Mă uit pe hubloul mic de numai zece centimetri și văd stele. Nu prea multe, nu prea strălucitoare, dar reci, într-un întuneric din ce în ce mai adânc. Atât de aproape de vid. Geamul este securizat, capabil să reziste unui micro meteorit, dar dacă nava s-ar întâlni cu unul ceva mai mare, să zicem unul cât pumnul meu, atunci altfel ar sta lucrurile. La începutul călătoriei mă speria lucrul ăsta, petreceam ore întregi gândindu-mă la ce ar produce un asemenea impact, dar acum trăiesc aproape liniștit. Au trecut doi ani de atunci și timpul nivelează multe lucruri, iar pe altele le adâncește. Misiunea navei este să ajungă la marginea interioară a norului Oort, să ia toate datele pe care le poate lua și să le ofere omenirii. Rolul meu este să mă asigur că nava o să facă toate astea. Scopul meu este să-mi iau banii și să trăiesc restul vieții fără griji.
M-am pregătit mult pentru misiunea asta. Din timpul școlii viața nu se arăta prea drăguță cu mine și mama a insistat să încep să mă pregătesc pentru vârsta de douăzeci și cinci de ani. Atunci devii eligibil pentru a aplica pentru o astfel de misiune. Am început să mă antrenez fizic, să mă antrenez psihic. Cinci ani și ceva sunt mulți, mai ales dacă te gândești din perspectiva solitudinii. Am ridicat de fiare, m-am accidentat la spate, mi-am revenit, m-am pus iar pe treabă. Am învățat să meditez, am învățat să citesc. Nu literele și cuvintele efectiv, dar să înțeleg ce citesc, o diagramă pentru navă sau o piesă, să înțeleg lucruri care ar putea să-mi salveze viața. Am învățat să citesc și de plăcere. A fost un lucru nou pentru un băiat care ura școala și voia să facă orice altceva decât asta, dar a trebuit să o fac și trebuie să spun că este o experiență plăcută. M-am gândit la mai multe lucruri decât credeam că am să mă gândesc vreodată, am creat scenarii pe care tot eu le-am rezolvat în simulatoare, iar celor nerezolvate le-am permis să mă bântuie nopți întregi. Dacă nu aveam să le rezolv, măcar să le accept groaza pe care o băgau în mine. În timpul ăsta prietenii mei ba se distrau, ba se angajau. Intrau într-o lume în care am crescut și totuși cu care nu voiam să am nimic de-a face. Am aplicat la multe companii să capăt experiență, am lucrat câteva misiuni pe mai nimic, doar ca să prind o astfel de misiune. A meritat.
Lumea în care am crescut avea libertate și limite destul de bine definite. Aș fi putut să am o adolescență decentă alături de prieteni, dar a trebuit să investesc timpul să mă antrenez. Aș fi putut să am un job decent pentru viitor, dar nu mi-ar fi permis să fiu liber cu adevărat. Părinții mei și-au luat un apartament suficient de mare să putem convețui toți trei cu un credit pe treizeci de ani. Faptul că au făcut credit a însemnat că trebuia să deschidă o asigurare de viață destul de costisitoare, care să acopere valoarea integrală. Practic toți banii lor se îndreptau într-acolo și aveau să scape doar la bătrânețe. Nu se puteau muta decât după ce creditul era achitat integral, fiecare cheltuială ce depășea un anumit prag trebuia aprobată în prealabil de bancă. Mama a urât cu adevărat toate lucrurile astea, dar bănuiesc că le-a acceptat pentru că îl iubește pe taică-miu sau cine știe ce altă explicație ar fi posibilă, că mie nu mi-a oferit nimic concret, în afară de faptul că a vrut altceva pentru mine. Taică-miu s-a împotrivit plecării mele în spațiu. O vedea ca pe o lașitate și o scurtătură, ba mai mult, una cu adevărat periculoasă. Vedea în jur oamenii care s-au întors din astfel de misiuni și tot ce vedea îl făcea să dea din cap dezamăgit. Se temea că o să-mi pierd mințile într-o singurătate claustrofobă, asta dacă nu aveam să-mi pierd viața din cauza unei defecțiuni, boli potențate de lipsa gravitației sau cine știe ce alte cauze din care nu s-a mai gândit nimeni că o să mor. Dar și eu decisesem de mult să plec și odată ajuns aici am aflat ce e frica, dar și ce e siguranța. Dacă m-aș afla cu cincizeci de centrimetri mai în față aș fi mort, dar aici, protejat de hublou, mă simt în siguranță. Când eram mai mic și ai mei plecau noaptea aproape că înnebuneam. Verificam mereu ușa să fie bine închisă și nu adormeam decât atunci când eram epuizat cu totul. Este o frică pe care nu am reușit să o depășesc niciodată, voiam doar să mă simt în siguranță. Aici niciodată nu am experimentat sentimentul ăsta. Știu că nimeni niciodată nu o să deschidă ușa navei. Este o posibilitate foarte mare că o să înnebunesc, dar am certitudinea că mâine am ce mânca, iar că viitorul meu nu este controlat mai mult sau mai puțin de niște cămătari. O liniște pe care doar vidul ți-o poate da și un fel de-ați goli mintea cu totul special, deși nu e singurul.
De doi ani în nava asta mică am învățat multe, am uitat multe și am devenit un robot. Eram organizat când am plecat în misiune, dar aici m-am concentrat atât de mult pe lucrul ăsta încât în ultimele patru sute de zile am făcut același lucru cu o precizie uimitoare. Mă gândesc că așa o să arate următoarele o mie cinci sute de zile și sunt bucuros. Ar însemna că aș fi în viață, că sunt mai aproape de țelul meu de-a fi bogat și pe moment nu mă simt afectat. Mă trezesc să văd dacă nava s-a abătut de la curs. Mi s-a întâmplat doar de două ori și de fiecare dată cauza a rămas necunoscută. Abaterile nu au fost mari și nu au influențat cu mai mult de câteva ore orarul. Mă consider norocos doar prin prisma asta. Am auzit cum unii au pierdut ani de zile sau au plecat într-o călătorie fără sfârșit din cauza unor defecte la sistemul de navigație. Nu le-a mai rămas decât să se sinucidă. Și eu privesc pilula magică cel puțin odată pe zi. Ar termina totul, dar o păstrez doar pentru când nu mai e nicio speranță. Acum am destule. După ce verific că sunt pe traseul cel bun, continui verificarea de rutină a sistemelor navei, în special pe cel de întreținerea a vieții. Este foarte important să pot respira. După ce mă asigur că sunt pe drumul cel bun și că am suficiente resurse răsuflu sincer ușurat. Restul navei se descurcă fără mine. Motorul ionic a fost special construit cu o durată de viață de cincizeci de ani. Îmi trebuie doar zece la sută. Restul elementelor sunt alimentate de un mic reactor nuclear, răcit cu vidul rece din afară. Știu sigur că nu o să se supraîncălzească și pot să dorm liniștit. De aici doar trebuie să trimit un mesaj standard pe care colegii mei de pe Pământ îl vor primi peste o oră. Am trecut de Jupiter acum trei luni și totuși pot să primesc un răspuns la un mesaj în două ore. Din păcate distanța e atât de mare încât nu permite un telefon sau o discuție în timp real. Uneori nici nu vorbesc cu voce tare și, când mai scot câte un sunet, mă sperii. Pare nenatural și nelalocul lui, dar sunt conștient că sunt doar eu și închipuirile mele. Următorul lucru pe care-l fac este să mă asigur că nu o să mor când o să revin acasă, și anume exercițiile. Lipsa gravitației e principala cauză a morții printre cei ca mine. De la bolile dezvoltate în spațiu, până la întoarcerea pe Pământ cu un corp atrofiat din toate punctele de vedere. Densitatea osoasă este redusă, iar oasele ți se rup la orice mișcare. Mușchii se atrofiază atât de mult încât inima îți cedează, plămânii nu se pot umple cu aer. Fac tot ce ține de mine, dar dacă s-ar investi pentru mai mult spațiu, într-o navă unde și-ar găsi loc și aparatele special concepute pentru întreținerea densității musculare, atunci poate aș fi mai încrezător. Dar nu o să mă dau bătut. Am avut timp să aflu tot ce pot despre domeniul ăsta, fitness spațial. Sună rău, dar pentru mine poate să fie diferența dintre moarte și viață, așa că știu tot ce e posibil despre el. Mi-ar fi plăcut să am o bicicletă, o bandă de alergare adaptată pentru gravitație zero, dar se pare că trebuie să mă descurc cu aparatul de rezistență și cu benzile elastice cu rezistență de la zece kilograme până la o sută. Pentru că sunt limitat de echipamente trebuie să mă antrenez până la patru ore pe zi, dar nu-i ca și cum nu aș avea timp. Nu-i plăcut cu siguranță, dar e vital.
Că tot vorbesc despre lucruri vitale, trebuie să amintesc de mâncarea deshidratată care mi-a făcut viața mult mai ușoară. Îmi plac fructele și cred că mănânc puțin prea mult, dar bănuiesc că spre drumul către casă o să mă mulțumesc cu anticiparea și pilulele nutriționale. De apă potabilă nu duc lipsă, dar cel mai mult îmi lipsește un duș lung. Acum arunc cârpa în aparatul centrifugal și primesc una umedă cu o soluție minune care mă ține curat, sau pe cât de curat pot fi. E un compromis, dar câteodată sunt recunoscător și pentru asta. Lucrurile pot deveni cu adevărat rele când le faci pentru prima dată. De exemplu prima mea masturbare în gravitație zero. A fost ceva cu adevărat special. Mi-a luat ore întregi să adun sperma care plutea și ocazional se întindea pe echipamente. M-am felicitat apoi pentru faptul că am luat cu mine un dildo și am aflat că stimularea prostatei poate fi învățată. Pentru un heterosexual a fost un prag psihologic important, dar sunt patru sute de zile la rând în care am făcut același lucru. Aici compania nu a dezamăgit și mi-a oferit acces la materiale pornografice de cea mai bună calitate. M-am bucurat când am aflat că pot să aleg orice model vreau și să îi urmăresc materialele, ba mai mult, modelele pe care le-am ales, au decis să facă un video împreună personalizat. Am fost puțin emoționat, pentru că s-au depus ceva eforturi în privința asta. Fetele erau din colțuri diferite ale lumii și au trebuit să-și elibereze un program aglomerat și să lase să aștepte clienții care chiar plăteau. O oră și jumătate cum nu ai să mai găsești pe nicăieri, și-a fost doar pentru mine. Chiar m-au ajutat mai mult decât or să știe vreodată.
Trebuie să supravețuiesc cumva din toată experiența, chiar dacă înseamnă să mă șterg cu o cârpă de tot felul de secreții. Am învățat să fiu un prieten bun aici, să nu judec și să mă țin de cuvânt. Nu-mi permit să mă dezamăgesc. Dacă-mi propun să învăț un lucru nou și, slavă Domnului, încerc să învăț ceva în fiecare zi, atunci mă susțin și nu-mi permit să fiu delăsător. În primul rând studiez nava și funcționalitatea ei. Chiar dacă sunt destul de împăcat cu faptul că este proiectată să reziste mult mai mult decât călătoria asta, tot vreau să înțeleg cu ce mă deplasez. Cu cât aflam mai multe, cu atât eram mai fascinat și m-a făcut să continui să citesc de la diagrame până la procedee de sudură aplicate. Alt lucru pe care vreau să-l învăț este grădinăritul. Plănuiesc să-mi iau o casă relativ mare, cu o grădină încă și mai mare. Crescând toată viața printre betoane și fără posibilitatea să evadez măcar puțin, cred că-mi doresc să am grijă de grădina mea. Acum o să fiu onest. Nu știu cum o să mă descurc sau dacă chiar o să-mi placă, dar vreau măcar să încerc să cresc flori și pomi și poate chiar și niște legume, deși din ce învăț, din atât mi se pare mai greu.
Poate sună că nu fac altceva decât să muncesc, ba fizic, ba psihic, dar nu e așa. Fizic da, pentru că sunt conștient că aș putea muri când m-aș întoarce, dar nimeni nu s-ar îngrijora dacă aș fi mai prost decât am plecat. Prioritatea firmelor pentru piloți este:
1.Să apese butonul de trimitere a informațiilor
2.Eventual să ajungă
3.E acasă? Perfect
4.Ideal să nu fie nebun
Nimănui nu-i pasă dacă o să fiu mai inteligent decât atunci când am plecat. În perioada de pregătire, firmele oferă posibilitatea oamenilor de-a lua cu ei ce fel de material dorește. De la filme la cărți, la muzică, stand-up, jocuri, porno și orice fel de lucru ce poate fi inclus în memoria unui calculator. Am citit că mai puțin de zece la sută aleg să adauge cărți, de orice fel. Eu am ales asta. De la manualul navei, schemele de execuție, la cărți despre grădinărit, instalații sau electricitate, până la ceva romane de dragoste, de spionaj sau SF. Îmi place să mai citesc când orice altceva mă obosește și în plus, eu am luat de toate. Era loc pentru orice și mii de zile în față. Nu am vrut să mă trezesc că rămân în pană de idei. Dar arma mea secretă și lucrul pe care-l folosesc des pentru a face totul mai suportabil e colecția mea de clipuri scurte. Am încărcat 43.000 de ore așa ceva, practic, material pentru întreaga călătorie. Clipurile sunt adunate pe o perioadă de cinzeci de ani, încă de când s-a recunoscut aportul lor semnificativ în abnegarea sinelui. Sunt nefiltrate și încerc să fac un studiu, poate pe cineva ar interesa când m-aș întoarce acasă să afle ce efect au pe termen lung. Din păcate sunt singurul subiect de caz și totodată persoana care trebuie să interpreteze datele, și așa puține. Mi-ar fi plăcut să am un aparat să pot face o electroencefalogramă măcar, sau o simulare 3D a ce se petrece în creierul nostru când ne uităm la astfel de videoclipuri. Din păcate o să vin doar cu supoziții. Poate le voi putea demonstra în viitor. Să demonstrez că niște clipuri scurte cu pisici, cu dansuri, cu căzături, cu râgâieli, câini care merg în două picioare, oameni care merg pe o roată cu bicicleta, oameni care cad de pe bicicletă, care cad de la balcon, de la etaj, din picioare, care se aruncă în mare, în piscină, din avion, din balon, din stratosferă, oameni care se costumează cu fiecare prilej, care o fac pentru un stil de viață, oameni care încearcă un sport nou și se fac de râs sau din contră le ies din prima și ești foarte impresionat, ei bine, să demonstrez că te țin sănătos mental. Am atât de multe încât nu le poți categoriza, atât de multe încât nu o să le pot termina nici în două misiuni, dar mă fac să uit de angoasă și le folosesc cu succes să călătoresc în viitor, pentru că, odată ce le pornesc, sar puțin în viitor, de parcă aș fi gravitat în jurul unei găuri negre.
Avantaje și dezavantaje și cel mai greu lucru pentru mine este dorul. Marele dezavantaj al singurătății de aici este că nu întâlnești niciun om, că ești singur cu ce s-a întâmplat în trecut. Mă simt ca într-o arenă cu sentimentele mele și credeam că timpul doar o să ajute lucrurile să fie mai bune, rănile să se închidă, să mă vindec frumos sau urât, dar în orice caz să mă vindec. Nici gând. În fiecare zi mă confrunt cu dorul, cu durerea, cu amintiri care capătă proporții tot mai negative și sunt antrenat într-un joc pe care-l pierd mereu. Nu reușesc să înțeleg mecanismele care mă poartă în fiecare zi pe aceeași cale și nici nu pot să înțeleg cum să le depășesc. Se pare că sunt doar o altă roată în tot sistemul și o roată nu poate să vadă întreg ansamblul. Adorm gândindu-mă că o să fie mai bine. Niciodată nu e, dar măcar încerc. Patru sute de zile la rând am făcut aceleași lucruri. Ziua de ieri se oglindește în cea de mâine și eu mai am destule până mă întorc. Sper doar să o fac și să profit de tot chinul ăsta. Sper să fiu altcineva când ajung, poate mai bun, poate mai rău, poate mai nebun ca niciodată sau iluminat în vreun fel. Oricum ar fi, vreau banii ăia, vreau casa aia mare și vreau să trăiesc liniștit și împăcat cu tot bagajul pe care-l aduc de aici. Sau poate o să mă găsească extratereștrii și mă vor duce pe planeta lor. Ar fi mai bine.
