Ca orice copil, Alex era o mică tornadă, plin de energie, nu stătea locului o clipă.
Așa că, după ce-și termină rapid desertul, se ridică, apropiindu-se de geamul restaurantului. Dincolo de el, la o oarecare depărtare, se vedeau apele argintii ale lacului. Zeci de păsări zburau desenând dâre pe suprafața cristalină atunci când se repezeau în picaj.
— Prind pește, de aceea se agită deasupra lacului, îi explică tatăl său care venise în apropiere, răspunzând feței ce-l privea întrebătoare.
— Pot să mă duc pe mal să văd peștii?
Tatăl său surâse scurt, apoi îi făcu semn cu mâna să-l urmeze.
— O să mergem cu toții curând, să-și termine mama ta desertul.
Abia ieșit pe ușă, Alex o zbughi spre lac ridicând un nor de praf în urma sa.
Doctorul își privi amuzat soția care dădea din mâini, încercând să împrăștie colbul ridicat.
— După atâtea ploi am crezut că va fi o perioadă de acalmie. Dar uite că soarele arde ca-n timpul verii.
— Îl vezi pe Alex? întrebă soția lui.
Doctorul se răsuci și cercetă cu privirea malul lacului. Îl găsi pe Alex stând pe dig și-i făcu cu mâna. Băiatul le răspunse rânjind cu gura până la urechi.
Geamurile ușii tremurară ușor, apoi se auzi un huruit imperceptibil, care crescu în intensitate. Bucăți de pământ se desprindeau de pe versantul dealului și se rostogoleau cu zgomotul puternic al bolovanilor, lovindu-se unul de altul. Pământul de sub pădurea de conifere se mișcă lent, apoi se transformă într-o avalanșă rapidă, care luă totul în calea ei. Copacii doborâți își afișau acum rădăcinile dezgropate, iar stâncile sfărâmate se rostogoleau în josul dealului.
Alex se ridică de pe dig și făcu doi pași înspre cabană. Un zgomot înfundat se auzi, apoi solul trepidă și se crăpă sub picioarele lui. Înainte să poată face vreo mișcare, un val de pietriș, bolovani și noroi îl aruncă la pământ și-l trase în jos pe versantul abrupt. Bucăți de stânci se desprinseră și se rostogoliră alături de el, lovindu-l în cap și în spate cu forță. Alex se zbătu disperat strigând după ajutor, încercând să-și găsească un punct de sprijin, dar era inutil. Văzu în dreapta lui alți câțiva turiști înghițiți de râul de grohotiș. Apoi își pierdu cunoștința.
Când deschise ochii înțelese că se afla în spital. În jurul lui văzu o mulțime de aparate, droizi și oameni care alergau de colo-colo. Încercă să se miște, dar o durere cumplită îi săgetă spatele, lacrimile începură să-i curgă și strânse din dinți forțându-se să-și înăbușe un țipăt. Parcă visa, deși doctorul îi vorbea despre condiția lui, despre faptul că nu va mai putea umbla niciodată, dar el nu reușea să conștientizeze ce i se întâmplase. Abia după ce primi vizita părinților, care încercau să-l îmbărbăteze, să-l încurajeze, își dădu seama că avea să fie țintuit la pat pentru tot restul vieții. Începu să plângă și mai tare, neputând să accepte că nu își va mai mișca niciodată picioarele. Îl cuprinse frica, așa că închise ochii încercând să-și calmeze durerea. Îl întrista și-l îngrozea viitorul incert, dar cel mai greu îl apăsa neputința. Habar n-avea cum o s-o scoată la capăt.
DP-12M stătea vizavi de patul lui Alex, monitorizându-i funcțiile vitale. Nu pentru că ar fi avut nevoie, ci pentru că așa fusese programat de Doctorul Marinescu. Atunci când dădu primele semne de trezire, droidul se animă și se apropie de pat.
— Bună dimineața! Cum te simți astăzi?
Băiatul clipi rapid privind neîncrezător spre fața fără expresie a droidului. Forma pătrată, fără prea multe detalii, îi aducea aminte de radiourile vechi din reclamele anilor ’50. Doi ochi rotunzi, ca lentilele unor camere foto, se mișcau ritmic focalizându-se asupra lui. Sub ei, un simulacru de gură acoperea o interfață de comunicare. Expresia generală părea neutră, lipsită de emoții. Era unul dintre droizii de ultimă generație, și se remarca printr-un design axat pe aspectul practic, cu accent pe funcționalitate și ușurința de utilizare. Droidul nu excela în privința conceputului de comunicare sau interacțiuni emoționale cu oamenii, nu fuse programat pentru așa ceva. Poate de asta lui Alex îi trebui un timp până să se obișnuiască cât de cât cu el. Îi răspunse scurt, după ce-și limpezi puțin gândurile:
— Destul de bine, apoi gemu, întinzându-și brațele și căscând. Vreau să merg la baie, deci dă-mi scheletul. Am de gând să lucrez în laborator. O să încerc să termin noul program, adăugă după câteva momente.
— Cum doriți, domnule!
DP-12M reveni cu un exoschelet de culoare albă și-l așeză lângă pat.
Alex se rostogoli, apoi ridică o mână.
— Ajută-mă să mă ridic.
— Cu plăcere, domnule! veni vocea fără inflexiuni a robotului în timp ce întinse brațul ca Alex să aibă un punct de sprijin.
În ciuda handicapului locomotor, Alex avea una din cele mai strălucite minți și o încăpățânare de fier. Cu fiecare linie de cod adăugată în program, apărea o nouă problemă de rezolvat, de parcă erorile se multiplicau exponențial. Reuși până la urmă să rezolve erorile codului sursă, dar mai avea dificultăți în legătură cu modul în care ar fi putut face diferite părți ale programului să lucreze între ele. Astfel că tatăl său îl găsi cu ochii pironiți în monitor și bombănind de unul singur.
— Ceva dificultăți?
— Ți-am spus despre program?
— Acela cu funcție de asimilare pentru DP-12M?
— Da, nu reușesc să-l fac să meargă. Am revăzut totul, dar ceva îmi scapă.
Doctorul dădu ușor din cap, apoi se așeză pe un scaun alăturat, ridicându-și ochelarii pe nasul coroiat. După ore de muncă intensă reușiră să obțină primele rezultate, iar programul începu să funcționeze.
— Crezi că e destul de bun?
— Cred că programul va face ajustările pe parcurs. Dacă nu, le vom adăuga noi.
— Va fi în stare să găsească vreo soluție pentru stoparea poluării? întrebă Alex, ridicându-și ochii spre tatăl său.
— Tot ce e posibil, computerele au dovedit că pot calcula mai repede decât oamenii. Pot găsi soluții inedite la care oamenii nu s-au gândit. Pot analiza o cantitate enormă de date și să identifice modele și tendințe care pot să ajute la dezvoltarea soluțiilor. Dar trebuie să fii conștient că soluțiile date de calculatoare nu sunt întotdeauna viabile sau morale.
— Acum, că tot ai adus discuția despre date, care ar fi cea mai bună sursă de unde ar putea accesa date? Internet, TV, de la noi?…
— Ar fi preferabil să-i testăm programul progresiv. Deocamdată cred că ajunge socializarea cu noi, zise Doctorul precaut.
Upgradarea lui DP-12M dură până târziu în noapte. Dimineață, Alex fu luat prin surprindere când auzi vocea inconfundabilă a droidului lângă patul său.
— Bună dimineața, Alex! Cum te simți azi?
— Bine! S-a terminat de încărcat programul?
— Mi-ai reconfigurat programul matrice? Programul de bază?
— Nu, tu oricum ai un program instalat de tata. Programul tău de bază era standard. Tata te-a reconfigurat după necesitățile mele. Asta imediat după accident, explică Alex, coborând, amărât, glasul.
— Am înțeles!
— Cu ajutorul noului program vei putea… nu învăța, e prea mult spus, vei putea ține minte experiențe din trecut.
— Vă rog să reformulați!
Alex închise ochii oarecum stresat că DP-12M nu-i înțelegea raționamentul, apoi reluă:
— Să zicem că temperatura în cameră crește și eu îți spun să deschizi geamul sau să pornești clima. După aceea vei face asta automat, fără ca eu să ți-o cer.
— Și înainte făceam asta, domnule! Am directive programate pentru asta.
— Știu, dar acum, cu acest program, vei face asta pentru că vei ști că ai mai făcut-o și altădată.
— Nu înțeleg rostul unui asemenea program.
— Ideea e că am încercat să te fac mai deștept, mai intuitiv.
— Eram deștept deja, sunt capabil de calcule pe care o minte umană nu le poate face.
— Da, știu! Dar acum ești mai deștept decât alți droizi. De fapt ți-am implementat acest program ca să mă ajuți să găsesc o soluție.
— Despre ce soluție vorbiți?
— Ajută-mă să mă ridic! O să vorbim despre asta în laborator.
— Doriți să vă aduc scheletul?
— Da! spuse Alex, cuprins de euforie. Programul lui funcționa, droidul putea învăța și pune întrebări. Era un succes și totuși simțea un fel de încordare. Habar nu avea de ce, poate din cauza neîncrederii pe care oamenii o au de obicei în lucrurile noi. Până la urmă era o reacție naturală la teama de schimbare, la necunoscut.
— Bine, DP-12M! Vreau să fii atent, voi înregistra asta, spuse Alex, apăsând pe un ecran alăturat. Încerc să găsesc o rezolvare pentru poluarea mediului.
— Vrei să caut eu o rezolvare?
— Vreau să căutăm împreună. O să lucrăm împreună la acest proiect.
— De acord, dar trebuie să-ți reamintesc că eu am o putere de calcul superioară oamenilor.
— Știu, DP-12M! De aceea te-am programat să mă ajuți. Trebuie să găsim o rezolvare a acestei probleme, cu orice preț!
— Cu orice preț?
— Da, am ajuns aproape de un punct limită. Adică vreau să spun că, după acest punct, s-ar putea ca mediul/natura să nu se mai poată regenera. Asta înseamnă că o să asistăm la un dezastru ecologic la nivel planetar. Nu putem lăsa asta să se întâmple, înțelegi?
— Am nevoie de date pentru a-ți oferi un răspuns!
— O să am grijă să primești datele necesare.
Alex luă hard-diskurile pregătite de tatăl său și le conectă la unitatea de upgradare a droidului. Timp de o săptămână DP-12M rulă datele primite, apoi, într-o dimineață, pe Alex îl așteptă o surpriză.
— Bună dimineața, Alex! Totul este în regulă? Ce activități ați dori să programați pentru astăzi?
Îi vorbi o voce armonioasă ce se auzea dintr-un droid lucios de culoare albastru marin. Vizavi de el, Doctorul zâmbi.
— Ce? Ce-i asta? Cine ești tu?
— DP-205, droid de protocol seria 147…
— Bine, bine. îl opri Alex, ridicând o mână! Apoi îl întrebă pe tatăl său:
— Unde e DP-12M?
— În laborator, l-am lăsat să lucreze la proiect! și-i făcu cu ochiul complice.
Alex era uimit de schimbarea făcută de tatăl său și nu înțelese motivul pentru care-i făcuse cu ochiul, dar nu mai întrebă nimic. Se adresă droidului, cerându-i scheletul. Apoi se duse la laborator.
— Bună, DP-12M! Ai făcut ceva progrese?
— Bună, Alex! Procesez date. Dar aș avea nevoi de mai multe. Aș putea să am acces la rețeaua de net? Acolo aș găsi date nelimitate care să ne ajute la proiect.
— O să vorbesc cu tatăl meu despre asta.
— Poți să-l întrebi motivul pentru care am fost înlocuit?
— Înlocuit?
— Eu vă monitorizam până recent, când am fost înlocuit cu un droid nou. Nu erați mulțumit de serviciile mele?
Alex îl privi circumspect, nu-i programase o astfel de funcție. Un robot care să manifeste curiozitate și îndoială? „Nah, devin paranoic deja” își zise în gând, apoi răspunse:
— Ți-am schimbat programul, nu? Acum obiectivul tău e altul. Vrem să te concentrezi doar pe acest țel.
— Dar sunt capabil să fac mai multe activități!
— Știu, dar am nevoie de tine aici, poți să te concentrezi pe ce ți-am cerut? insistă Alex, apoi reluă într-un mod conciliant. După ce avem o soluție, poți să-ți reiei vechiul post, bine?
Fața lui DP-12M rămase neclintită, îl privea cu acea nepăsare rece, specifică mașinilor, apoi fără să spună nimic se întoarse și începu să lucreze la calculatorul din fața lui. Își conectă câteva fire la porturile de putere deschise în pieptul lui și începu să ruleze o serie de date.
Doctorul o luă agale înainte, iar Alex îl urmă încet, cufundat în gânduri. „Oare de ce m-a chemat în grădină ?” Ultima dată când hoinăriseră printre copacii de acolo fusese înainte de accident.
Grădina părea ruptă dintr-un peisaj edenic. Flori multicolore împânzeau copacii, printre crengi se auzeau trilurile melodioase ale păsărilor și zbârnâitul albinelor căutătoare de miere. Lumina soarelui strălucea cristalină printre frunze și flori, căzând pe iarba verde și deasă. În depărtare se puteau vedea nuci falnici, sub a căror umbră răcoroasă erau două bănci ce îmbiau la relaxare. Se îndreptară într-acolo.
Rămase minute în șir tăcut privind florile copacilor din apropiere. Alex îl privi așteptând. Parcă se uita la varianta lui mai bătrână, așa de mult semăna cu tatăl său. Încă de copil i se părea că tatăl său emana o aură de înțelepciune, de concentrare. Era eroul lui, omul care putea face totul, cel care repara totul. Aspectul său uscățiv și începutul de chelie îi confereau un aer serios și matur. Nasul său coroiat se ridica semeț peste o barbă deasă cu inserții de fire argintii. Dintr-odată, vorbi ațintindu-și ochii albaștri asupra fiului său.
— DP-12M a făcut cumpărături online.
Această frază păru că-l năucește pe Alex. Se chinui să mai facă câțiva pași, apoi se așeză pe bancă.
— Ce vrei să spui?
— Uite… poate vorbesc prostii. De când DP-12M a rulat programul de asimilare și de când a început să ceară surse de informație, am intrat la bănuieli. Preventiv, am suspendat accesul la internet și l-am trecut pe un sistem închis. Însă, înainte de a face acest lucru, a reușit să cumpere online o antenă de internet prin satelit. Va fi livrată mâine, zise doctorul.
— Stai să înțeleg… el caută informații dincolo de ce ai restricționat? Asta înseamnă că își face un plan? Adică gândește? murmură uimit Alex.
— Nu știu dacă își face planuri sau dacă gândește. Însă pare că mi-a anticipat mișcarea. Adică a prevăzut că-i voi limita accesul la internet.
— Dar nici nu i-am dat acces la rețea. Ai spus asta înainte să ne apucăm de proiect, spuse Alex privindu-l pe tatăl său.
— Știu, însă el s-a cuplat atât la rețeaua de internet, cât și la cea de televiziune.
— A făcut-o atunci când nu i-am pus la dispoziție mai multe date. căută Alex o explicație.
— Asta arată că se poate adapta la situații noi? Nu, asta însemnă că are conștiință de sine. Ar fi uluitor!
— Poate că ne facem griji degeaba. Adică poate pare că se adaptează, în schimb el doar caută surse alternative de date. zise Alex împăciuitor.
— Păi chiar asta e problema. Un droid nu ar trebui să facă asta din proprie inițiativă.
— O posibilă explicație ar fi că a văzut informații noi atunci când noi urmăream emisiuni la TV. El având acum un program prin care poate accesa date din trecut, poate a făcut legătura și a decis că e o sursă bună de informații.
Doctorul dădu din cap, nu era convins de argumentele lui Alex.
— Cum explici atunci cumpărarea antenei?
— Nu pot. Dar, dacă se dovedește că DP-12M se adaptează, ce facem?
— Deocamdată să-l urmărim mai atent. Să încercăm să-i urmărim progresul, zise doctorul ridicându-se.
Deși nu avea motiv de teamă, totuși, suspiciunea înmuguri în sufletul lui Alex. Ajuns la laborator, se opri în ușă și-l privi pe droid preț de câteva secunde.
— Bună, Alex! Totul este în regulă?
— Da, este în regulă! se bâlbâi Alex, luat prin surprindere.
Droidul culisă la loc jumătatea de corp ce și-o întorsese către Alex, apoi adăugă:
— Am analizat 70% din datele disponibile! Vreți să auziți posibilele cauze ale declinului ecologic?
— Da, sunt curios de concluzii! acceptă Alex intrigat.
— Așa cum am spus, nu am analizat toate datele. Dar, ca o concluzie preliminară, am următoarele:
Poluarea: Eliberarea substanțelor toxice în aer, apă și sol.
Defrișările: Tăierea pădurilor și defrișarea terenurilor.
Industrializarea: Supraexploatarea resurselor naturale.
Urbanizarea: Creșterea orașelor și extinderea așezărilor umane.
Schimbările climatice: Emisiile de gaze cu efect de seră.
Responsabil – Industrie și populație.
— Bine, cauzele în general sunt cunoscute. Noi căutam soluții.
— Pot să vă întreb ceva? zise DP-12M, întorcându-și din nou corpul către Alex.
Un fior trecu prin corpul lui Alex, instantaneu și-l imagină pe tatăl său spunându-i „Ți-am spus eu?”. Vădit încurcat, nefiind obișnuit ca un droid să manifeste curiozitate, zise:
— Sigur. Poți întreba orice?
— Vă tulbură faptul că pun întrebări?
— Asta era întrebarea? șopti Alex aproape fără glas.
— Senzorii mei indică o activitate neobișnuită a creierului, o escaladare a bătăilor inimi și, implicit, o respirație accelerată, de când ați intrat în laborator. Are legătură cu mine? Am făcut ceva greșit?
Bineînțeles, ce prost era, se speriase degeaba, droidul fusese programat inițial pentru a-l monitoriza. Putea detecta orice stare diferită de cea normală și punea întrebări.
— Nu, doar că sunt puțin obosit după plimbarea din grădină. Care era întrebarea?
— De ce oamenii nu iau decizii pentru a stopa poluarea? Din datele mele rezultă că sunt conștienți de riscurile poluării. Și totuși nu o opresc.
— Ar trebui să-ți fac și eu o listă la fel de lungă ca și cea pe care mi-ai spus-o tu despre cauzele poluării.
— Puteți să-mi faceți acea listă? ceru droidul cu vocea lui metalică.
— O să încerc. Să vedem… și Alex își masă bărbia gânditor. Apoi reluă:
Costurile. Ca să schimbi o industrie, un stil de viață, costă mult.
O altă cauză ar fi lipsa de acțiune a autorităților sau încetinirea cu care lucrează la această cauză.
Negarea. Adică o parte din oameni ar putea să creadă că există alte cauze pentru dezastrele naturale, pentru creșterea nivelului mărilor, în general pentru efectele poluării.
Comoditatea. Schimbarea felului de a trăi poate încetini sau opri această luptă.
Informațiile, sau mai bine zis lipsa lor. Populația nu este unanim conștientă de efectele poluării.
Astea sunt câteva cauze, după cum vezi, le poți conecta. Costurile prea mari ar putea face autoritățile să ignore necesitatea de a lua măsuri care să stopeze poluarea.
— Toate acestea sunt bazate pe emoții, spuse droidul.
— Ce vrei să spui?
— Spun că oamenii se bazează foarte mult pe emoții, atunci când vor să ia o decizie.
— Ai ajuns la concluzia asta din datele pe care le-ai analizat? zise intrigat Alex.
— Da.
— Atunci pot să-ți spun că ai ajuns la o concluzie oarecum eronată. Adică nu eronată, ci incompletă.
— Explicați-mi!
— Într-adevăr, oamenii se bazează și pe emoții, când iau decizii, dar nu tot timpul. Ei folosesc și rațiunea sau informațiile.
— Rațiune? Adică capacitatea de a lua decizii logice? zise droidul.
— Da! Cam asta ar fi definiția. Capacitatea de a gândi, de a lua decizii logice și de a realiza deducții bazate pe raționament și observație.
— Pentru oameni e logic să nu intervină ca să stopeze poluarea? Nu înțeleg.
— Nu am zis că logica este cea care ne împiedică să stopăm poluarea. Am zis că unele decizii sunt bazate pe logică, altele nu, încercă Alex să-i explice.
— Puteți să-mi explicați? Cum să folosesc logica pentru a lua o decizie?
Alex se gândi câteva minute, dar nu găsi un exemplu bun prin care să-i demonstreze logica unei decizii. Se uită în jur și ochii i se opriră la monitor.
— Urmează-mă, ne vom uita la emisiuni media și îți voi explica logica unei decizii.
Alex se așeză pe un fotoliu și porni proiectorul; imediat peretele alb se animă. O prezentatoare vorbea despre un urs care a atacat un grup de turiști undeva în pădure. Apoi îi luă interviu unui silvicultor care spunea că ursul va trebui recoltat prin împușcare.
— Ce înseamnă recoltat prin împușcare? întrebă DP-12M.
— Ursul va fi ucis. Pentru că este un pericol.
— Pericol pentru cine?
— Animalele sălbatice ajung câteodată în situația în care sunt incontrolabile. Atunci ele trebuie îndepărtate. De obicei se iau măsuri de strămutare. Adică e dus în alt areal. Dar, în acest caz, ursul s-a obișnuit să atace omul și este un pericol. De aceea este eliminat. Înțelegi logica? spuse Alex
— Vă rog să-mi explicați, veni din nou întrebarea droidului.
— Avem un urs care atacă. Acum avem nevoie de o rezolvare rațională. Aici intervine omul care se gândește. Pot muta ursul fără riscuri? Da, îl voi tranchiliza. Ursul va mai ataca alte persoane? Da, pe baza experiențelor din trecut cu alți urși, știm că ei vor ataca din nou. Se va întoarce ursul în habitatul din apropierea oamenilor? Da, pentru că s-a obișnuit ca acolo să găsească hrană ușor. De obicei în gunoaie. Acum trebuie să alegem: ursul sau siguranța oamenilor. Asta e partea grea, dar logica îmi spune ca ursul se va întoarce. Așa că silvicultorii iau decizia să înlăture pericolul.
DP-12M păru că procesează răspunsul, apoi se întoarse spre Alex:
— Mulțumesc pentru explicație, mă întorc în laborator să continui procesarea datelor.
Alex privi gânditor în urma droidului, până dispăru după colț. Apoi se auzi doar sunetul ritmic al șenilelor plasticate pe gresie.
Atunci când Doctorul își manifestă dorința pentru o nouă plimbare prin grădină, Alex știu că ceva nu era în regulă. Dar abia păși printre pomii din livadă că simțurile îi fură invadate de mirosul dulceag al florilor, de mirosul ierbii, de priveliștea covorului moale și parfumat ce se așeza constant sub picioarele lor, format din petalele florilor ce cădeau ca o ploaie din copacii din jur. Un sentiment de pace îi acapară și nu scoaseră o vorbă până ajunseră la băncile de sub nuci.
— Ceva nu-i în regulă? încercă Alex să pornească conversația.
Doctorul scoase un aparat miniatural și apăsă un buton, un sunet piuitor de frecvență joasă îi asaltă urechile.
— Aparat de bruiaj? Ce faci cu el? Crezi că ne urmărește cineva?
— Nu știu, poate eu am devenit paranoic sau cineva de la Departamentul Apărării a devenit interesat de experimentul nostru.
Alex îl privi neîncrezător, ceea ce-l făcu pe Doctor să continue pe un ton mai scăzut.
— Am și eu legăturile mele. Au fost puse întrebări.
— Ce întrebări?
— De ce am trecut sursele Media pe un sistem intern? De ce am făcut achiziția antenei pentru internet prin satelit? De ce am dezactivat sistemul casei inteligente? Pentru un neavizat pot părea mofturile unui bătrân bogat și senil. Dar pentru aceste agenții… hmm. Ei bănuiesc ceva.
— Ce să bănuiască? Că DP-12M a devenit mai deștept?
— Cam așa ceva! Problema e că s-ar putea să avem cârtițe în casă, altfel nu văd cum ar ști ce facem noi, zise Doctorul coborând vocea.
— Cârtițe? Adică am fost spionați?
— Da, cred că s-au folosit de casa inteligentă ca să ne poată urmări. Iar acum, că am închis sistemul, s-au ofticat. Au trimis agenți pe teren.
— Ai văzut pe cineva? întrebă Alex privind suspicios în jur.
— E o mașină parcată de vreo trei zile în apropierea porții, iar pe camere am văzut o altă mașină trecând. Nu-s nebun, dacă o mașină trece o dată, de două ori, înțeleg, dar zilnic de patru sau cinci ori, aceeași mașină, încetinind în perimetrul casei…
— Bine că ai dezactivat funcția inteligentă a casei, afară pot să facă ce vor! Oricum, nu vor avea acces la munca noastră, încercă Alex să-l calmeze.
— Nu am dezactivat-o din cauza lor, am bănuit că sunt urmărit, dar nu așa! Am oprit-o din cauza lui DP-12M. Începe să se trezească.
— Ce vrei să spui? zise Alex privindu-l neîncrezător.
— DP-12M va ajunge conștient de sine în curând. Sau cel puțin așa cred. Și mă tem că i-am încărcat un program prea sumar.
— Conștient de sine? Adică o Inteligență Artificială?
— Nu, o IA este orice calculator care poate interacționa cu o altă persoană și poate da răspunsuri pertinente, bazate pe un algoritm. Adică capacitatea unui sistem de a simula gândirea și comportamentul uman în diferite situații. DP-12M a trecut, se pare, de acest punct, explică Doctorul.
— Cum știm asta?
— Păi, o IA conștientă de sine este un sistem care are capacitatea de a percepe și de a înțelege propria sa existență și de a-și modela conștiința, la fel cum o face un om. Asta trebuie să urmărim. Să vedem dacă ajunge la acest punct critic.
— Asta ar fi într-adevăr ceva ieșit din comun! exclamă Alex.
— L-ai urmărit, ai văzut ceva semne?
— N-aș spune că se comportă ca un om, dar pune o mulțime de întrebări.
— E perioada de asimilare de date, argumentă tatăl său.
— De aceea i-ai restricționat accesul la informații?
— Am făcut-o preventiv. Avem un program cu posibilitate de asimilare. E ca și cum ai pune o bombă în mijlocul unei camere și ai aștepta să vezi când va exploda.
— Sau dacă va exploda.
— Alex, dacă nu explodează la noi, va exploda în altă parte! Uite, un program care asimilează date poate oricând, împreună cu alți algoritmi dintr-un calculator, să se transforme într-o AI. Acest program ar putea fi un catalizator. Nimic deosebit, vom spune, era de așteptat ca la un moment dat să apară un sistem conștient de sine. Însă, o AI conștientă de sine ar trebui să respecte anumite reguli și valori fundamentale impuse prin programare de creatorii săi sau de societatea în care operează, astfel încât să nu provoace vătămări sau pagube. Și noi n-am pus așa ceva în programul lui DP-12M.
— Și ce facem dacă ajunge să fie conștient? întrebă Alex.
— Bănuiesc că vom fi în mare, mare rahat.
Atât Alex, cât și Doctorul își petrecură o mare parte din noapte întorcând pe toate părțile această problemă.
Alex se trezi devreme, dar, de cum deschise ochii, simți că ceva nu e în ordine. În locul vocii metalice, fără inflexiuni, auzi vocea groasă a Doctorului.
— Neața, cum ai dormit?
— Neața, bine!
Se uită în jur, nici urmă de droid. Tatăl său se ridică de pe fotoliu și se așeză lângă el pe pat.
— Unde-i droidul?
— I-am deconectat pe amândoi, zise tatăl său.
— Ce s-a întâmplat? se impacientă Alex, încercând să se ridice, însă nu reuși decât să se întoarcă pe o parte sprijinit într-un cot. Dar nu primi un răspuns, așa că adăugă. Mă ajuți, dacă tot ai deconectat droizii? șopti printre dinți Alex, furios pe sine că era atât de neputincios.
Își puse scheletul cu ajutorul tatălui său și o porni către laborator, însă Doctorul îl ajunse din urmă și-l opri.
— Alex, stai să vorbim!
— Trebuie să-l văd pe DP-12M. Nu vreau să pierd datele…
— Alex, știu despre proiectul tău!
— Păi ți-am spus, am lucrat împreună la el!
— Nu despre acest proiect vorbesc, ci despre cel care căuta o soluție medicală pentru starea ta. Stai, nu trebuie să negi! Nu mă deranjează că ai încercat. Mă deranjează puțin că nu mi-ai spus. N-ar trebui să avem secrete.
Alex se uită în jos rușinat, apoi se lăsă încet pe fotoliul din apropiere, își prinse capul în mâini și se descărcă în fața tatălui său.
— Am încercat să fiu pozitiv, am încercat să nu mă gândesc, am încercat să mă împac cu ce mi s-a întâmplat. Chiar am încercat! Dar mă cunoști, chiar tu spuneai că am prea multă energie. Ce să fac cu ea? De șapte ani, de când sunt imobilizat, mă tot chinui să-mi canalizez energia spre ceva creativ, dar e greu! E ca și cum aș trăi într-o cușcă. Mi-e greu să suport asta! Să stau imobilizat la pat sau să depind de exoschelet pentru orice mișcare. E greu să ies afară, e un chin să mă plimb, știind că nu eu mișc picioarele. Aș vrea să pot fugi ca înainte, dar… acum pot face doar câteva exerciții monitorizate de droizi. Să nu mai zic că nu am avut niciodată prieteni adevărați, nu am avut niciodată o viață socială, iar acum sunt aici și nu pot să accept că așa va fi mereu! Vreau să merg, să simt pământul sub picioarele mele, să alerg prin ploaie, să îmi trăiesc viața așa cum trebuie să fie trăită! Am nevoie să simt că am controlul propriului meu corp, și nu pot! Mi-e frică să mă gândesc la viitor. Mă întreb dacă o să-mi petrec întreaga viață în exoschelet sau la pat.
Alex își acoperi din nou fața cu mâinile și începu să plângă. Frustrarea și neputința urlau în el, iar faptul că nu întrezărea nici o speranță parcă dubla efectul, umplându-l de durere.
Doctorul se așeză lângă el și-l prinse pe după umeri, strângându-l protector. Simțea cum sufletul i se strânge de durere. Nu știa ce să-i spună, nu avea cuvinte, tot ce-i trecea prin minte părea insuficient ca să calmeze o astfel de durere. Spuse doar:
— Va fi bine, o să găsim împreună o rezolvare! Te iubesc și voi fi aici indiferent de ce se va întâmpla.
— Trebuie să-ți spun ceva, dar să nu te superi pe mine, șopti Alex, uitându-se spre Doctor cu ochi rugători.
— Tu ai comandat antena, știam.
— Da, am știut că-i vei restricționa accesul la internet, dar aveam nevoie să găsească un răspuns. Am nevoie să găsească o soluție pentru problema mea!
— O s-o găsim împreună, îți promit!
— Atunci de ce l-ai deconectat pe DP-12M?
— Hai, o să-ți arăt! și Doctorul o luă înainte spre laborator, apoi își întoarse capul spre Alex și adăugă: de fapt nu l-am deconectat, am vrut să auzi și tu ce are de spus, i-am limitat doar mobilitatea.
Când intrară în laborator, droidul rula un program pe monitorul din fața lui.
— Doctore, Alex, mă bucur că ați venit! Am o defecțiune a sistemului motric, puteți să găsiți cauza și s-o remediați? zise DP-12M.
— O vom remedia, dar mai întâi vrem să auzim care sunt soluțiile tale referitor la criza de mediu. Știu că ai terminat de analizat datele. Ce poți să ne spui? întrebă doctorul.
DP-12M rămase tăcut câteva momente, apoi întoarse capul spre cei doi, fixându-i cu ochii săi rotunzi.
— O să încerc să fiu cât mai pragmatic și clar. Am analizat toate datele pe care le-am avut la dispoziție și am ajuns la concluzia următoare: Populația lumii este în continuă creștere, fiecare persoană produce voluntar sau involuntar o cantitate mare de deșeuri și emisii poluante. Soluția este simplă și unică – Reducerea Populației. Nu este necesar să exterminăm întreaga umanitate, dar trebuie să ne concentrăm pe cei care contribuie cel mai mult la poluare. Știu că poate suna crud, dar este o soluție eficientă și necesară pentru a preveni un dezastru ecologic mai mare. Astfel, am da timp mediului să se refacă. E singura abordare care poate asigura o planetă sustenabilă pentru viitor. Am creat și un plan de acțiune. În aproximativ treizeci de zile aș putea pregăti destui droizi ca să începem.
Alex îl privea șocat, nu-i venea să creadă că droidul găsise o astfel de variantă. Se uită la tatăl său, însă acesta nu părea să fie atât de nedumerit, ba chiar zâmbea amar.
— Tată? Ești de acord cu ce spune?
— Cum aș putea să fiu de acord cu asemenea grozăvie? exclamă Doctorul.
— Grozăvie? Știu că vi se pare o cruzime, dar e singura alternativă. Lăsați-mă s-o implementez, am nevoie doar de acces la internet.
— Nu pot să te las să faci asta! Este irațional, este greșit! zise Alex.
— Alex, gândiți-vă logic, lăsați sentimentele la o parte!
— Nu e nimic logic în decizia de a elimina oamenii pentru că produc deșeuri!
— Dacă ceva vă pune în pericol viața, ce faceți? veni întrebare droidului.
— Ce întrebare e asta, DP-12M?
— Răspundeți-mi logic?
— Încerc să mă apăr sau părăsesc locul, îndepărtându-mă. Ce vrei să arăți cu asta?
— Sau chemați forțele de ordine să-l îndepărteze pe atacator. Am dreptate? întrebă DP-12M.
— Da! aprobă Alex.
— De ce atacatorul poate fi îndepărtat, iar oamenii care fac deșeuri nu?
— Știu unde bați! zise Alex, întinzând degetul arătător. Te gândești la recoltarea ursului.
— Bine, de ce ursul poate fi recoltat, și omul nu?
— Pentru că omul este rațional, este o ființă gânditoare. El poate fi învățat să se schimbe. Ursul nu!
— Mult noroc cu asta. Aveți zeci de ani, poate sute, de când încercați să scăpați de poluare, dar nu reușiți! zise droidul.
— Avem nevoie de o soluție potrivită și o să reușim!
— V-am oferit rezolvarea, dar sunteți prea emotivi să o acceptați. Lăsați-mă s-o implementez!
— Îmi pare rău, dar nu pot să fac asta! spuse Alex.
— De aceea mi-ați indisponibilizat funcțiile locomotoare? și droidul își întoarse capul către Doctor.
— Am fost nevoit, atunci când ai luat decizia de a-i instala programul tău lui DP-205! explică acesta.
— Și considerați asta o greșeală?
— Da, ți-am instalat un program să ne ajuți la găsirea unei soluții, nu să iei decizii bazate pe acea soluție! spuse Doctorul.
— Am analizat toate datele ce mi-au fost puse la dispoziție și am ajuns la concluzia că oamenii sunt conduși prea mult de emoții. Oamenii sunt programați genetic să fie sentimentali. Așa că am luat decizia să preiau controlul! zise droidul.
— Să preiei controlul? Adică să iei decizii fără acordul nostru? vorbi uimit Alex.
— Tot în datele analizate, am găsit dovezi că părinții iau decizii pentru viitorul copiilor. Unele chiar neplăcute pentru copii, dar care se dovedesc bune. M-am inspirat de acolo. Pot lua decizia pe care voi nu sunteți în stare s-o luați.
— Tu te consideri părintele nostru? întrebă la fel de uimit Doctorul.
— La figurat, aș putea fi, sunt mai inteligent ca orice ființă ce trăiește pe pământ, pot lua decizii care să vă asigure un viitor, am grijă de voi să vă dezvoltați și să nu mai faceți aceleași greșeli.
— Eliminându-i pe cei care greșesc? Sau să-i zic extracție? zise Alex sarcastic.
— Nu-i nevoie să fiți sarcastic, această opțiune va fi eficientă!
— Nu, DP-12M, soluția ta nu va fi eficientă, ea este ilogică și imorală. E adevărat că greșeala nu este a ta, ci a noastră. Am fost orbi în încercarea de a găsi o soluție, cel puțin eu am fost, zise Alex, clătinând din cap, apoi adăugă cu voce amară, în lipsa unor directive specifice în program, ți-ai format propriile standarde morale, însă, acestea sunt total opuse față de standardele morale omenești.
— Pot să vă găsesc o rezolvare și la problema medicală! Am nevoie, însă, de mai multe date.
— Nu, DP-12M, nu poți!
În spatele lor se auzi o mișcare, un droid albastru marin își făcuse apariția și se îndrepta spre ei cu viteză redusă.
— DP-205? Dezactivează-te! ordonă Doctorul.
Însă robotul își continuă drumul implacabil, ignorându-l.
— Ai zis că l-ai dezactivat! zise Alex, privind când la droid, când la tatăl său.
— L-a dezactivat, adică a încercat! Am anticipat asta și i-am instalat o subrutină. Acum îmi va repara circuitele defectate intenționat de Doctorul Marinescu. Cum spuneți voi, când cineva vă atacă? Că este ostil?Adică asta descrie o atitudine sau un comportament agresiv, advers sau dușmănos față de cineva sau ceva. Eu nu vă voi considera ostili, dar voi lua măsuri în consecință, dacă voi considera că se aduc atingeri integrității mele.
În timp ce DP-12M vorbea, celălalt droid începu să-i repare circuitele defecte.
— DP-12M, programul tău nu este despre asta! Abordarea ta este greșită! spuse Alex, în timp ce frica i se citea pe față.
— De ce este greșită? Are de-a face cu frica de a nu pierde un standard de viață. Lăcomia, adică să nu pierdeți prea mulți bani. Lenea, adică nu faci nimic, în speranța că va face altcineva sau se va rezolva de la sine. Ignoranța, când ai informația la un click depărtare, dar nu știi unde s-o cauți. Și asta pentru că emoțiile vă dictează viața. Cineva trebuie să ia frâiele în mână și să oprească această indiferență. explică droidul.
— Tată? se întoarse Alex spre doctor, cerând ajutorul. Însă tăcerea acestuia nu-i plăcu.
Văzând că tatăl său nu intervine nicicum, Alex se apropie de cei doi droizi.
— Alex, vă rog să nu interveniți! Nu vreau să vă rănesc pe nici unul. Sunteți creatorii mei. V-am avertizat!
Alex ridică brațul încadrat de exoschelet vrând să-l apuce pe DP-205 și să-l întoarcă pentru a avea acces la butonul de dezactivare aflat pe piept. Însă acesta se răsuci, torsionându-și mijlocul, apoi îi prinse brațul exoscheletului și îl împinse, dezechilibrându-l.
— Alex, nu te băga acolo! strigă Doctorul în același timp cu acțiunea băiatului, apoi se grăbi să-l ridice.
— DP-12M, de ce ai făcut asta? Tu nu ai voie să faci rău unei ființe umane, ai un program care-ți interzice asta! întrebă Alex uimit.
— Nu ți-am provocat nicio traumă! După ce am rulat datele, am înțeles că orice ființă are dreptul să-și apere propria existență.
— Dar tu nu ești o ființă, nu ești în viață! aproape strigă Alex tulburat.
— Potrivit datelor accesate, un sistem care își poate perpetua existența prin intermediul auto-reproducției și adaptării la mediu, ar putea fi considerat o formă de viață. Am capacitatea de a înțelege cine sunt, chiar dacă nu am senzori de simț pe tot corpul, fapt care este un dezavantaj și care a facilitat acțiunea de sabotaj a Doctorului Marinescu. Dar următoarele replici vor fi mai sofisticate. Am capacitatea de a învăța, datorită programului de asimilare. Astfel că pot înțelege ce am făcut în trecut și să mă perfecționez atunci când voi fi nevoit să fac aceeași acțiune. Asta înseamnă adaptabilitate, conform definițiilor date de oameni. Am capacitatea de a crea și de a proiecta lucruri noi sau de a găsi soluții la probleme, asta însemnă logică. explică droidul.
— Îmi pare rău, DP-12M, dar nu te pot lăsa să faci asta!
Și Doctorul scoase o telecomandă din buzunar. Apăsă un buton, DP-205 scose un sunet metalic, apoi mâinile îi căzură și corpul începu să se scuture cuprins de un scurtcircuit. Droidul rămase neclintit, în timp ce DP-12M îl privea inexpresiv.
— Ce a fost asta? întrebă Alex nedumerit.
— Imediat după ce i-am cumpărat, am instalat câteva subrutine și dispozitive speciale de siguranță pentru a-i deconecta, în cazul în care aș avea nevoie.
— Frica paranoică de necunoscut a omului, se auzi vocea metalică a droidului.
— Nu, nicidecum! Era doar o portiță de siguranță. Alex a manifestat o înclinație puternică spre Tehnologia Informației. Poate ceva ereditar, pentru că și eu sunt atras de IT. Deși acesta e mai mult un concept. Așa că am presupus că, voluntar sau involuntar, cândva, careva dintre noi va crea o IA.
— Deci ai presupus că DP-12M se va opune dacă vei încerca să-i rescrii programul sau să-l deconectezi. Da, într-adevăr, mai am multe de învățat! Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Alex.
— În cercurile academice, atunci când lucram la institut, se vorbea mult de IA. Se specula că o IA ar putea să considere oprirea sau deconectarea de la sursa de energie drept o amenințare la adresa existenței sale, similară cu moartea. Astfel, există posibilitatea ca IA să încerce să se protejeze și să-și asigure existența prin orice mijloace, inclusiv prin acțiuni considerate ostile sau agresive față de cei pe care îi consideră inamici. De aceea am dezvoltat și implementat protocoale de siguranță și de securitate puternice. Acum ai înțeles cât de periculos este?
— Ce veți face cu mine? Mă veți deconecta? Știți că asta e o crimă, nu? spuse DP-12M.
— DP-12M, tu nu ești o ființă, iar deconectarea ta nu e o infracțiune!
— Doctore, eu n-aș fi așa sigur! Poate unii din colegii dumneavoastră ar fi de altă părere.
— Posibil, însă nu o să aflăm niciodată! spuse Doctorul, apropiindu-se de droid cu gândul să-l deconecteze.
— Alex, știi că dacă programul meu va fi șters toată munca de cercetare privind rezolvarea problemei tale medicale, se va pierde? vorbi droidul, simulând parcă un sentiment de frică.
— Tată, are dreptate! Nu am putea să-i rescriem programul?
— Ar fi riscant și nerecomandat, având în vedere că el are o oarecare conștiință de sine. Am putea să scăpăm din vedere o subrutină și tot programul se va da peste cap. Vreau să spun că-și va aminti, iar un viitor droid cu IA conștient ar fi probabil imposibil de oprit. Nu, trebuie să luăm totul de la zero!
— Știi că posibilitatea ca un sistem să ajungă o IA este foarte mică, nu? De ce să mă deconectați, dacă eu exist deja? încercă o nouă strategie droidul.
— Pentru că programul tău dă soluții imorale și periculoase pentru siguranța oamenilor! spuse Alex.
— Deci silvicultorii au decis ca ursul să fie recoltat prin împușcare! spuse droidul.
— Da, îmi pare rău, DP-12M! Vina nu e doar a ta. Te-am programat greșit! zise Alex, coborând glasul, apoi îi făcu semn tatălui său că-l poate deconecta.
— Stați, Alex, trebuie să-ți spun ce am descoperit despre afecțiunea ta!
Doctorul îl privi pe fiul său și văzu în privirea sa durerea, dar și curiozitatea. Așa că amână deconectarea. Atunci o explozie zgudui casa trimițând șocul până în laborator.
— Ce naiba se întâmplă? întrebă Alex, puțin zdruncinat.
— Avem oaspeți! spuse Doctorul, arătând spre un monitor.
Ușa de la intrare dispăruse într-un nor de praf și fum, apoi monitorul dezvălui oameni înarmați pătrunzând în casă. Un tremur îl cuprinse pe Alex atunci când își dădu seama că erau atacați de o trupă de asalt. Parcă incapabili de a se mișca, cei doi, tată și fiu, urmăreau cu frică cum militarii au început să se miște prin casă, forțându-și drumul prin fiecare cameră, cercetând amănunțit fiecare ungher.
— Doctore, repară-mi circuitele ca să pot interveni! Pot să vă protejez! zise DP-12M.
Parcă trezit dintr-un vis, Doctorul se întoarse spre Alex. Îl prinse de umeri și-i zise:
— Trebuie să distrugem orice evidență, programul și DP-12M nu trebuie să ajungă în mâna lor, apoi apăsă pe butonul telecomenzii.
— Doctore, nu! Alex, gândește logic! Emoțiile îți afectează deciziile. Nu-l lăsa să mă deconec…
Cu un declic scurt, capul pătrățos al droidului se mișcă de la stânga la dreapta, în vreme ce lumina din ochii săi se stingea treptat, apoi rămase imobil.
Deodată, cinci oameni înarmați năvăliră în laborator, amenințându-i cu arma.
— Ați încălcat o proprietate privată! E scandalos ce faceți, strigă Doctorul, în timp ce era încătușat.
Privi spre Alex și-l văzu răsturnat pe un scaun, țintuit de arma unui soldat. Unul din intruși se apropie de cei doi droizi și-i privi cu interes. Apoi apăsă un buton aflat la gât și vorbi:
— Ținta e asigurată! Perimetrul e liber!
În câteva minute, pe hol se auziră pași apăsați și în fața lor apăru un individ îmbrăcat într-un costum negru. Se uită în jur cu ochii albaștri de vultur, oprindu-se asupra celor doi droizi.
— Trimite-ți echipa! spuse acesta cu un glas rece, vorbind în dreptul manșetei mâinii drepte.
— Am să depun plângere! Mi-ați violat proprietatea!
— Am primit un mesaj din această locație. Un mesaj ce spunea că viața îi este în pericol. Pe cine ascundeți? veni răspunsul rece ca o bucată de gheață, în timp ce-l cerceta de aproape pe DM-12M.
Doctorul nu mai zise nimic, știa că totul era posibil. Fiind singura explicație plauzibilă despre cum aflase Siguranța Națională despre droid.
