duci. Situația ta este una extrem de ambiguă momentan. Și acum, lasă-ne singuri. Trebuie să discutăm a doua chestiune extrem de importantă pe ziua de azi. Să nu părăsești satul, voi da dispoziții să nu fii deranjat. Am vorbit, mai spuse el și se întoarse cu spatele la Eli.
Acesta din urmă părăsi încăperea și ieși afară. Cei doi sori își făcuseră apariția pe cerul Arkadiei, unul mare în dreapta orizontului și unul roșiatic, de mărime mijlocie, la mică distanță de el. Eli se uită lung la ei și conștientiză, abia acum, că viața lui a luat o întorsătură neașteptată. Gândul că poate n-avea să mai plece niciodată de pe K1 începu să-l macine profund.
În urma lui apăru Berseize, tânăra prințesă, care îi spuse ceva unuia dintre gardienii aflați la intrare. Acesta dispăru în mulțime, lăsându-i pe amândoi în fața clădirii.
― Am dat dispoziții să nu fii deranjat, spuse aceasta. Poți să te plimbi liber prin sat, totul o să fie în regulă. Probabil întrunirea Marelui Consiliu o să mai dureze ceva timp, așa că încearcă, pe cât posibil, să nu intri în vreo încurcătură, continuă aceasta după care dispăru în interiorul clădirii.
Eli se întoarse către ea dorind să-i mulțumească, dar fata dispăruse deja. Dădu repede o roată cu privirea peste tot satul, după care păși pe iarba umedă.
Înconjurată din toate părțile de munți extrem de greu accesibili, așezarea avea apărarea perfectă, în cazul unui atac. Crestele munților erau împânzite peste tot de foișoare foarte bine camuflate de la înălțimea cărora se putea vedea până departe, cum avea să afle mai târziu, acestea comunicând între ele și, implicit cu satul, folosind un sistem vechi pe bază de fum. Cascada le asigura atât apa potabilă cât și elementul necesar grădinăritului, Eli observând abia atunci o mică grădină situată în partea de nord a satului. Comerțul era, probabil, unul simplu, constând în schimbul de mărfuri, comunitatea nefiind una mare. Înțelesese de la Berseize că se ajutau și de o monedă, (bartul) dar care era utilizată doar în cazuri extreme, în special la comerțul cu alte triburi.
Pașii îl călăuziseră către cascadă, ajungând astfel în scurt timp în imediata vecinătate a acesteia. În dreapta căderii de apă se forma o cărăruie simplă ce urca undeva în munte. Decise să urce pe ea pentru a avea o vedere mai bună asupra satului. Trecu pe lângă cascadă, stropii reci ai acesteia înviorându-l pe deplin.
Drumul era ușor alunecos, stâncile formând cu timpul bucăți de vegetație sticloase ce te puteau face să-ți pierzi cu ușurință echilibrul. Începuse să gâfâie, unghiul de înclinare al rampei mărindu-se pe măsură ce el urca. Cărarea se opri dintr-o dată brusc în fața unei peșteri străjuită de doi războinici. Încercă să pătrundă în peșteră dar fu oprit imediat de aceștia care se repeziră dintr-o dată la el amenințându-l cu armele.
― Hatci, hatci! îi spuseră răstit.
― Bine… bine… Plec, replică Eli întorcându-se pentru a-și începe coborârea.
Se opri însă pentru o clipă privind încântat valea. Trase adânc aer în piept și oftă. Peisajul era mirific… Imediat ce păși pe iarba deasă a poieniței fu interpelat de Berseize care, extrem de nervoasă, i se adresă:
― Unde ai fost, te-am căutat peste tot.
Tânăra războinică îl privi pentru câteva momente iritată după care zări în spatele lui cărarea ce urca în munte.
― Nu pot să cred, ai urcat la Peștera Sacră?
― Ăăăăă, eu…
― Astaaaa… Offf!
― Nu s-a întâmplat nimic, nici măcar nu mi-au dat voie să intru.
― Bineînțeles că nu, doar câtorva persoane le este permis să viziteze locașul sfânt. În fine, să ne întoarcem la Consiliul Bătrânilor. Am să-ți explic pe drum despre ce este vorba.
Planul era unul simplu. Iscoadele trimise descoperiseră faptul că, în urma săpăturilor efectuate în cautarea kardiumului, undeva în adâncul muntelui, fusese descoperit altceva. Ce anume, încă nu se știa. Îngrijorător era, însă, faptul că de existența respectivei descoperiri aflaseră cei din rasa aoc, civilizație ce se afla dincolo de granițele Marelui Imperiu Galactic și care, logic, nu se afla sub stăpânirea împăratului. Nu se știe cum, dar aceștia reușiseră să ajungă primii pe orbita lui K-1 iar tămbălăul abia începuse, situația agravându-se pe măsură ce orele treceau. Toate căile de comunicații fuseseră închise și nimic nu pleca de pe planetă fără știrea aocilor, aceasta devenind momentan inaccesibilă din toate punctele de vedere.
Consiliul Bătrânilor stabilise astfel să se organizeze o mică expediție, sinucigașă cu siguranță, pentru a afla despre ce era vorba. Și, cumva, se ajunsese la concluzia că el, fiind totuși un imperial, ar fi fost extrem de potrivit să-i însoțească în mica lor aventură, fiindu-le de un real ajutor.
Ideea nu-i surâdea absolut deloc, dată fiind situația, dar i se aduse la cunoștință că totul fusese deja planificat, el urmând să se supună dorinței Consiliului.
Urmau să plece odată cu lăsarea serii, călătorind la adăpostul întunericului.
Pătrunseră împreună în clădirea unde se adunase Consiliul Bătrânilor și îl găsiră acolo doar pe Marele Părinte. Acesta îi invită să ia loc, după care li se adresă:
― Tinere Eli, la insistențele fiicei mele viața ta a fost cruțată deci, momentan, ești liber să faci ce vrei, este dreptul tău. Dar cred că ești la curent cu evenimentele din ultimele ore ce au avut loc pe și în afara planetei noastre. Soarta a făcut să avem un dușman comun, eu și tu, noi și voi, imperialii, iar numele acestui dușman este AOC.
Stabiliți de partea cealaltă a graniței Marelui Imperiu Galactic, cei din rasa aoc sunt cunoscuți pentru dorința lor de stăpânire, pentru numeroasele invazii în interiorul galaxiei și, nu în ultimul rând, pentru rasismul de care dau dovadă. Consiliul Bătrânilor a hotărât, astfel, înființarea unui mic grup a cărui misiune va fi aceea de a afla ce i-a determinat pe aoci să se aventureze atât de departe de sistemul lor solar. Trebuie să știm ce s-a descoperit în interiorul muntelui și în ce măsură ne pot afecta pe noi toate aceste evenimente. Am ajuns, astfel, la concluzia că ne-ai fi de un real ajutor alăturându-te grupului ce va pleca la noapte în misiune spre minele de kardium.
―La noapte…
― Da, exact.
― Și dacă refuz? întrebă Eli.
― Nu este un ordin, este mai mult o rugăminte. Cum ți-am mai spus, avem nevoie de ajutorul tău. Cunoști limba, obiceiurile, probabil ești familiarizat cu mecanismele existente într-o exploatare minieră, ești omul potrivit la locul potrivit.
― Există posibilitatea ca, odată ajuns la ai mei, să vă dau de gol…
― Ca să ce? Să te alături mulțimii de prizonieri ai războinicilor aoc? N-aș prea crede asta. Și, de altfel, fiica mea Berseize va face parte din grupul ce se va deplasa spre terenurile miniere. Te asigur, nu te va scăpa din ochi.
― O, da, sunt sigur de asta… Nu înțeleg, totuși, ceva: cum vom ajunge la locația stabilită și, bineînțeles, cum ne vom întoarce, cât de repede ne vom putea mișca? Țin să vă reamintesc faptul că nouă, fiicei dumneavoastră și mie, ne-a luat aproape două zile să ajungem de la locul prăbușirii navetei și până aici. Deci șansele ca grupul de cercetași să plece odată cu lăsarea serii și să se întoarcă, bănuiesc, în zorii zilei următoare, este una extrem de mică. Distanța este prea mare, iar jungla extrem de deasă și periculoasă.
― Cine a zis că ne vom deplasa la suprafața planetei?! răspunse Berseize.
― Adică?
― Fiica mea vrea să spună, tinere Eli, că planeta noastră, Arkadia, este străbătută de la un capăt la altul de o rețea de tunele subterane pe care locuitorii acesteia le folosesc de mii de ani. Nimeni nu știe de existența lor în afară de noi și, înclin să cred, ești prima persoană venită din afară care va folosi unul dintre aceste tunele.
― Înțeleg… Totuși, chiar și cu ajutorul tunelelor, sunteți sigur că vom avea suficient timp?
― Cu siguranță, deoarece nu veți parcurge tot drumul pe jos.
― Da! Și, mă rog, cu ce ne vom deplasa?
― Veți folosi unul dintre animalele tale favorite…
― Ah, și care ar fi acesta?
― Un hator.
Țarcul nu era unul foarte mare dar, la prima vedere, destul de încăpător. Eli reuși să numere fără dificultate în jur de douăzeci și patru de exemplare care mai de care mai fioroase. Chiar dacă Berseize îl asigurase că toți hatorii din țarc erau domesticiți, pentru el erau doar niște animale sălbatice, însetate de sânge. Încercă din răsputeri să-i privească, așa cum spunea ea, ca pe niște ajutoare de încredere, dar îi fu imposibil. Aveau același bot sângeriu, aceeași coamă țepoasă ce se sfârșea inevitabil cu aceeași coadă ramificată sub forma unei frunze de celibath.
Fiind animale omnivore, alimentația lor era alcătuită în mare parte din ierburi la care se adăuga și o cantitate substanțială de carne, obținută probabil de către tinerii războinici ai tribului din vânat. Aceasta era distribuită în niște containere speciale, așezate uniform de-a lungul peretelui vestic al țarcului.
Eli se apropie încet, încercând din răsputeri să-și mascheze frica și repulsia în același timp. Ajunse lângă gardul împrejmuitor și-și sprijini mâna dreaptă de unul dintre stâlpii de susținere.
Tremura!
Unul dintre hatori se repezi spre el hăpăind aerul în căutarea hranei. Se retrase brusc doi pași în spate, exact în momentul în care hatorul izbi violent gardul, țeasta acestuia înfigându-se puternic într-unul dintre stâlpi.
― Domestici zici, ai!? replică Eli.
― Poate mai au nevoie de puțină dresură, dar totul o să fie în regulă, te asigur, replică Berseize. Încearcă să te obișnuiești cu ei, încearcă să le simți spiritul, să ajungi la însăși esenta lor. Abia atunci vei reuși să controlezi un hator. Oricum, stai liniștit, pe coama lor pot încăpea foarte bine două persoane, așa că nu vei fi singur.
― Mi-aș dori ca a doua persoană să fi tu…
― Eu în schimb mi-aș dori să nu, replică vizibil iritată tânăra războinică,după care făcu stânga împrejur și se depărtă de el.
Ziua se scurse liniștit, fără incidente. Pregătirile nu durară foarte mult, expediția în sine întinzându-se pe parcursul unei singure nopți. Grupul era format din zece persoane, inclusiv el, persoane ce erau împărțite pe cinci hatori. Deși încercaseră să-i aleagă pe cei mai domestici, doi dintre ei încă mai dădeau dovadă de sălbăticie încercând să muște hățurile folosite pentru direcționare.
Începuse să se lase seara și micul grup se pregătea de plecare. Fuseseră verificate încă o dată harnașamentele și armele pe care războinicii le purtau cu ei. Berseize încălecă pe unul dintre hatori și îl invită pe Eli să i se alăture. Ajutat de încă două persoane, acesta reuși să-și ocupe locul în spatele ei. Își încolăci brațele în jurul mijlocului acesteia și o strânse puternic, sânii ei tari odihnindu-se pentru o secundă pe ele în momentul în care hatorul se ridică de jos. Se înfioră brusc și-și îngropă fața în părul ei des, de culoarea nopții. Mirosea a pulbere de stele…
Berseize dădu semnalul de plecare și porniră toți spre cascadă, ei deschizând drumul. Eli încercă să-i atragă atenția că se îndreptau spre căderea de apă, dar renunță în momentul în care șuvoiul rece îl izbi puternic în față. Trecură de perdeaua deasă și pătrunseră într-un tunel ce era imposibil de observat de afară.
Cinci hatori se îndreptaseră către rețeaua de tunele. Asta însemna zece persoane… Zece persoane ce plecau într-o călătorie spre nicăieri, iar el era unul dintre cei zece…
Se deplasau în șir, unul după altul, tunelul nefiind mai lat de cinci metri. Își aprinseseră fiecare câte o torță, așa că drumul era cât de cât luminat. Ici-colo, tavanul tunelului se boltea, obligându-i să se aplece mult pe coama hatorului pentru a se putea strecura. Ajunseră la o bifurcație unde tânăra prințesă o luă la dreapta.
― Tunelul la stânga duce spre unul dintre triburile vecine, explică ea.
― Cunoști foarte bine toate încrengăturile astea, replică Eli.
― Normal. Copilă fiind, mă jucam întotdeauna pe aici, așa că mi-au rămas întipărite în memorie.
― Înțeleg…
Mergeau de o bună bucată de timp, iar pe Eli începuse să-l doară spatele. Stătea într-o poziție destul de incomodă pe spinarea hatorului, acesta având prin definiție o formă a corpului dificilă, fapt ce-i obliga pe călăreți să stea mai mult pe grumazul animalelor.
În lumina făcliilor, umbrele lungi serpuiau pe pereții laterali într-un peisaj fantasmagoric dând o senzație de misticism. Se auzeau doar pașii înfundați ai hatorilor, ale căror copite izbeau solul în mod regulat, ridicând norișori subțiri de praf. Din când în când, zgomotul era acoperit de câte un grohăit scurt venit parcă din negurile vremii înrădăcinând tot mai mult în inima lor senzația de teamă.
Tunelul începuse să se îngusteze fiind din ce în ce mai dificil să se strecoare. Berseize îi anunță că vor mai merge ceva timp înghesuiți, după care urmează un loc mai spațios unde își vor putea lăsa hatorii, de acolo continuându-și drumul pe jos. Nu dură mult și ajunseră într-un fel de sală de mărime considerabilă unde încăpeau cu toții. Coborâră gemând de pe animale, încercând să-și dezmorțească picioarele înțepenite. Pe pereții laterali ai peșterii existau câteva locașuri în care vârâră torțele așezându-le în cerc, în speranța de a obține o lumină mai puternică. Ca prin minune, încăperea se lumină dintr-o dată, ei putând astfel remarca faptul că pereții erau făcuți dintr-un material ce reflecta foarte bine pâlpâirea slabă a torțelor. Își priponiră hatorii de niște bârne înfipte în solul stâncos asigurându-se că nu se pot elibera, dar dându-le în același timp o oarecare libertate de mișcare.
― De aici vom merge pe jos, spuse Berseize. Tunelul se îngustează și nu vom mai avea loc călare.
― În cât timp vom ajunge? se interesă Eli.
― Călătoria nu o să mai dureze foarte mult, iar tunelul duce într-o mină părăsită, nu iese la suprafață.
― Înțeleg! Și de acolo?
― De acolo ne vom descurca. Important este să stăm împreună, să nu ne despărțim, deoarece vă veți rătăci cu ușurință. Să plecăm acum, mai spuse ea înhățând una dintre torțe în timp ce se grăbea spre cealaltă gură a tunelului.
O urmară toți în tăcere.
Cele câteva torțe rămase în urmă ardeau mocnit, umbrele hatorilor pâlpâind haotic pe pereții peșterii.
În ciuda celor spuse de tânăra războinică, călătoria mai dură ceva timp, sau poate doar i se păru lui Eli, de asta nu era sigur. Începuse să obosească și cele câteva zgârieturi căpătate prin frecarea de pereții tunelului acolo unde îi fusese mai dificil să se strecoare, îi transmiteau impulsuri dureroase către creier. Nu foarte intense dar le simțea acolo.
Întinse mâna spre Berseize cu intenția de a o întreba cât mai este de mers exact în momentul în care aceasta se întorcea spre el pentru a-l anunța că ajunseseră. Puțin lipsi să nu-i introducă degetele în ochi așa că se retrase rușinat, privind în spate la ceilalți războinici.
― Vrei să-mi spui ceva?
― Nu, nimic, răspunse el.
― Am ajuns. Faceți liniște și urmați-mă îndeaproape, spuse ea.
Eli le comunică și celorlalți,aceștia aplecându-se instinctiv de spate pentru a privi atent înainte. Ochii le sclipeau ca unor animale de pradă și Eli citi în adâncul lor setea de sânge ce se strânsese în ei de-a lungul sutelor de quatrini și care acum năvălea ca un tăvălug spre suprafață.
Se cutremură…
În fața lor, tunelul se termina brusc printr-un perete stâncos neregulat. Eli încercă să deslușească în lumina slabă aruncată de făclii o intrare, dar îi fu imposibil. Berseize se apropie de perete și dispăru pur și simplu din raza sa vizuală. Surprins, Eli o urmă iar în momentul în care ajunse în fața acestuia observă cu greu în stâncă o intrare extrem de bine camuflată, imposibil de descoperit la prima vedere, forma peretelui fiind de așa natură încât intrarea pur și simplu părea a fi inexistentă pentru orice necunoscător.
Se trezi direct în partea cealaltă, unde îl aștepta Berseize. Ceilalți li se alăturară și ei în câteva secunde.
― Porțiunea aceasta de mină este părăsită. Vom merge acum spre puțul din stânga ce are legătură cu o galerie secundară, după care vom urca niște scări pentru a ajunge la exploatarea principală. Urmați-mă în cea mai mare liniște. Dacă apar probleme, folosim doar cuțitele, le spuse ea războinicilor ce o însoțeau.
Se întoarse către aceșstia și continuă:
― D’Leh, tu formează-ți arcul și stai pe lângă mine.
Din micul lor grup se desprinse atunci un tânăr voinic care-și desfăcu de la brâu tubul ce adăpostea lancea, arma lor preferată. Îl răsuci de la mijloc și acesta se transformă într-un arc. Se asigură că avea săgețile la cingătoare, după care se apropie de fată.
O urmară toți tăcuți.
Când ajunseră în apropierea galeriei principale începură să se audă de undeva din depărtare voci,fapt ce îi determină să-și sporească atenția, înaintând cu grijă. Drumul se îngusta determinându-i să se așeze unul în spatele celuilalt pentru a se putea strecura. Mai merseră cale de douăzeci de pași sprijinându-se de peretele de stâncă. În stânga lor, cărăruia era străjută de o balustradă care, după toate aparențele, constituia mai degrabă un adevărat pericol. Ajunseră la niște scări săpate în rocă pe care începură să le urce în tăcere.
Sub ei, în stânga, se căsca hăul. O cavitate imensă, dispusă pe mai multe niveluri, numărul acestora pierzându-se undeva în imensitatea de dedesubt. Eli privi pentru moment în sus și, deasupra lor, putea fi zărită aceeași structură, etajele făcând legătura între ele prin punți așezate sistematic la distanțe egale. În drumul lor, dădură peste o cavitate destul de încăpătoare în care reușiră să se înghesuie cu toții, ascunzându-se cât de cât. Privi scurt spre un dreptunghi de metal pironit în perete. Pe el scria cu litere de o șchioapă, în mai multe dialecte spațiale, NIVELUL 8.
― Cred că va trebui să coborâm la nivelul cel mai de jos pentru a vedea într-adevăr ce s-a descoperit în adâncul muntelui.
― Și eu gândesc la fel, răspunse Berseize, numai că nu putem face asta coborând etaj cu etaj pe scări. Ne-ar lua o veșnicie și, cu siguranță, vom fi observați.
― Pe undeva trebuie să existe un elevator ce face legătura între nivele. Ideea este, însă, următoarea, nu avem cum să rămânem împreună amăgindu-ne singuri că nu vom fi observați. Mina, într-adevăr, nu mai este împânzită de soldați imperiali și nici măcar lucrătorii nu mai sunt într-un număr foarte mare, dar trebuie să fim extrem de atenți, replică Eli.
― Asta pentru că nu mai există nicio extracție, totul s-a sistat. Crezi că aocii au bătut atâta cale pentru kardiumul vostru? îl apostrofă Berseize iritată. Cu siguranță, nu… Prea puțin le pasă lor de metalul vostru prețios. Despre altceva este vorba aici.
― Mda, cred că ai dreptate.
― Eu cred că ar trebui să ne împărțim în două grupuri, unul de trei, maxim patru persoane care să coboare în adâncuri, iar celălalt grup să aștepte aici ascunzându-se cât mai bine pentru a nu fi descoperit. Numai așa ne putem descurca.
― Cred că ai perfectă dreptate, eu rămân aici…
― Cu siguranță NU, vei merge cu noi în adâncuri.
― Care noi?
― Eu, tu, D’Leh și Midori.
Aceasta din urmă auzindu-și numele se desprinse de restul grupului și înaintă câțiva pași în față.
De statură potrivită, Midori nu excela prin frumusețe ci mai degrabă printr-o conformație a corpului mai mult bărbătească. Avea părul negru, cu nuanțe albăstrui, dezlânat și retezat la nivelul umerilor. Ochii mari, de un verde strident, aruncau văpăi, tânăra războinică săgetându-l pe Eli cu privirea atunci când se observă analizată în amănunt. Avea trupul zvelt, putându-se vedea cu ușurință fibrele de mușchi ce zvâcneau la cea mai mică mișcare.
Se alătură micului grup în timp ce-și desprindea de la brâu tubul cenușiu. Îl roti într-un sens anume, obținând astfel o sabie scurtă.
― Cred că ar trebui să primesc și eu o armă, sugeră Eli.
― Eu cred că nu, replică Berseize. Acum, urmați-mă, iar voi, se adresă ea celuilalt grup, ascundeți-vă cât mai bine pentru a nu fi descoperiți.
Le întoarse spatele și se deplasă în tăcere spre capătul coridorului, lipindu-se de peretele de stâncă, urmată de ceilalți trei.
Culoarul se termină brusc printr-o serie de trepte ce coborau la nivelul următor. Din vârful scărilor observară undeva în dreapta un elevator. Priviră atent în jur. Undeva departe, pe partea cealaltă, doi muncitori împingeau un vagonet plin, probabil, cu minereu. Acesta luneca lin, la două palme de solul stâncos. Distanța era însă prea mare iar culoarul destul de întunecat așa că nu-și făcură griji în privința faptului că ar putea fi observați.
Intrară toți patru în elevator și Eli își aruncă rapid privirea peste comenzi. Deși era un model învechit, reuși să înțeleagă mare parte din funcțiile acestuia. După a treia încercare elevatorul începu să coboare, într-un zgomot care lor li se păru asurzitor, spre nivelul cel mai de jos.
Respirau sacadat și, pentru o clipă, se priviră toți patru insistent. Eli începu să râdă.
― Și, mă rog, care este motivul veseliei tale? întrebă Berseize.
― Situația e haioasă, răspunse el.
― În ce sens?
― În toate sensurile. Poți să-mi dai o armă, te rog?!
― Pfff, răspunse ea în timp ce-și scotea cuțitul de la cingătoare.
I-l aruncă și Eli îl prinse din zbor.
― Dar ce, ai impresia că mergem la bucătărie să gătim ceva?
― Mulțumește-te cu atât și îl vreau înapoi, când toată chestia asta o să se termine. Ai înțeles?
― Mda, perfect.
În ciuda vechimii considerabile, elevatorul se mișca lin, staționând pentru câteva clipe între etaje, acolo unde traseul îl direcționa lateral, stânga sau dreapta, pentru a se încadra apoi pe o altă rută, continuându-și drumul spre adâncurile muntelui.
Pereții verticali căpătaseră acum o formă perfect cilindrică întreruptă ici-colo de coridoare ce făceau legătura cu galeriile inferioare. De undeva de jos, din când în când, răsărea câte o turbo-navetă de dimensiuni mici ce urca la suprafață. Motoarele acestora, turate la maxim, împrăștiau praful depus pe pereți care, valuri-valuri, se încolăcea straniu îngreunând vizibilitatea. Asta nu putea decât să-i bucure…
Eli aruncă o privire scurtă pe un monitor mic aflat în colțul din dreapta sus al elevatorului și observă ca mai erau trei nivele până la destinație. Apăsă butonul de urgență și elevatorul se opri brusc între etaje.
― Ce faci? întrebă Berseize.
― Cred că de aici ar trebui să ne continuăm drumul pe jos, nu ești de aceeași părere?
Fata se uită lung la el, după care aprobă tăcut din cap. Reușiră să deschidă ușile cu greu și se strecurară afară prin deschizătura astfel obținută. Eli se întinse și apăsă butonul de pornire, elevatorul continuându-și singur drumul spre destinația dinainte stabilită.
Se opriseră în dreptul unui coridor scăldat într-o lumină difuză ce șerpuia uniform drept înainte.
― Nu cred că se îndreaptă spre adâncuri, spuse Eli.
― Nici eu, replică Berseize. Ar trebui să o luăm la dreapta. Cu siguranță vom da de niște scări ce coboară.
Aprobară toți în liniște și își continuară drumul. Trecură pe lângă un dispozitiv dreptunghiular prins în stâncă ce scotea un zumzet abea percetibil. Berseize se retrase doi pași în spate speriată dar Eli îi puse ușor mâna pe umăr, liniștind-o.
― E doar un aeroficator. Asigură oxigenul pe nivelul acesta. Cu siguranță sunt mii în toată mina, altfel noi n-am fi putut respira. La această adâncime aerul este extrem de rarefiat. Probabil au instalate și corectoare de presiune, altfel eram morți până acum.
― Știam asta…
― Cred, replică Eli zâmbind.
Exact cum bănuiau, la capătul coridorului dădură peste niște scări săpate în stâncă ce se îndreptau spre nivelul următor. Coborâră încet, sprijinindu-se cu spatele de peretele circular. Pe la jumătatea drumului începură să distingă cu greu voci de undeva de jos, într-o limbă necunoscută. Culoarul se bifurca în trei direcții, una dintre ele formând un pod ce se arcuia în aer pentru a face legătura cu peretele de pe partea opusă. Se strecurară pe una dintre ieșiri, undeva în partea stângă, în interiorul muntelui, pentru a coborî după aceea pe o scară în serpentinâ. Ajunseră într-o cavitate dreptunghiulară, nu prea mare ca dimensiune, din care plecau însă mai multe tunele în direcții diferite.
Eli se apropie cu grijă de una dintre ieșiri înaintând câțiva pași. Se ghemui brusc, asunzându-se în spatele peretelui, după care se întoarse către micul grup…
― Suntem la nivelul cel mai de jos. Totul este împânzit de mașinării și roboți militari înarmați pânâ-n dinți. Ești sigură că vrei să faci chestia asta? o întrebă el pe Berseize.
― Ce întrebare e asta? Crezi că am venit degeaba până aici? Sunt extrem de sigură, îi răspunse ea apropiindu-se. De aici preiau eu…
― Cum doriți, sublimă prințesă, replică Eli sarcastic, făcându-i loc să treacă.
Tânăra războinică dădu rapid niște ordine scurte celor care o însoțeau D’ Leh pierzându-se astfel undeva în umbra pereților, în timp ce Midori dispăru pe un coridor lateral care, după toate aparențele, ocolea sala imensă pentru a ajunge pe partea cealaltă.
― Nu am observat niciun războinic aoc până acum. Bine… nici măcar nu am idee cum arată unul văzut de aproape, poate că nici nu există, continuă Eli.
― Ssst, ai o limbă foarte ascuțită, imperialule. Cred că ți-a adus numai probleme de-a lungul timpului.
― Mda, răspunse acesta. Aici s-ar putea să ai dreptate.
― Privește, acolo, în față, în spatele mașinăriilor acelea…
Eli se uită atent, reușind cu greu să deslușească, prin perdeaua de praf stârnită de o turbo-navetă ce tocmai decolase, o siluetă dominantă prin înălțime și prin forța pe care o emana.
Mult mai înalt decât un om obișnuit, un aoc ieșea în evidență în primul rând prin statura sa impresionantă și printr-o musculatură proeminentă. Capul pătrățos, lipsit în totalitate de păr, era foarte ușor de remarcat datorită pielii extrem de subțiri prin care se puteau zări cu ușurință venele albastre ce pulsau regulat. Referitor la acest aspect, Eli observă că foarte mulți dintre aceștia își protejau această parte a corpului printr-o cască neagră făcută dintr-un material necunoscut. Sub fruntea lată, descopereai doi ochi reci, lipsiți în totalitate de sprâncene, locul acestora fiind luat de două protuberanțe osoase ca niște arcade ce porneau din dreptul urechilor lunguiețe pentru a se uni apoi undeva în centrul feței, acolo unde forma binecunoscută a nasului era înlocuită de două orificii mici dispuse de o parte și de alta a formațiunii osoase.
Mai jos, gura pătrățoasă, lipsită în totalitate de buze, dezvelea la fiecare vorbă rostită două șiruri de dinți extrem de ascuțiți dispuși neregulat. Gâtul scurt se continua cu un corp musculos, de o parte și de alta a acestuia străjuind două brațe puternice la capătul cărora descoperi două mâini prevăzute fiecare cu câte patru degete dispuse asemeni unor gheare de pasăre. Picioarele, nu foarte lungi, erau acoperite de un veșmânt de culoare închisă asemeni unor solzi din care, în contact cu lumina, se reflectau pe pereții minei forme diferite prinse parcă într-un dans nebun, fără noimă.
La șold, fiecare dintre aceștia purta câte o armă (el considera că este o armă) de forma unei stele cu trei colțuri extrem de ascuțite. Pe piciorul stâng, zări câte o teacă din care răsărea patul (probabil) unei arme de foc. Unii dintre ei, mai țineau în mâini niște tije lungi, asemeni unor sulițe, ce se terminau spre vârf cu o protuberanță sub formă de păstaie ce sfârșea prin a se uni apoi la capăt sub forma unui bulb roșiatec, incandescent, ce pulsa regulat.
― Ce căutăm noi se află cu siguranță acolo, în partea din dreapta, mormăi Eli indicând direcția cu mâna stângă.
― Mda, cred că ai dreptate. Ar trebui să ne despărțim, replică Berseize.
― Sunt de aceeași părere. Trebuie să ne strecurăm cumva pentru a ajunge la fanta aceea aflată la doi metri de sol. O vezi?
― Da, am observat-o…
― Cred că este extrem de probabil ca acolo să se afle un tub colector de reziduri și sunt șanse mari să aibe legătură cu toate excavațiile de pe nivelul acesta, implicit și cu locația care ne interesează pe noi.
― Te cam pricepi la chestiile astea. De unde ai atâtea cunoștințe despre o exploatare minieră?
― Cu mult timp în urmă am lucrat într-o astfel de mină, răspunse Eli încruntându-se.
― Ca sclav, bănuiesc, replică Berseize dar regretă imediat cele spuse lăsându-și capul în jos.
Eli o fulgeră cu privirea încruntându-se.
― Crezi că nu este păzită? schimbă Berseize vorba.
― Înclin să cred că nu. Cei din rasa aoc nu au de unde să știe cum stau treburile pe-aici. Ei, pur și simplu, au localizat ținta, iar acum probabil își fac o sumedenie de planuri privind deciziile pe care le vor lua în continuare. Cu siguranță nu sunt la curent cu toate mișculațiile de pe aici, mai spuse Eli părăsind cât mai discret locația în care se afla. Urmează-mă!
Fata se lipi în spatele lui de peretele rece și îl urmă în tăcere, nu înaite de a-i da câteva indicații lui D’ Leh. Acesta din urmă plecă însoțit de Midori în direcția opusă, dispărând într-un con de umbră.
Berseize și Eli își continuară drumul strecurându-se cu greu printre mai mulți roboți masivi de foraj. Ajunseră în dreptul tubului colector unde Eli își împreună palmele pentru a o ajuta să se cațere până în dreptul fantei. Tânăra războinică reuși cu greu să se strecoare în interiorul acesteia, după care îi întinse o mână și lui, ajutându-l să i se alăture. Odată ajunși în puțul de colectare, se uitară în urmă, căutându-i din ochi pe ceilalți doi. Aceștia le făcură un semn discret din spatele unei coloane de susținere. Midori se ghemui și începu să-și formateze arcul în timp ce D’Leh își așeza ordonat lângă el, pe stâncă, săgețile obținute din tuburile de la cingătoare.
Puțul era extrem de îngust, obligându-i practic să mergă târâș, sprijinându-se pe coate și genunchi. După puțin timp începură să respire sacadat, în urma lor ridicându-se o peliculă subțire de praf albăstrui ce plutea pentru puțin timp în aer pentru a se depune, apoi, iarăși pe pereții culoarului. Se mai deplasară cu greu câțiva metri, ajungând astfel la o bifurcație. Căzură de acord să o ia la stânga, direcție în care, după calculele lor, s-ar afla locul unde doreau să ajungă. Tunelul începuse să se îngusteze foarte rău fiind, astfel, nevoiți ca ultimii pași să-i străbată practic târându-se pe burtă, unul în spatele celuilalt. De undeva din față începuseră să se audă voci, iar Eli îi făcu semn fetei să-și regleze respirația pentru a reduce zgomotul. Cotiră brusc la stânga, fiind aproape orbiți de șuvoiul de lumină ce izvora de la capătul culoarului. Se apropiară din ce în ce mai mult de gura de ieșire, oprindu-se în tăcere când ajunseră în dreptul ei. Eli reuși să-și facă puțin loc ajutându-se de coate și își strecură capul prin deschizătură, chinuindu-se să privească în afară.
Sala era una de mărime considerabilă, cu aceiași pereți duri de stâncă întunecată. Din loc în loc, se ițeau colțuri neregulate, extrem de ascuțite, amenințătoare. Camera avea forma unei prisme hexagonale cu o înălțime de aproximativ 10 metri, vârful acesteia având o culoare întunecată, extrem de întunecată…
Își coborî încet privirea spre baza piramidei și abia atunci o zări pentru prima dată.
Impactul vizual fu extrem de dur. Își aduse fulgerător aminte de discuțiile auzite prin casă în timpul copilăriei sale, până ce armata imperială să apară brusc la ușa locuinței lor pentru a destrăma o familie care oricum fusese măcinată, de-a lungul timpului, de nenumărate conflicte interne apărute ca urmare a moștenirii grele lăsate de străbunicul lui. Își aminti la perfecție, într-o fracțiune de secundă, perioada aceea cruntă și faptul că ei nu putuseră să fie niciodată o familie normală tocmai datorită lucrului care se afla acum aici, în fața lui, la sute de ani lumină distanță de casă, atât de departe în timp și spațiu…
În mijlocul sălii, scăldată în lumina reflectoarelor și înconjurată de o sumedenie de mașinării ce zumzăiau infernal în jurul ei, se afla EA, POARTA STELARĂ. Era chiar acolo, în fața lui iar el nu reușea să înțeleagă absolut deloc ce se întâmpla. Încremenise pur și simplu, prezența fizică a portalului având asupra sa un efect hipnotic.
― Hey, auzi el ca prin vis. Ce se întâmplă?
Glasul abia șoptit al lui Berseize îl trezi brusc la realitate, făcându-l să se retragă o jumătate de metru inapoi.
― Trebuie să plecăm, îi răspunse brusc. Trebuie să plecăm acum…
― Cum să plecăm… Nu plecăm nicăieri. Ce spui tu acolo? Ce se află în sală? Vreau să văd…
― Nu ai ce să vezi, oricum nu ai înțelege nimic.
― Nu pricepi că vreau să văd ce te-a speriat atât de tare, îi replică tânăra târându-se pe lângă el pentru a ajunge la gura de ieșire.
Odată ajunsă în dreptul fantei, privi în jos furioasă. Își înăbuși cu greu un țipăt scurt.
― Bine dar… dar aceasta este … Am mai văzut undeva chestia asta, replică ea vizibil afectată.
― Ce spui tu?
― Îți explic pe drum, să plecăm acum. Lucrurile se complică și se complică rău de tot…
Începură să se târască amândoi în tăcere parcurgând drumul în sens invers, cu spatele, nefiind loc suficient pentru a se întoarce. Se grăbeau, așa că ajunseră destul de repede la bifurcație, unde spațiul le permise să se întoarcă, continuându-și drumul de-a bușilea. Nu dură mult și ajunseră în locul pe unde intraseră. Berseize coborî prima, în timp ce Eli o ținea de braț în ciuda vociferărilor ei. Imediat ce ajunse pe solul minei, se ghemui în spatele unui vehicul de remorcare. Eli se lăsă și el în jos, pe peretele rece, sprijinându-se pe coate. Acela fu momentul în care lovi cu piciorul un colț de rocă ce parcă răsărise de nicăieri, rocă ce se desprinse sfârșind prin a se rostogoli într-un zgomot infernal (așa i se păru lui) pe solul stâncos.
Unuia dintre aocii aflați în apropiere i se păru că aude ceva suspect, fapt pentru care se deplasă prudent înspre locul de unde provenise zgomotul, exact în momentul în care Eli atârna încă pe perete, fiindu-i practic imposibil să zărească soldatul ce se apropia. Războinicul aoc îndreptă spre el lancea pe care o ținea în mâini și al cărei bulb brăzdat de minifulgere orbitoare căpătase acum o nuanță albăstruie. Acesta rosti amenințător către Eli câteva cuvinte scurte, necunoscute, somându-l probabil să se predea.
Eli auzi doar șuieratul strident al săgeții ce brăzda aerul pentru a se înfige apoi adânc în gâtul soldatului aoc, străpungând cu ușurință platoșa ce-l proteja. Acesta scoase un horcăit scurt, după care se prăbuși fără suflare pe solul stâncos. În cădere, lancea se descărcă, cantitatea mare de energie eliberată de bulbul incandescent lovind peretele la două palme de capul lui Eli. Roca topită îi atinse umărul, pătrunse prin țesătura care luă foc instantaneu, pentru a ajunge apoi la pielea ce începu să sfârâie. Mâinile pierdură priza cu buza peretelui iar el alunecă pe acesta jdrelindu-se serios la palme și coate.
Impactul cu solul îl făcu să geamă de durere, dându-și pe loc seama că ceva se întâmplase cu glezna lui. Reuși să se adăpostească, scrâșnind din dinți, în spatele vehiculului de remorcare, după care se aplecă puțin înspre dreapta, încercând să zărească efectele micii lor escapade.
În sală, dacă la început totul încremenise pentru o clipă, momentul de surpriză fu imediat înlocuit de rumoarea ce puse stăpânire pe încăpere. Toți soldații se adăpostiră pe unde putură pentru a deschide apoi focul asupra locului unde zăriseră jetul de lumină. Armele săriseră din teci și începuseră a scuipa dâre lungi de foc ce se izbeau cu zgomot de peretele de stâncă sau de vehiculul de remorcare. Își dădură seama că nu aveau nici cea mai mică șansă de supraviețuire și începură să facă semne disperate către micul grup aflat undeva la nivelul unu. D’ Leh își ridică deasupra capului mâna ce strângea în pumn arcul, potrivi săgeata la mijlocul corzii și o eliberă scoțând un șuierat lung. Aceasta fu urmată de încă una ce pornise din arcul lui Midori.
În secunda următoare, doi războinici aoc se prăbușiră pe sol fără să scoată cel mai mic sunet. Surprinși, ceilalți încetară pentru moment focul pentru a-și putea da seama de unde venea cealaltă amenințare. Unul dintre ei văzu cu coada ochiului o umbră furișându-se la primul nivel și-și îndreptă lancea către aceasta. Explozia de lumină țâșni din bulbul incandescent ajungând într-o clipită la culoarul de granit, transformându-l într-o substanță vâscoasă, incandescentă, ce începu a se prelinge în șiroaie pe perete. Berseize reuși să-l mai zărească pentru ultima dată pe D’Leh cum se prăbușea cuprins de flăcări. Țipă scurt și se ridică în picioare cu intenția vădită de a alerga spre el, dar fu oprită imediat de Eli ce-i strigă în ureche să se îndrepte spre una dintre turbo-navetele parcate undeva în stânga. Se zbătu din răsputeri să scape din strânsoarea lui, însă acesta își încleștase mâna pe antebrațul ei, orice încercare de eliberare fiind una sortită eșecului. Își dădu seama că avea dreptate și îl urmă plângând, privind din când în când în urmă la cadavrul lui D’Leh ce ardea răspândind în aer un miros dulceag, grețos.
Eli culese din mers de pe jos arma aoc-ului ucis și se repezi spre turbo-navetă trăgând-o pe Berseize după el. Reușiră să ajungă și se urcară în viteză, el ocupându-și locul la comenzi.
― Știi să pilotezi așa ceva?
― Posibil, încă nu m-am decis, răspunse Eli apăsând o sumedenie de butoane și sfârșind prin a trage spre el o manetă curbată.
Din partea de jos a navetei răsăriră dintr-o dată patru motoare orizontale, fiecare dispuse la căte unul din cele patru colțuri. Eli le activă trecându-și cu repeziciune degetele peste un mini ecran aflat la pupitrul de comandă. O lumină albăstruie izvorî instantaneu din fiecare motor, făcând astfel ca naveta să se ridice cu zgomot de la sol, bălăngănindu-se.
― Reușești să o stabilizezi?
― Încerc și… știi ceva prințeso, ăsta este unul dintre momentele acelea în care aș dori puțină liniște. Puțină liniște, atât îți cer…
Fata se încruntă către el, dădu să spună ceva dar se răzgândi.
Eli stabiliză turbo-naveta și apucă maneta de ghidaj cu ambele mâini, îndreptând-o lin în față. Aceasta se aplecă de bot și începu să se ridice de la sol formând curenți puternici datorită motoarelor. Soldații aoc auziră zgomotul și-și întoarseră privirile către ei. Își dădură imediat seama ce se întâmpla și deschiseră focul trăgând practic orbește, sala umplându-se de praf de la turbo reactoare.
Scăpară ca prin minune de prima șarjă, nici ei nu-și dădeau seama cum, și continuau să se ridice.
― Acolo, spuse Berseize. Acolo, după coloana aceea…
― Ce spui?
― Midori este acolo… Trebuie să megem după ea.
― Nici gând…
― Mergem acum după ea, altfel sar din navetă. Nu plecăm fără ea de aici…
― Offf, în numele spațiului, răspunse Eli îndreptând aero-vehiculul spre direcția indicată. Ești insuportabilă…
Se apropiară în viteză și fu cât pe ce să se lovească de perete. Reuși să se redreseze în ultimul moment, înclinând mașinăria într-un unghi îngrijorător.
― Midori… Midori… strigă tânăra războinică făcând semne disperate cu mâinile, încercând să se facă auzită prin vuietul năpraznic.
Aceasta îi zări târziu, prin perdeaua de praf și-și întoarse privirea către ei. Ochii ei umezi se întâlniră pentru o secundă cu cei ai lui Berseize, pierzându-se practic în adâncul ființei acesteia.
― Sari, Midori, te rog… Poți face asta…
Războinica o dezaprobă din cap, măsurând distanța până la navetă.
― Sari acum, te rog…
Fâșiile lungi de lumină se întețiseră, unele dintre ele trecând îngrijorător de aproape de ei.
― Sari acum, până nu este prea târziu, îi spuse Eli. Nu mai pot ține foarte mult naveta în poziția asta, continuă el.
Tânăra își puse rapid arcul la spate, își luă avânt și se aruncă în gol.
Razele laser treceau parcă pe lângă ea cu încetinitorul, una dintre ele lovind-o în umărul stâng în timp ce era în aer, chiar în momentul în care ajunsese la navetă. Reuși cu greu să se prindă cu mâna dreaptă de unul dintre picioarele trenului de aterizare și rămase atârnând, bălăngănindu-se în toate direcțiile, încercând din răsputeri să-și mențină echilibrul. Sub ea, prin perdeaua groasă de praf, reuși să deslușească cu greu siluetele războinicilor aoc al căror număr începuse să crească vertiginos.
Eli manevră turbo-naveta spre dreapta trăgând din răsputeri de maneta de direcționare care începu să-i trepideze în mâini. Se înclinară mult spre stânga lovind cu partea din spate o porțiune din culoarul rămas în picioare, porțiune care, în secunda următoare se prăbuși peste războinicii de jos, strivindu-i sub greutatea stâncilor și a susținerilor de metal.
― Prinde-o, strigă Eli iar Berseize se aplecă mult în afară pentru a o înhăța pur și simplu pe Midori încercând cu disperare să o aducă în interiorul navetei ce începuse să se rotească într-un dans nebun, necontrolat. Reuși să o agațe de brațul drept exact în momentul în care aceasta pierduse priza cu trenul de aterizare, prăbușindu-se în gol.
― Să nu mă scapi, Berseize, rosti ea străduindu-se să se folosească și de brațul stâng pentru a se cățăra în interiorul aeromobilului.
Gemu însă lung de durere în momentul în care încercă să-l miște și îl lăsă să atârne inert, pe lăngă corp.
Raza de lumină apăru de nicăieri, rătăcită prin perdeaua de praf, căutând orbește o țintă în neant. O lovi în zona coapsei retezându-i trupul ce dispăru arzând ca o torță în întunecimea de sub ei. Berseize se trezi brusc în interiorul habitaclului ținând strâns de braț jumătate din trupul lui Midori. Se prăbuși pe spate acoperindu-se de bucăți fumegânde din prietena ei.
Îi luă câteva secunde să se dezmeticească și, după ce conștientiză realitatea, se rostogoli așezându-se în genunchi, strângând la piept jumătatea de trup ars. Din adâncul sufletului îi răsună atunci un urlet de jale și de ură în același timp, urlet ce-l făcu pe Eli să încremenească pentru moment la comenzi, zbârlindu-i părul de pe ceafă. Își reveni însă brusc, ca dintr-un somn lung, în momentul în care turbo-naveta fu lovită de un fulger scurt în motorul din dreapta, spate. Aceasta se înclină brusc pe o parte și se ridică de bot învârtindu-se în jurul axei proprii. În dansul ei nebun atinse peretele de stâncă iar tânguitul metalului în contact cu el îi înfioră, făcându-i să se privească, pentru o clipă, lipsiți de speranță.
― Treci la comenzi, îi spuse el prințesei. Încearcă să ții cât mai mult maneta de control spre dreapta. Berseize …, o strigă el privind-o cu coada ochiului. Midori este moartă, nu mai poți face nimic pentru ea. Dacă nu facem ceva în clipa asta vom avea și noi aceeași soartă, înțelegi?
Tânără aprobă tăcut din cap și se ridică apropiindu-se de el.
― Spune-mi, ce trebuie să fac?
― Trage cât de mult poți maneta spre dreapta și încearcă să iei altitudine, poate reușim să ne și depărtăm de nebunia asta…
― Eli, îl strigă ea în timp ce luă loc la comenzi privindu-l lung, preț de câteva clipe. Eli…
― Știu, răspunse tânărul. Știu… Acum, să plecăm cumva de aici.
Se repezi în partea din spate a navetei culegând în grabă de pe jos lancea soldatului aoc. O examină rapid pentru a-și da seama cum funcționează, după care o îndreptă spre peretele vertical. Trase două focuri scurte ce avură ca efect prăbușirea unor bucăți mari de stâncă. De jos, de sub ei, din spatele perdelei de praf, se auziră urlete de furie și de durere. Aruncă lancea pe podea și, ajutându-se de brațe, reuși cu greu să ajungă în colțul din dreapta, spate unde aruncă o privire scurtă motorului lovit.
Fumega…
Rânji către el și-și mușcă buza de jos până la sânge. Reuși cu greu să ajungă în partea din față pentru a o înlocui pe războinică la comenzi.
― Trebuie să oprim și, după aceea, să repornim motoarele de pe spate. Este singura noastră șansă, îi spuse el. Ține-te zdravăn de ceva, o să iasă cam urât.
Își trecu rapid mâna dreaptă peste miniecranul de la bord, atingând în grabă câteva puncte luminoase și, dintr-o dată, motoarele din spate încetară a mai funcționa. Ca urmare a acestei acțiuni, se ridicară brusc de partea din față, amenințând să se răstoarne. Când ajunseră în poziție perfect verticală, Eli reporni motoarele din spate trăgând brusc de comenzi spre dreapta. Naveta vâjâi straniu, motorul defect scoase un muget, dădu câteva rateuri și porni chinuit într-un nor de fum. Eli poziționă naveta în plan orizontal, se asigură că Berseize este în siguranță și începu ascensiunea.
― La ce nivel am lăsat grupul celălalt? întrebă el.
― Ai zis NIVELUL 8. Nu cunosc toate dialectele tale, răspunse fata încruntându-se.
― Nu puteai face nimic, pentru a-i salva, vreau să spun. Nu puteai face nimic… Așa a fost să fie. Acum, să reușim să ajungem cu bine sus, să ne regrupăm și să plecăm cât mai repede de aici. Nu-mi place atmosfera…
Urcau vertiginos însă, sub ei, se auzeau motoarele mai multor turbo-navete ce decolau. Cu siguranță erau pe urmele lor…
Se poziționaseră pe centrul puțului pentru a avea o vedere amplă asupra lateralelor în cazul în care cineva ar fi încercat să-i oprească cumva. Pe măsură ce urcau, observară că, din loc în loc, la niveurie diferite, își făceau apariția mai mulți soldați aoc. Numărul acestora nu era, însă, unul îngrijorător de mare și, oricum, ei erau prea departe pentru ca aceștia să încerce un abordaj.
― Cred că ne apropiem. O să duc naveta mai aproape de peretele vertical pentru a putea zări numărul nivelului. Ah, suntem la 12, nu mai este mult. Ține-te bine, din câte îmi aduc eu aminte, nu am văzut pe nicăieri o punte pentru andocare, așa că… nu știu cum vom coborî.
― Cred că normal ar trebui să fie câte una pentru fiecare nivel.
― Așa ar fi normal, mormăi Eli direcționând naveta cât mai aproape de stânci. Am ajuns, mai spuse el stabilizând aerovehiculul. Nu se vede nimic…
― Este un doc pe partea cealaltă!
― Aaaaah, asta înseamnă să ocolim tot nivelul… Am pierde timp prețios. Trebuie să sărim.
― Cum să sărim, ești nebun?
― Abia acum ai observat… Lasă-mă să aduc rabla asta cât mai aproape de culoarul acela, după aceea o programez să planeze la altitudinea asta și… Offf, stai liniștită, totul o să fie în regulă.
Odată ajunși lângă culoarul săpat în stâncă, Eli programă naveta să planeze la înălțimea respectivă, după care se apropie împreună cu Berseize de margine. Motorul de pe dreapta spate începu să dea iarăși rateuri zdruncinându-i serios.
Undeva jos, sub ei, hăul se căsca amenințător.
― Acum ori niciodată, spuse Eli. Dacă nu sărim acum, totul se va sfârși. Chestia asta nu o să mai planeze mult…
Își luă avânt și sări în gol, reușind în ultimul moment să se agațe de balustrada de metal. Se cățără ajutându-se de picioare în interiorul culoarului și se întoarse către Berseize. Aceasta rămăsese împietrită, uitându-se la el și la distanța care începuse să se mărească între ei doi.
― Sari! Sari acum…
Fata își luă avânt și se aruncă în față, cu brațele înainte. Eli reuși să o prindă în ultimul moment, aplecându-se peste balustradă.
― Să nu mă scapi Eli, îi spuse ea privindu-l adânc în ochi.
― Niciodată, îi răspunse el trăgând-o peste balustrada rece.
În spatele lor, turbo-naveta se răsuci la 180 de grade, se ridică de bot și se repezi furioasă pe partea cealaltă a puțului zdrobindu-se de perete, după care se prăvăli în hău într-o ploaie de foc.
Berseize se întoarse, căutând din ochi restul formației. Cei șase războinici apărură de undeva din întuneric, privind îngrijorați la tânăra prințesă.
― Sunt în regulă, le spuse ea. I-am pierdut însă pe D’Leh și pe Midori.
― Ninh ga, ninh ga la ma, rostiră toți într-un glas aplecându-și capul.
Ținură un moment de reculegere în memoria celor plecați spre tărâmurile eterne dar fură treziți subit la realitate de huruitul motoarelor ce se auzeau, crescendo, de undeva de sub ei.
― Trebuie să plecăm! Trebuie să plecăm acum, spuse Berseize îndemnându-i să părăsească mina.
Se îndreptară toți șase spre intrarea atât de bine ascunsă și dispărură din raza vizuală…
Auziră vuietul cascadei de la depărtare și răcoarea apei fu cea care le mai îmbujoră fețele triste și seci. Trecură prin perdeaua rece și, în contact cu apa, toți avură senzația că se lepădau de toată mizeria universului lăsând în urma lor în întunecimea spațiului.
Se îndreptară, aplecați peste grumazul hatorilor, către țarcul animalelor unde descălecară gemând de durere.
