Să te gândești la Claudia(timp de citire: 48 minute)

Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent.

---

 

1

 

— Aici este biroul tău.

Mariam Varga îl conduse spre una dintre mesele din rândul de lângă perete, cea pe care mai multe dispozitive electronice clipoceau în așteptarea utilizatorilor. Mocheta groasă, de culoarea șobolanului ud, le absorbea pașii, făcându-i să pară doi intruși în peisajul dezolant al open space-ului dinaintea începerii programului. Chiar și lumina împroșcată din led-uri rotunde, prinse în tavanul înalt, părea să se piardă la jumătatea drumului, din ea nemairămânând decât dâre gri.

Bărbatul în costum bleumarin, cu croială clasică, prea clasică pentru postura lui țeapănă, privea fascinat în jur, neatent la îndemnul discret al plasatoarei de a-și lua în primire biroul. Desigur, îi fusese atribuită o copilărie nefericită, împărțită între o casă de copii și alta, iar acum, după atâtea luni de căutări, i se ivise prima oportunitate profesională. Lui Mariam i se părea firesc ca un asemenea noroc să îl copleșească, iar reacția lui nu era cu nimic sub așteptări – gură întredeschisă, ochi măriți, răsuflare tăiată. Nimic despre cealaltă viață, cea marcată de consumul de droguri și de femei ușoare, nu transparea pe chipul tânăr, încremenit într-o mirare copilărească, aproape nătângă.

— Pentru mine?

— Desigur, domnule… Crep, spuse Mariam după ce consultă discret numele în tableta din palmă.

Se anunța o zi încărcată, cu zeci de labouri noi, nu le putea reține numele tuturor. Prefera să se concentreze pe respectarea etapelor necesare integrării în mediul profesional – așteaptă-i la poartă, trece-i prin filtrul de securitate, arată-le biroul, prezintă-i colegilor, – asigurându-se că tot mai mulți oameni, de la femeia de serviciu până la director, vor remarca prezența nou-sosiților. În felul acesta, labourii aveau șansa unei vieți noi, care în aparență nu se deosebea prin nimic de cea a celorlalți cetățeni, fără ca nimeni, nici măcar ei înșiși, să le bănuiescă proveniența.

— Vă las să vă familiarizați cu locul, între timp vă sosesc și colegii… apoi ne vedem din nou.

— Sărut mâinile, doamnă Melic.

Mariam, care tocmai se pregătea să plece spre poarta unde un alt labour aștepta, inocent, să-și înceapă prima zi dintr-o nouă viață, rămase în loc.

— Cum ai spus?

— Ah, vă rog să mă scuzatsi, nu mi-am dat seama. Este o vorbă pe care am învătsat-o acolo, la adăpost…

Plasatoarea încuviință din cap. Sigur că știa, doar ea îi scrisese scenariul pentru trecut și alesese coordonatele programului actual. Iar gestul ei nu avea nimic de-a face cu generozitatea, ci cu productivitatea muncii, eficiența și celelalte obiective anuale.

— De nume ziceam… Melic?

Crep își coborî privirea, ascunzându-și gâtul în gulerul cămășii.

— Da… Așa mi s-a zis la interviu, că azi mă va prelua doamna Melic… Claudia Melic… Glasul bărbatului deveni nesigur. Nu suntetsi ea?

Mariam îl privi cu mai multă atenție, înregistrându-i fiecare ascuțiș al feței, fiecare zvâcnet al mușchilor. Oare să se fi strecurat vreo informație eronată în bagajul de cunoștințe al labourului Crep? Resprinse ideea tot la fel de repede cum o formulase, convinsă de absurdul acesteia. Prima zi din identitatea bărbatului începuse abia cu două ore în urmă când bărbatul se trezise într-o cameră de bloc, cu mintea plină de informațiile pe care ea însăși i le alesese cu deosebită grijă din scenariul schiță. Iar amintirea despre interviul de angajare era, conform regulamentului, una standard. Sau cel puțin așa trebuia să fie. Își făcu o notă mentală să verifice dacă procedura se instalase cu succes imediat ce va termina cu integrarea celorlalți labouri care, foarte probabil, începuseră să sosească, unul câte unul, la intrarea în clădire.

— Atunci este o greșeală? spuse Crep. Nu trebuia să mă angajatsi pe mine?

Privirea bărbatului începu să se împăienjenească, prevestind lacrimile, o criză emoțională, urmată apoi de scăderea stimei de sine, a productivității și, într-un final, a utilității profesionale. Ori asta se traducea prin neglijență din partea Mariamei, al cărei scenariu trebuia să-i asigure labourului o durată de viață profesională de cel puțin 20 de ani.

— Cum să fie o greșeală? spuse plasatoarea. Suntem o companie serioasă, ai semnat un contract cu noi, ești angajatul nostru. Colega mea a avut o urgență în dimineața aceasta și m-a rugat pe mine să te întâmpin. Să nu-ți faci griji, va fi bine.

Când reușea să afle cine era acea Melic și cum reușise să apară în memoria unui labour proaspăt inițializat.

 

2

 

Întuneric, beznă, nepătruns… cunoștea atâtea sinonime pentru negru, dar niciunul nu putea reda cu fidelitate starea în care se afla. Nu vedea nimic. Și mâna dacă ar fi reușit să și-o apropie de pleoapele deschise tot nu ar fi putut s-o distingă de pâcla care-i acoperea ochii. Când încerca să miște brațele, în locul lor întâlnea doar o furnicătură vagă, ca și când un burete ar trece ușor peste un strat de praf. Iar corpul… unde era? Ce făcuse cu el?

Întunericul nu îi răpise doar vederea, ci și restul simțurilor. Nu își dădea seama dacă îi era frig sau cald, foame sau sete, dacă stătea culcată sau în picioare, nici măcar dacă mai avea picioare, mâini, cap… Furnicăturile erau doar o părere, o altă iluzie creată din teamă, pentru a-i ține tovărășie peste nimic.

Da, teama era singurul sentiment familiar care îi mai rămăsese. Genul de teamă care face nările să freamăte, pregătindu-se pentru un strănut, așteptând să se elibereze de vietatea cuibărită acolo, înăuntru – o râmă sau poate doar un fir de ață agățat de sinusuri și atârnând până deasupra buzelor, cu un pitic ținându-se strâns de capătul liber, scuturându-l și smucindu-l ca pe o coadă de animal.

Încercă să se gândească la altceva, la locul în care se afla – ca la o cameră, la cum ajunsese acolo și de ce – ca la un film, la cine era el (sau ea?), cine îi erau părinții și prietenii – ca la niște poze înrămate pe un birou, dar cuvintele acelea, deși le înțelegea cu ușurință sensul, îi scăpau printre degetele minții, reci, alunecoase, incapabile să evoce vreo amintire, să creeze imagini, senzații sau ancore pentru mintea debusolată.

Vru să strige, să-și regăsească o parte din trupul rătăcit, glasul sau buzele sau urletul însuși, și întâlni râmele alunecând într-un gât imaginar, purtând cu ele gust amar de pământ.

Oare asta însemna să fii mort, să cunoști atâtea cuvinte, dar să nu poți alcătui niciun răspuns din ele?

 

 — Te-am rugat să păstrezi distanța!

Mariam tresări, mai mult surprinsă de ceea ce vedea decât de asprimea vocii lui Mori în căști. Dincolo de geam, zgribulit sub pătura termică, individul părea cufundat într-un somn profund, indus de substanțele care îi pătrundeau în organism prin tubul conectat la încheietura mâinii stângi. Undeva în lungul proces al ștergerii și programării, ochii lui rămăseseră deschiși, insensibili la stimulentele chimice, astfel că, la răstimpuri, dintr-o laterală a cuvei țâșnea o pulbere de apă pentru a-i menține umeziți. Când ploaia artificială îi împroșca obrajii lipsiți de păr, trăsăturile individului rămâneau imobile, doar buzele i se mișcau ușor, ca la peștii eșuați pe uscat.

Arăta atât de vulnerabil, de neștiutor, de neprihănit încât Mariam nu înțelegea cum ar fi fost posibil ca dintr-o astfel de ființă să se nască un om util societății.

Dintr-odată, cel din cuvă deschise ochii. Nu în sens fizic, căci pleoapele le avea deja depărtate, ci într-un fel care îl făcea să pară conștient de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Din sticloasă, privirea lui deveni limpede, concentrată asupra lui Mariam ca asupra unei curiozități nemaiîntâlnite pe care abia acum o descoperea, buzele se deschiseră și mai tare, pregătite să exclame sau să strige, iar pleoapele se zbătură de câteva ori ca sub stroboscop, înlăturând cu fiecare bătaie semnele prezenței umane.

Mariam se depărtă cu spatele de peretele din sticlă și aproape că se ciocni de Mori care venea, clătinându-se pe piciorul mai scurt, prin culoarul delimitat de două rânduri de cuve luminate în nuanțe pale de indigo și violet. Chipul vânzătorului era brăzdat de cearcăne și umbre, nu toate negre, dar fiecare ascuțită în felul său, însă ea se strădui să nu le ia în seamă, hotărâtă să nu lase furia lui să urce peste furia ei, să i se salte în spinare și să o răstoarne la pământ, să o frământe apoi cu picioarele, înmuind-o. Se întoarse pe jumătate spre cuva în care același individ care o speriase mai devreme își ducea traiul de legumă până când vreun plasator sau vreo persoană fizică ar fi avut nevoie de el.

— Este normal să… șopti în microfon, dar Mori o înșfacă de braț și o trase într-o parte, lângă un perete.

Cea mai apropiată dintre cuve avea luminile stinse, ca o cochilie din care apele curățaseră melcul uscat, însă toate celelalte erau ocupate, tuburile și furtunurile vibrau sub tavanele de sticlă, iar dedesubtul lor, păturile termice se înălțau și coborau ritmic.

— Așteaptă aici! îi spuse bărbatul, apoi șonticăi câțiva pași spre cuva de lângă care o îndepărtase, căutând cu degetele în lateralele postamentului.

Mâna lui subțire, antrenată, pătrunse fără nicio dificultate prin spațiul strâmt și tastă rapid câteva cifre. Un abur gălbui se insinuă în cuvă, mai întâi prin colțuri, apoi prin podea, expandând rapid spre geamuri, spre tuburile care coborau din tavan, spre trupul inert în care se oprea rețeaua de furtunuri și cabluri, acoperindu-le. Mori se întoarse lângă ea, împingându-și din mers căștile de pe urechi, lăsându-le să-i atârne ca un colier în jurul gâtului.

— Ce naiba, Mariam, parcă ai fi copil. Un singur lucru îți cer și tocmai pe ăla îl faci pe dos. Nu este de ajuns că am făcut o excepție pentru tine și te-am lăsat să cobori printre cuve, a trebuit să te apropii de geamuri… bine măcar că n-ai început să ciocăni în ele și să mi-i trezești.

— M-am uitat doar, nu am atins nimic. De altfel, de asta am venit, să văd labouri, nu să mă plimb printre cuve goale ca pe bulevard.

— Înțeleg că ești curioasă, însă în acest stadiu interacțiunile indivizilor cu exteriorul pot fi dăunătoare. Orice șoc, orice zgomot în plus își poate lăsa amprenta asupra lor. Știi cum sunt ei acum, ca niște foi albe: poți scrie orice pe ele, dar dacă nu ești atent la cum le ții în mână, le îndoi, le murdărești, le strici calitatea.

Mariam rămase gânditoare, privind șirurile de cuve în care se odihnea, într-o stare letargică, lipsită de gânduri și de amintiri, viitoarea forță de muncă. Revăzuse coordonatele scenariului pe care îl scrisese pentru Crep, descărcase și urmărise personal filmările celor câteva amintiri legate de interviul de angajare. Nicio referință la doamna Melic, totul decursese conform scenariului pe care îl introdusese în sistemul de programare. Și totuși, iată că se întâmplase.

— Este posibil să fi apărut o astfel de interferență recent?

— Nu, am studiat rapoartele imediat ce mi-ai spus că ai un inconvenient, dar nu s-a înregistrat nicio anomalie.

— Este mai mult decât un inconvenient, este o amenințare.

Mori îi aruncă o privire pe care Mariam nu știu cum s-o interpreteze. Ironie? Plictiseală, poate?

— Atunci, dacă situația este atât de gravă, ar fi trebui să faci o plângere la Direcția de Educare și Integrare. Știi că în cazurile astea noi nu aveam nicio răspundere, suntem doar niște intermediari care depozităm și vindem labouri. De ștergere și de transport se ocupă ei. Deci plângerea trebuie depusă direct la furnizor, cum scrie și în contract…

Vânzătorul dădu să deschidă mapa pe care o avea la subsuoară, dar Mariam îl prinse de mână și îl ținu strâns de degetele groase, tremurătoare, ca pe o veche și dragă cunoștință. Vechi era Mori, mirosea a naftalină și a unguente pentru șoldul sfărâmat, însă drag nu-i fusese niciodată.

— Știu ce scrie-n acte, nu pentru asta am venit. Vreau să te uiți la câteva cadre și să-mi spui ce părere ai.

Mori încuviință din cap, ținând căștile la nivelul urechilor, gata în orice clipă să le introducă în pavilioanele păroase, așa că Mariam trase aer în piept, scoase din buzunar tableta, o conectă la rețeaua vânzătorului și rulă înregistrarea întâlnirii pe care o avusese cu doar câteva ore în urmă.

— Un labour în prima lui zi de lucru… spuse vânzătorul după ce imaginea unui Crep stând pe scaun și privind tâmp în jur dispăru de pe ecran. Entuziast, dar copleșit, absolut firesc în situația lui.

— Am sesizat și eu asta. Altceva?

— Te-a luat drept altă persoană, deci cineva a încurcat niște ițe prin scenariu.

— Nțțț, am verificat, scenariul s-a instalat cu succes. Interferență zici că nu e… Și totuși, nu te-a zgâriat nimic pe urechi când ai ascultat conversația?

Mori ezită înainte să răspundă.

— Nu pronunță corect unele cuvinte.

— Ai urechi fine, eu mi-am dat seama că stâlcește litera „ț” abia când am analizat înregistrarea. Și am avut un adevărat șoc atunci. Labourii nou-inițializați nu suferă de asemenea defecte, chiar dacă le-ar fi avut în starea inițială, prin ștergerea amintirilor, a vechii personalități, ele ar fi fost automat corectate.

Vânzătorul ridică un deget în aer ca și cum ar fi vrut să-i atragă atenția asupra unui aspect important

— Decât decât dacă sunt programați să le aibă. Nu te uita așa la mine, unora le place ca labourii din slujba lor să manifeste mici defecte, nu dintre cele care ar interfera cu activitatea lor profesională sau i-ar face dezagreabili celor cu care ar interacționa, ci mai degrabă particularități, trăsături menite să dea naturalețe, autenticitate, unicitate persoanei – un legănat de picior, un clipit din ochi, o anumită mișcare a degetelor…

— Când vine vorba despre angajați, noi solicităm perfecțiune și previzibilitate.

— Este dreptul vostru, doar plătiți pentru asta.

Și un apropo la ultima negociere de vânzare, pe care Mariam decise să-l ignore. Nu ea se ocupa de contracte și ar fi fost o imprudență să se avânte într-un domeniu necunoscut.

— Atunci ești de acord cu mine că labourul din filmare a făcut un mic detur înainte să ajungă la voi. Cel mai probabil cu oprire într-o locuință particulară.

— Te-ar ajuta la ceva să fiu?

— Să aflu cine l-a adus…

— Și-apoi, ce-ai de gând să faci cu informația asta? Defectele unei ștergeri neprofesioniste nu pot fi eliminate cu una, cu două. Hârtie, Mariam, amprentele celor care o ating rămân acolo, imprimate pe ea…

Plasatoarea încuviință din cap, cu ochii la ecranul negru al tabletei în care chipul ei se reflecta deformat. Mori avea dreptate, niciunul dintre programele de ștergere nu putea rivaliza cu cel oficial, pe care autoritățile îl foloseau pentru a radia memoria răufăcătorilor, ca apoi să poată aplica, pe fondul curățat de tare, scenarii utile societății. În cazul primelor, nu aveai niciodată garanția că ștergerea se efectuase complet, că fragmente din viața anterioară – un gest, o privire, un nume, o dorință, mici sedimente aparent insesizabile – nu rămăseseră agățate de memoria indivizilor pentru a putea fi ulterior exploatate de către cei care făcuseră operația. Un fel de asigurare pentru cazul în care clientul nemulțumit s-ar plânge de calitatea mărfii primite.

— Pot să vi-l returnez și să vă cer banii înapoi, poate chiar și o mică despăgubire. Dacă cer o anchetă oficială, am acest drept.

— Care va fi și ultimul. Îți vor imputa că nu ai verificat proveniența labourului înainte de a-l inițializa.

Mariam strânse din buze. El îi vânduse un labour refolosit, șters cu cine știe ce program dubios, și tot el o acuza acum de neglijență în serviciu? Nu că n-ar fi avut dreptate, dar asta nu însemna că era și îndreptățit să o judece.

— Să nu crezi că tu o să scapi. Ia uite-le, spuse arătând spre șirurile de cuve goale. Te așteaptă.

Vânzătorul chicoti, cu gura ascunsă în spatele palmei.

— Nu m-ar mira, întotdeauna mi-am zis că le este drag de mine.

— Eu vorbesc serios, iar ție îți arde de glumă, de parcă nu ai ști ce legume ai în grijă.

— Și eu tot serios sunt. Nu mi-e frică de uitare, nici de cuve, nici de neantul din ele, de viața necunoscută pe care un străin mi-ar pregăti-o pe un calculator. Am avut ocazia să recunosc pe stradă, în magazine sau chiar în birourile administrației, o parte dintre indivizii ieșiti chiar de-aici, din cuvele pe care le vezi goale. Niciunul nu mi s-a părut mai nefericit sau mai nenorocit decât noi. Și ei iubesc, râd, plâng, se bucură, își fac griji, planuri, au așteptări… ca tot omul. Dacă n-aș fi știut despre ei că sunt labouri, nu cred că aș fi putut să-i deosebesc de noi, de cei cu identitatea pură.

Mariam oftă ușor. Asta era și ideea, labourii să pară oameni normali ca ea, ca Mori. Și totuși…

— Asta nu te sperie, Mori? Cât de mult semănăm unii cu ceilalți și cât de fină este linia care ne desparte, cât de ușor poți ajunge, într-o clipă de neatenție, de partea cealaltă a sticlei…

— Dacă nu cumva am fost deja acolo. Să știi că uneori stau și mă întreb: oare chiar suntem cine ni se spune că suntem?

— Sigur că da.

— Și labourii cred că sunt puri.

— Doar că lor nu li se încredințează soarta altor labouri…

Vânzătorul rămase tăcut, mestecându-și buzele, iar Mariam înțelese din cuvintele nerostite că Mori se afla în cumpănă. Un singur gest, un singur sunet în plus ar fi putut înclina balanța în favoarea ei tot așa cum ar fi putut s-o destabilizeze înspre partea opusă, așa că, făcându-și curaj, îi cuprinse mâinile aspre, mirosind a naftalină. Când bărbatul, mirat, tresări și își ridică ochii spre ea, făcu un efort să-i zâmbească.

— Am o responsabilitate, Mori. O mare responsabilitate pentru labourii care-mi sunt dați în grijă. Dar mai ales pentru acest Crep a cărui primă zi în lume nu a decurs așa cum trebuia. Cine l-a adus aici?

Umerii bărbatului zvâcniră, ca și când acesta dorise să-și arate neștiința – sau poate nepăsarea –, dar își amintise ceva important tocmai la jumătatea gestului.

— Nu știu cum îl cheamă, nu s-a prezentat și nici nu i-am cerut să o facă. Astfel de tranzacții au loc, după cum bănuiești, cu ochii închiși.

Mariam își îngădui un zâmbet, mulțumită că Mori începea să coopereze.

— Mă mir. Până acum ar fi trebuit să știi deja că ochii închiși aduc numai probleme.

— Doar pentru cine are curiozitatea să vadă ceva, eu sunt suficient de bătrân să nu-mi mai pun baza în simțuri. Omul de care întrebi a venit printr-o recomandare. Fres, i se spune, îi ajută pe tipii cu probleme să-și plătească datoriile.

— Bănci?

— Jocuri de noroc.

 

3

 

Se întoarse brusc, eliberând prin fumul albăstrui o cascadă răcoroasă de paiete și argint. Buclele supradimensionate îi umbreau fruntea, ochii, obrajii care poate îi dogoreau de emoția riscului, dezvelindu-i doar buzele conturate cu indigo.

— Am nevoie de puțin noroc astă seară. Crezi că poți să mă ajuți? Își făcu palmele căuș și le întinse înainte ca și cum ar fi strâns în ele apă dintr-un izvor, apă clară și rece, pentru buze însetate. Suflă.

Docilă, prinse în vârful degetelor încheietura delicată, o apropie de buze, amețită de parfumul fin, de liliac și merișor.

 

Bila săltă pe suprafața rotitoare și se opri, după ce ezită între caseta verde și cea roșie, pe 26 negru.

Mariam încercă un sentiment de disperare când crupierul culese din fața ei ultimul jeton. Fusese atât ușor să cheltuiască din micile ei economii, ba chiar o distrase senzația aceea nouă, de gol în stomac, când plasa pariul sau urmărea învârtirea amețitoare a ruletei, însă perspectiva de a-și face datorii doar ca să mai rămână o vreme în cazino nu o încânta. Ce garanție avea că mai încolo ar fi putut da de Fres? Nu era ca și cum ar fi știut cum arată sau care îi sunt obiceiurile, și nici nu putea merge prin toată casa de jocuri întrebând în gura mare despre el.

Aruncă o ultimă privire spre ruleta care își reluase rotirea, pregătindu-se să-i sărăcească pe unii și să le ofere fiori de bucurie altora.

— Pleci deja?

De lângă masa de joc, o tânără îmbrăcată în mătase ivorie venea spre ea, plimbând între degete un pahar în care se zbătea, gata să dea pe dinafară, suc de merișoare.

— Ce-i mai interesant abia începe, îi spuse umezindu-și buzele în lichidul vișiniu.

— Pentru mine se sfârșește aici, spuse Mariam. Mâine mă trezesc devreme.

— Trezitul de dimineță este o adevărată pacoste. Mie, una, îmi dă dureri de cap, așa că prefer să amân somnul cât de mult pot. Își lăsă capul pe un umăr, clipind ușor spre ea. Ai putea să-mi urmezi exemplul.

Mariam își mușcă buza. Niciodată nu agrease persoanele trândave, care se trezeau târziu și își ocupau vremea cu te miri ce, în niciun caz nu cu o slujbă serioasă, dar în același timp, ceva din atitudinea femeii, poate naturalețea cu care mătasea i se mula pe corp, poate relaxarea cu care privea în jur, de parcă acolo ar fi fost la ea acasă, o atrăgea. Nu arătase niciodată atât de bine încât să poarte rochii vaporoase și, de altfel, nici n-ar fi avut când. Rareori i se întâmpla să iasă în oraș, programul încărcat de la serviciu îi răpea tot timpul liber, însă pe ea nu o deranja, se simțea bine acolo, printre cuvinte, născocind vieți noi, folositoare societății. Și, în mod neașteptat, se simțea bine și aici, născocind noi metode de a trage de timp în speranța că poate, poate, îl va întâlni pe Fres.

— Sunt ochi și urechi.

Femeia chicoti și îi întinse mâna.

— Încântată, O-și-U, eu sunt Fres.

Mariam își ascunse surpriza în spatele unui chichotit. Mori nu o prevenise că „dealerul” lui este o femeie, astfel că și-l imaginase drept un tip bine făcut, cu pielea negricioasă, îmbrăcat în costume italienești cu o mărime mai mică.

Fres îi făcu semn din ochi.

— Continuăm cu ruleta sau ne mutăm la Jack?

— Prefer să stăm de vorbă. Atmosfera este foarte plăcută.

— Viciată, vrei să spui. Pariezi o dată, de două ori, de trei, apoi nu te mai oprești până nu-ți toci toți banii și-ți faci datorii. Fres ridică din umeri. Dacă știam că ești așa plicticoasă, te lăsam să pleci.

— Nu este timpul pierdut.

Fres își roti privirea prin sală, evaluând scurt fiecare dintre jucătorii.

— Uite că-ți mai dau o șansă. Ruleta sau…

Mariam își frământă pumnii în buzunarele goale ale sacoului. Dacă o pierdea acum…

— De ce nu alegi tu? Presimt că vor fi banii tăi în joc…

Femeia își dădu capul pe spate și râse îndelung, paharul cu suc de merișoare zguduindu-i-se în mână.

— A, deci n-ai altă treabă mâine de dimineață decât să faci bani.

— N-aș aștepta până atunci, dacă aș avea oportunitatea mai devreme.

— Poate îți surâde norocul, doar ești în casa lui. Ia spune, la ce te-ai gândit?

Mariam ezită înainte să se aplece spre urechea lui Fres. Oare să abordeze direct subiectul care o interesa sau să îl păstreze pentru mai târziu? Dar oare avea să mai prindă o ocazie atât de bună?

— Am un labour de vânzare.

— Ești cumva de la Direcție? întrebă Fres pe un ton indiferent.

— Plasatoare de personal într-o companie privată.

— Și unul dintre labourii tăi are erori…

— Previzibil, nu?

— Nici nu trebuie să te străduiești să pari altfel, m-a anunțat Mori c-o să apari pe-aici. O cercetă din cap până în picioare, stăruind asupra taiorului sobru, descheiat în dreptul pieptului pentru a descoperi partea superioară a topului din dantelă, dar tot nepotrivit atmosferei eclectice din casa jocurilor. Altfel nu cred că te observam.

Femeia scoase o mini-tabletă din poșeta-plic și începu să își plimbe arătătorul dintr-o parte într-alta a ecranului.

— Ai mare noroc că sunt o persoană ordonată. Ultimul client pe care i l-am trimis lui Mori.

Întoarse tableta, iar Mariam se pomeni privind în ochii apoși ai unui bătrân cu înfățișarea clasică a bunicului – păr alb, pieptănat pe spate, față ovală, obraji zbârciți, dar luminoși. Acesta stătea pe un scaun în dreptul unui aparat de jocuri electronice, cu mâinile în poală și umerii lăsați ca și cum tocmai ar fi oftat adânc, a neputință. Dedesubt, chiar în dreptul genunchilor, erau mâzgălite un nume și o adresă.

— El?

Mariam se așteptase la o listă de câteva nume care s-o țină ocupată mai multe zile, făcând-o să urmărească zeci de piste false înainte de a o găsi pe cea bună.

Fres o bătu ușor pe umăr, râzând.

— Sperai la un tinerel?… Nu te întrista, oricum e prea târziu să-i faci acum o vizită, probabil i-ai cauza un atac de cord dacă l-ai trezi din somn. Zi-mi mai bine pe ce să-i facem praf banii.

 

4

 

Procedura este pentru siguranța societății și pentru binele tău. Îți oferă șansa de a uita tot ce este rău, tot ce nu a mers bine în viața ta și de a o lua de la capăt. Ca un fel de reset, dacă vrei să-i spui așa. Vom șterge tot ce ține de vechiul tău eu, cel uzat, perminat, urâțit de întâmplările nefericite prin care ai trecut, și îl vom înlocui apoi cu eu-l pe care îl vei alege tu. Ai crescut într-o familie disfunțională? Nu plânge, poți cere să ți se insereze amintiri duioase, cu părinți prezenți și bunici iubitori. Bogăție în locul sărăciei, prieteni în locul singurătății, aventuri în locul rutinei. Semnezi și viața ți se schimbă, toate crimele, toate fărădelegile, scăpările, defectele or să dispară. Ai posibilitatea unei vieți perfecte, de vis. Un om nou, mai bun, mai vesel, împlinit. Oare nu asta ne dorim cu toții?

Semnează, semnează aici.

O femeie îmbrăcată în costum gri petrol îi așeză cu grijă tableta între mâinile imobilizate de cătușe.

Poți ispăși, te poți vindeca, poți avea o viață nouă, așa cum meriți…

 

Mariam se opri în fața trecerii de pietoni, recunoscătoare pentru culoarea roșie a semaforului care îi îngăduia câteva momente de repaus. Un vertij ciudat, dublat de reflexe întârziate, începea să umple golul lăsat de noaptea pierdută în casa de jocuri. În urechi încă îi mai stăruia tumultul riscului, prin glasurile indistincte ale unor parteneri invizibili și ciocnirea jetoalenor trase de crupier, iar aroma dulceagă, ușor grețoasă, a merișoarelor îi încerca stomacul.

Nu fusese o decizie înțeleaptă să rămână trează până la ora aceasta, dar spera să compenseze excesele din ultimele ore cu prin vizita pe care plănuia să i-o facă bătrânului din poză. Important era ca acesta să fie deja treaz și cooperant. Gândul îi zbură la o ceașcă de ciocolată fierbinte, poate chiar de cafea, și o aspirină. Ridică privirea să consulte panoul semaforului și încremeni.

Bărbatul de peste drum, cel care ieșea din scara blocului încadrat de doi polițiști, semăna leit cu cel din fotografia pe care i-o arătase Fres cu o seară înainte. Numai părul de bunicuț îi era ascuns sub o bonetă albă, semn că altcineva apucase să îl trezească înaintea ei. În marginea trotuarului, o mașină cu însemnele poliției aștepta clipind din girofar.

Traversă strada spre cei polițiști tocmai când unul dintre ei se pregătea să închidă portiera în urma bătrânului. Îl ocoli, îndreptându-se spre colegul care supraveghea cu un aer plictisit operațiunea.

— A făcut ceva rău?

— De ce întrebi? Ești dornică să-l însoțești?

— Locuiesc în apropiere și îl mai văd uneori trecând prin fața blocului meu.

Mariam arătă spre șirul de clădiri prăfuite din dreapta ei, având grijă ca mișcarea degetului să nu fie prea precisă în cazul în care ar fi fost legitimată. Ca locuitor, avea tot dreptul să se intereseze de ilegalitățile săvârșite de vecinii săi, însă minciuna ar fi costat-o scump.

Celălalt polițist, terminându-și treaba, o privi scurt, peste umăr.

— Dumneavoastră ați sunat?

— Nu, de ce să sun? Este un bătrân inofensiv, niciodată nu l-am văzut luându-se de cineva sau cerșind. De-asta m-am și oprit, îmi vine greu să cred că un om atât de fragil ar putea da în cap cuiva.

— Nu-i violent, dar nici așa de inocent cum pare… Primul polițist își coborî vocea la un nivel confesiv. Are o obsesie pentru jocurile mecanice. Știți, alea cu muzică electronică și femei îmbrăcate în luminițe.

Mariam își luă o mină inocentă.

— Și e ceva ilegal în asta?

— Nu, cât timp joacă pe banii lui. Dar prietenul de colo, spuse polițistul arătând spre mașină, nu-i are, așa că îi folosește pe ai altora. La ultima ispravă se pare că a sustras un labour din casa unui prieten. Acum încercăm să aflăm ce-a făcut cu el. Că veni vorba, ați observat în ultimul timp un comportament suspect la vecinul dumneavoastră?

Mariam înghiți în sec.

— Nu, este un bătrânel simplu, liniștit.

Care o vârâse în ditamai buclucul. Dacă mai intervenea și poliția…

 

5

 

Spațiul uriaș, umplut cu mobilier ieftin și oameni concentrați asupra unor monitoare pe care se derulau mii de cuvinte, îi dădea un sentiment ciudat de liniște. O masă îngustă între altele două, deja ocupate. Colegii îi aruncară priviri scurte, apoi își întoarseră atenția spre monitoarele în care se întindeau, ca niște șerpi veninoși, scheme complicate și liste interminabile. Degetele lor zburau pe tastaturi, atingeau ecranele ca aripile de fluture.

 

Mariam își spuse că nu avea niciun motiv să ezite în dreptul ușii de acces. Nu comitea nicio abatere de la regulament, nu încălca nicio lege aflându-se acolo cu mult timp după sfârșitul programului de lucru. Era plasatoare, intra în atribuțiile ei să se asigure că anagajații se integrau în colectiv și își îndeplineau atribuțiile. Trase aer în piept, își scană cartela de acces și se îndreptă spre biroul în dreptul căruia strălucea o luminiță.

— Muncești prea mult, și mâine e o zi.

Labourul ridică iute capul din monitor și, văzându-o, dădu să se ridice în picioare. Mariam îl opri cu un gest:

— Numai dacă te duci acasă, domnule Crep.

— Asta nu, nu se poate… Trebuie să învăts cât mai repede ce am de făcut și să devin un bun profesionist. N-aș vrea să vă pară rău că m-atsi angajat.

Mariam zâmbi în sinea ei. Unul dintre beneficiile rescrierii era acela că putea inocula un nivel sănătos de teamă pentru a hrăni loialitatea, eficiența și obediența angajatului.

— Ai timp destul în zilele următoare. Nu suntem absurzi să așteptăm rezultate peste noapte. Acum aș vrea să stăm puțin de vorbă.

Chipul labourului își pierdu culoarea.

— Am făcut ceva greșit?

— Nu, stai liniștit. Am văzut lumina aprinsă și am venit să verific dacă nu cumva a uitat-o cineva, iar dacă tot te-am găsit aici, m-am gândit să te întreb cum au fost primele tale zile. Cum te-ai simțit, cum s-au comportat colegii…

— Nu știu ce să vă spun, zilele mele aici au fost așa pline, nici n-am apucat să mă dezmeticesc… atâția oameni drăgutsi, binevoitori și veseli, au vorbit cu mine, m-au întrebat despre viatsa mea… foarte atentsi.

În privința aceasta, Mariam nu avea nicio îndoială. Și nu datorită filmărilor pe care le vizualizase de cel puțin zece ori în ultimele ore. La câte zvonuri circulau prin companie, prin cafenele sau pe stradă, despre labouri infiltrați printre ei, era firesc ca angajații să manifeste suspiciune față de orice nou-sosit. Populația încurajase practicile de reintegrare a infractorilor în societate – evaluarea potențialului de recidivă, obținerea acordului de ștergere din partea condamnatului, ștergerea memoriei și, în fine, crearea noii identități –, însă nimeni nu s-ar fi simțit în siguranță știind că vecinul de la parter, colegul de birou sau chelnerul din restaurantul unde luau masa cu întreaga familie este un fost hoț de buzunare sau un fost delapidator. Astfel, noua identitate a foștilor arestați se făcea cu maxim de discreție: se schimbau domicilii, domenii de activitate, trecuturi, orice l-ar fi putut proteja pe noul individ de vechea persoană, cât și de ceilalți.

Mariam își puse mâna peste palma lui Crep într-un gest pe care spera ca bărbatul să-l intrepreteze drept prietenos.

— Mă bucur că ai fost bine primit în birou, cred că te descurci excelent cu oamenii și o să faci treabă bună.

— Multsumesc, dar nu trebuie, zău… mă copleșitsi.

Asta era ideea. Fă-ți angajatul să pară important, o să resimtă și mai tare presiunea de a face lucrurile bine. Mariam se ridică de pe scaun.

— Mergem? Poate ai prieteni care te așteaptă să beți un pahar. Este sâmbătă seara, insistă când bărbatul nu dădu niciun semn că ar vrea să se ridice.

— Aș prefera să mai stau un pic. Ieșirile în oraș mă obosesc, sunt prea zgomotoase și agitate…

Plasatoarea încuviință din cap: răspunsul bărbatului era perfect normal, de labour programat să pună munca pe primul loc.

— Poate că n-ai încercat să ieși cu persoanele potrivite.

Bărbatul își coborî privirea.

— Știu și eu… când nu lucrez, îmi place mai mult să stau la o masă și să discut decât să dansez sau să joc jocuri de noroc. Așa simt că fac ceva împreună cu persoana respectivă, nu doar că ne-am nimerit amândoi în același loc. Din păcate, cei din jurul meu nu prea vor să stea de vorbă, mă rog, întseleg că la muncă muncim, însă când suntem împreună aș vrea să ne privim în ochi și să ne ascultăm unii altora ideile, gândurile, opiniile.

— Interesant, spuse Mariam, încercând să-și aducă aminte dacă era firesc ca un labour să atingă o asemenea profunzime a preferințelor după câteva zile de la activare. Și mie îmi place să port conversații interesante, însă din pricina muncii rareori apuc să discut și altceva în afară de chestiuni profesionale. Rapoarte, contracte, obiective, lucruri de-astea. Nici prieteni nu prea mi-am făcut în altă parte decât aici, așa că tot despre muncă discutăm.

Labourul dădu ușurel din cap, parcă nehotărât ce să răspundă sau dacă să răspundă. Plasatoarea nu lăsă ocazia să-i scape:

— Ești și nou sosit în oraș. Ai apucat să te împrietenești cu careva?

— Cred că da.

— Minunat. Unde, aici, la muncă?

— Nu. Într-o cafenea.

Mariam ridică din sprâncene, neștiind dacă să se bucure sau nu. Orice variabilă care interacționa cu premisele stabilite de ea implica un grad de risc. Propusese, și nu doar o dată, ca acțiunile labourilor să fie în continuare controlate de un scenariu, însă șefii ei refuzaseră invocând argumentul suprem al eticii, că lucrătorii sunt și ei oameni, că, odată înlăturate premisele criminale și înlocuite cu altele mai bune, au dreptul să aleagă încotro vor să apuce.

— Și cum este acest prieten? Vrei să-mi povestești despre el?

Chipul lui Crep se lumină.

— Cum să nu, chiar este un om extraordinar, mă bucur că l-am cunoscut – bine crescut, generos, știe cum este viața în orfelinat… Am ajuns mai devreme, știți, noi așa suntem obișnuitsi de la orfelinat, să fim punctuali, să încurcăm cât mai putsin… Paznicul n-a vrut să mă lase înăuntru așa că m-am învârtit în jurul clădirii. La un moment dat a apărut domnul acesta despre care vă spuneam…

— Cum îl cheamă?

— Jack.

— Și mai cum? E ok, continuă, spuse Mariam zâmbind când labourul o privi nedumerit. Povestește-mi cum v-ați cunoscut.

— M-a văzut că tremur în frig și m-a invitat să luăm micul dejun împreună. Am stat de vorbă despre multe lucruri, nici mai tsin minte despre ce, apoi a trebuit să vin încoace.

— Pare a fi începutul unei prietenii frumoase.

— Așa sper. Mi s-a părut sincer când mi-a zis că se bucură de succesul pe care l-am avut în prima zi de lucru.

Mariam ridică dintr-o sprânceană.

— Deci v-ați mai întâlnit…

— A, nu, mi-a făcut un apel video la receptsia blocului în care locuiesc.

 

6

 

Paietele străluceau în nuanțe de maro lăptos și roșu. Părul îi alunecase pe o parte, dezvelindu-i trăsăturile schimonisite într-un icnet perpetuuu, pierdut printre stringătele agonizante ale orașului. În cădere, poșeta îi zburase din mână, rostogolindu-se în șanț. Cântărea greu din pricina bucății de plumb ascunsă în căptușeala cârpită fără pricepere, dar și a bancnotelor pe care le câștigase la ruletă.

 

Butonul soneriei stârni un tril digital în spatele ușii decorate cu scene dinamice din cinematografia anilor 2000 – pistoale descărcându-se într-un nor de fum, bărbați bătându-se în plină stradă, mașini rulând cu viteze amețitoare. Mariam se depărtă cu un pas, își îndreptă spatele și își înălță bărbia, privind spre vizorul cât vârful degetului. Refuză să acorde scenelor ostentative atenția pe care i-o cereau.

După referințe, locuitorul acelui apartament era un fost polițist, pensionat pe caz de boală. Pesemne vreun nostalgic care adulmecase activitățile lui Mori și acum se juca un pic de-a detectivul. Mariam tresări când ușa se deschise brusc, lăsând să se vadă un hol întunecos din care venea un vag miros de ceapă. Îi trebui o clipă să-l repereze pe bătrânul locatar, într-un scaun cu rotile oprit la câțiva pași de ea.

— Da? întrebă bărbatul, strângând în jurul pieptului un halat de casă matlasat.

— Domnul Jack Neag? Sunt Mariam Varga și am venit în legătură cu…

În ochii bătrânului apăru un licăr ironic, ca și cum ar fi anticipat un mesaj promoțional sau o campanie de vânzări. Spre surprinderea femeii, însă, îi deschise ușa larg, poftind-o înăuntru.

— Ah, ai sosit mai devreme! Și m-ai găsit în halat. Te rog să mă scuzi, după cum probabil că știi, îngrijitorul meu a dispărut de câteva zile. Bătrânul chicoti în timp ce îi făcu semn să îl urmeze într-o cameră spațioasă, mobilată simplu, cu două scaune și un birou acoperit cu tot soiul de stick-uri și CD-uri Ca să-ți spun sincer, nu te credeam așa conștiincioasă încât să lucrezi și în ziua ta liberă.

— Mă credeai? Vorbești de parcă m-ai cunoaște.

Bărbatul făcu un gest din mână, un fel de „nu mă lua în seamă mai vorbesc și eu aiurea, sunt bătrân, ce vrei”, apoi se opri în dreptul biroului, invitând-o să ia loc în fața lui.

— Te-a anunțat Crep, spuse Mariam îndată ce-și puse un picior peste celălalt, încercând să-și ia un aer relaxat.

— Cine? A, da, legătura… Nu, n-a fost el, eu n-am nevoie să fiu informat. Dacă vrei să-i spui așa, eu am orchestrat această „anchetă”.

Mariam ridică dintr-o sprânceană. Moșul nu-i părea prea lucid.

— Da, și cum ai făcut asta?

— Hai, doamnă Varga, Mariam… nu fi copil, ai aflat deja despre întâlnirea mea cu Crep, de asta ai și reușit să ajungi la mine. Pe senilul ăla de Calan l-au săltat ieri, dar am retras plângerea în aceeași zi, așa că nu trebuie să-ți faci griji din partea poliției. Un labour cu false amintiri, deși scenariul a fost instalat fără erori, este un subiect delicat, pe care nu-l poți introduce într-o procedură standardizată. Ar putea declanșa un scandal dacă ar ajunge la urechile superiorilor, sau chiar mai rău, în presă, dar dacă tratezi situația cu maxim de discreție, atunci nu ai de ce să te îngrijorezi. Totul se rezolvă.

Mariam începea să aibă îndoieli în această privință. Boșorogul părea să știe multe și să nu aibă nicio jenă să vorbească deschis despre asta. De ce? Voia să o șantajeze? Ce avea ea pe care el și l-ar fi putut dori? Bani? Câștiga binișor, într-adevăr, însă nici fostul polițist nu o ducea tocmai rău, concluzionă inspectând cu coada ochiului pereții curați, zugrăviți în verde pal, care se îmbinau în bolte largi cu tavanul înalt. Atunci favoruri în cadrul companiei? Un abonament redus sau poate chiar gratuit la serviciile de divertisment pe care le vindeau? Nu părea genul acela de pensionar.

— Am înțeles ideea. Știi cine sunt, de ce am venit aici… Ce vrei de la mine?

— Să vorbim.

— Puteai să mă contactezi prin internet, datele mele sunt publicate pe toate site-urile de recrutare.

— Așa sunt eu, de modă veche, îmi place să pot discuțiile personal, să-mi privesc în ochi interlocutorul, să-i surprind câte o modulație aparte a vocii, să-i citesc emoțiile în gesturi. În plus, știu că îți place să te joci de-a căutătorul de labouri și am vrut să-ți fac plăcerea de-a descoperi unul absolut interesant.

Mariam îl privi dintr-o parte.

— Pe tine, cumva?

Jack Neg începu să râdă.

— Ce nevoie ai putea avea de un bătrân decrepit ca mine? Nu mai sunt bun de muncă, nici măcar la toaletă nu mă descurc singur.

— Atunci nu văd rostul acestei întâlniri, nici de ce a trebuit să intri în vorbă cu domnul Crep…

— Ai să-l afli imediat. Totul este aici, spuse bărbatul ciocănind cu arătorul ecranul unei tablete electronice, apoi propria țeastă lipsită de păr. Mai scrii romane polițiste?

Fără să vrea, Mariam pufni în râs. Nu era prima dată când i se sugera că ar trebui să scrie și altceva în afară de scenarii pentru labouri. Colegii ei o priveau cam pieziș pentru dăruirea cu care se dedica slujbei ei, pentru meticulozitatea cu care se ocupa de fiecare scenariu, punând în ordine chiar și cele mai nesemnificative detalii cu privire la personalitatea, amintirile și bagajul emoțional al labourului alocat. Asta într-o companie în care cele mai multe plasatoare preferau să folosească scenarii standard, cărora le modificau câte un parametru pe ici, pe colo, fără vreo grijă asupra acordului fin. Ar trebui să te apuci de scris romane, îi mai spunea câte o colegă mai binevoitoare.

— N-am încercat niciodată.

— Sau poate nu-ți mai aduci aminte. Înainte de Mariam Varga, a fost altcineva, o tânără care scria romane polițiste ziua și bătea cazinourile noaptea, în căutare de inspirație.

— Și, nu-mi spune, au șters-o pentru că omora personajele…

Voise să fie ironică, să-l facă pe bătrân să se simtă prost pentru insinuările lui jignitoare, însă un fior îi scutură pielea într-o anticipație plăcută. Cum ar fi fost ca lucrurile pe care și le imagina ea să fi fost de fapt, niște frânturi din scenele pe care le scrisese? Gândul o entuziasmă, mai cu seamă că nu o dată se întrebase cum ar fi fost să meargă cu scenariile ei până la capăt, să hotărască destinul unui labour de la A la Z, nu doar să-i ofere o condiționare minimală peste care aveau să se suprapună toți ceilalți factori exteriori – colegii, prietenii, trecătorii de pe stradă? Se scutură de acest gând, înfiorată. Asta ar fi însemnat că ea era un labour, ori asemenea lucru era imposibil. Labourii nu se știau între ei și nu ocupau funcții atât de importante în procesul de selecție.

— Am zis că scriai, nu că ai publicat. Asta înseamnă că, până să te arestăm noi, nu te-a citit nimeni.

— Nici măcar mama sau tata? întrebă Mariam pe un ton ironic.

— Ai crescut într-un orfelinat și nu ți-ai cunoscut niciodată părinții. Dar stai liniștită, le-am răsfoit eu… în scopuri profesionale, înțelegi, ca să te putem evalua. Bune, deși cam soft, ținând cont de modus operandi-ul tău… Opt lovituri de cuțit în zona toracică și… mai bine te las să citești, n-am talentul tău de povestitor.

Îi întinse tableta pe care rulau alternativ câteva imagini, surprinse din unghiuri diferite, dar legate de un fir comun: un cadavru întins pe spate, cu brațul stâng încremenit în dreptul feței și corpul acoperit cu o crustă de solzi și sânge, ca un pește atacat de un rechin. Deși în unele cadre, luate de aproape, trăsăturile victimei erau relevate în detaliu, chipul în ansamblul său rămânea cumva umbrit, greu de reținut, greu de amintit.

— Ce este asta? întrebă Mariam pe un ton care spera să pară calm, în ciuda furiei sufocante pe care și-o simțea în gât. I se părea ei sau moșul ăsta senil tocmai o acuzase de crimă?

— Claudia Melic.

Bărbatul întoarse rama fotografică din care o femeie încă tânără, cu părul prins la spate, privea cu severitate înainte. Trăsăturile banale – nas mic, vulturesc, ochi de un maro gălbui și buze subțiri – o făceau să pară insipidă, iar Mariam pierdu câteva secunde încercând să-și dea seama dacă o mai întâlnise vreodată. Nu semăna cu nimeni cunoscut, chipul acela nu-i provoca nicio tresărire, așa cum ar fi fost firesc dacă bătrânul ar fi avut dreptate.

— Tot vreun labour vândut pe sub mână și șters apoi pe genunchi?

— Contează? Era o ființă umană, doamnă Varga! Ai acostat-o într-un cazino, ați câștigat împreună sume frumoase la ruletă, apoi ai ucis-o.

— Eu?! Nu cred așa ceva, este imposibil, eu n-aș face rău nimănui. N-am făcut rău nimănui.

Dacă moșul s-ar fi ridicat din căruciorul cu rotile și ar fi sărit pe biroul dintre ei în șpagat, Mariam nu ar fi fost mai surprinsă. Însă Jack Neag continua să stea pe locul lui, cu mâinile în poală și zâmbetul acela indulgent radiindu-i printre riduri.

— Acum aproape cinci ani, la sfârșitul lui ianuarie. Din declarațiile tale și ale martorilor, nu v-ați înțeles cum să împărțiți banii pe care i-ați câștigat. Deznodământul îl cunoști.

— Nu cunosc și nu recunosc nimic, spuse Mariam ridicându-se în picioare. Acum cinci ani începusem deja să mă afirm ca plasatoare, ar fi fost exclus ca în același timp să fi fost anchetată de crimă. Nu te uita așa la mine, adăugă când văzu că moșul nu schițează nici un gest pentru o contrazice. Ai tableta aia în mâină, folosește-o ca să vezi cine sunt.

— Am făcut-o deja. Am consultat și coroborat mai multe surse înainte să decid să te contactez. Înțelegi și tu, nu puteam risca să mă înșel.

Mariam își încrucișă brațele pe piept și privi în jos la bărbatul acela atât de vulnerabil în scaunul lui cu rotile. Ar fi fost atât de simplu să pună punct acestei întâlniri lipsite de orice sens, doar să se întoarcă pe călcâie și să iasă pe ușă. Lui i-ar fi fost greu să o urmărească. În orice caz, mai greu decât să continue să îi hărțuiască labourii, poate chiar să îi preicliteze cariera. Poate că, înainte să plece, Mariam l-ar putea scutura bininișor, să-l facă să înțeleagă că nu se poate pune cu ea, că nu trebuie să se pună cu ea. Gândul că i-ar simți umerii fragili în pumni, că ar putea strânge de oasele casante pâncă când lui i-ar da lacrimile de durere, o făcu să zâmbească.

Bărbatul își întinse brusc mânile înainte, de parcă i-ar fi ghicit gândurile și încerca să se apere.

— Atât te rog, să presupunem pentru câteva minute că am dreptate.

— De ce? Ce dorești de la mine de insiști atât de mult? Să recunosc această crimă pe care nu am comis-o?

— Ar fi aberant din partea amândurora.

— În sfârșit un lucru cu care suntem amândoi de acord. Deci…

— Ce părere ai despre sistemul nostru juridic, Mariam? Despre Direcția care ia ucigașul, îl curăță de memorie și implicit de tare – minciună, răutate, cruzime, necinste, crimă…

Mariam se foi în scaun, stingherită. De asta o adusese, în felul acesta bizar și plin de pericole, până aici? Ca să o antreneze într-o discuție de moșnegi plictisiți?

— Nu înțeleg întrebarea. Știi cu ce mă ocup.

Jack Neg o privi scurt, apoi plescăi sonor din buze.

— Mda, văd că eviți răspunsul. Să-ți spun atunci ce părere am eu despre sistemul vostru minunat. Este prost gândit. Într-adevăr, rata criminalității a scăzut simțitor, însă, odată cu ea a început să se piardă ceva de neprețuit. Știi ce, doamnă Varga?

Mariam negă repede din cap. Nici nu-i trecea prin gând răspunsul și, oricum, boșorogul era atât de prins în propriile perorații pe care și le susținea cu gesturi largi încât nu ar fi crezut că acesta ar fi lăsat-o măcar să deschidă gura.

— Umanitatea. Posibilitatea agresorului de a conștientiza gravitatea faptei, de a se căi și, nu în ultimul rând, de a trăi toată viața cu apăsarea vinovăției.

— Labourii…

— Niște privilegiați. Societatea vă iartă toate crimele, indiferent cât de oribile ar fi acestea, oferindu-vă șansa de a o lua de la capăt, protejați de o nouă identitate. Dar victimelor, celor uciși cu bestialitate, femeilor batjocorite, copiilor mutilați sufletește, ce le oferă? Uitarea. Doar o groapă în care să cadă pământ peste ei ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Degeaba vă curăță aici și vă schimbă aspectul, spuse bărbatul bătându-se cu degetul în tâmplă. Ceva, ceva tot se mai păstrează în adâncuri, adăugă împungându-se în piept cu atâta ferocitate încât Mariam nu reuși să înțeleagă dacă bărbatul se referea la ea sau la el însuși.

Femeia se ridică în picioare, sprijinindu-se cu mâinile de birou. Tremura din tot trupul, stăpânită parcă de friguri.

— Dacă ai vreo plângere de făcut, atunci ar trebui să te adresezi Direcției.

— Am făcut, Mariam, și degeaba. Ei nu sunt în stare să-și vadă tarele propriei creații, să conștientizeze nedreptatea pe care o fac în numele dreptății, să vadă toate acele familii care își plâng în tăcere durerea în timp ce responsabilii pentru tragedia lor încep o nouă viață, neștiutori și curați ca niște copii. Dar am încrederea că tu poți vedea toate aceste lucruri, că undeva în sinea ta, în cele mai intime cotloane ale memoriei, a rămas ceva din vechiul tău eu, nu înverșunarea asasinului, ci empatia omului. Asta aștept de la tine, Mariam Varga, ca efortul meu de a te fi găsit și arestat să nu fi fost zadarnic, iar tu să îți aduci aminte de Claudia, de zâmbetul ei, să te gândești la anii pe care îi mai avea de trăit, la viața pe care ar fi putut duce dacă n-ați fi intervenit tu și lăcomia ta… Este nedrept ca ea să stea, acolo sub pământ, incapabilă să mai râdă vreodată, iar tu să trăiești ca și cum ea nici nu ar fi fost vreodată… Vreau să-ți amintești de ea.

— Doar ca să-ți fac ție o plăcere bolnavă? Îmi sabotezi unul dintre labouri, periclitându-mi astfel cariera, apoi îmi ceri să mă gândesc cu vinovăție la o femeie pe care nu am văzut-o în viața mea. Înseamnă că ești nebun, poate chiar unul periculos, și o să depun plângere împotriva ta.

Neag își întinse brațele descărnate în lături, lăsând să se vadă pătura roasă care-i acoperea picioarele.

— De ce periculos? Nu te-am atacat, nu te-am amenințat. Și-apoi, am prea puțin timp de trăit ca să îmi permit să trasmit mesajul greșit.

— Atunci poate ar trebui să ți-l petreci într-un fel prin care tu să fii demn de ținut minte.

— Exact asta fac. Deși sper că la Claudia te vei gândi mai des decât la mine.