Gata. Mă opresc aici.
N-are niciun rost să merg mai departe. Nu mă mai țin puterile. Îmi ard ochii, capul îmi bubuie, membrele-mi zvâcnesc, am impresia că toți mușchii înoată în corp purtați de torentele sângelui amestecat și împins de colo-colo de bătăile unei inimi înnebunite de urletele organelor retrogradate, scoase din funcție. N-aș fi bănuit niciodată că se poate ajunge la un asemenea grad de oboseală – și totuși trupul să ți se miște în continuare, să funcționeze, să-și târâie după el conștiința, să mă târâie pe mine, pentru că de zeci de minute am senzația că alerg în urma lui fără să-l pot ajunge. Sunt sfârșit… terminat. Încă un pas, doi, trei, patru, cinci, șase…
Îmi șterg lacrimile de pe obraz cu mâneca de la cămașă și încerc să privesc în jur.
Aș fi dorit să ajung pe coama următorului deal. Mi se pare că de acolo se deschide o panoramă mai cuprinzătoare a regiunii de la marginea orașului, dar până la urmă e bine și aici – mai am câteva zeci de metri și ajung pe vârful colinei pe care-o urc acum, unde se vede o casă cu etaj și mai multe pâlcuri de arbori înalți a căror ramuri se clatină în bătaia vântului de seară. Pare un loc potrivit așa că mă străduiesc să-mi urmez corpul, să câștig din nou o fărâmă de control. N-am mai fost niciodată prin zona asta, dar anumite porțiuni ale terenului îmi trezesc amintiri nebuloase, din copilărie, de pe vremea când băteam maidanele cu băieții – mici oaze de familiaritate, ieșite brusc printre ierburi, ori construcții abandonate – un capăt de conductă, povârnișul unei gropi, aglomerări de buruieni și tufișuri ce scot la suprafața memoriei imagini de care nu m-am mai bucurat de multă vreme. Poate e și ăsta un semn al sfârșitului – sau se manifestă doar epuizarea, nu știu – însă, când te afli atât de aproape de capătul tuturor lucrurilor, îți vine să crezi orice foarte ușor.
O perdea însângerată îmi coboară asupra ochilor. Mă dezorientează câteva secunde, apoi se risipește în lungi fuioare ruginii ce creează un chenar persistent în jurul fiecărui lucru din apropiere.
Mă învârt pe loc câteva secunde, o iau în sus pe deal, cobor, ocolesc un bolovan de două-trei ori, după care îmi îndrept pașii oblic pe povârniș, aruncând priviri dese peste umăr. Oare cât timp poate merge un om fără să se oprească? O zi, două, trei – 20, 30, 40 de ore? Habar n-am. E ultimul lucru pe care m-am gândit să-l aflu vreodată. Cred că ține de constituția fiecăruia, de gradul în care îngăduie conștiinței să-i macine rezistența și să uzeze mușchii – în ceea ce mă privește am sărit demult peste orice limită pe care-mi închipuiam că o am.
Arunc încă un ochi peste umăr, în timp ce dau roată bolovanului.
Orașul a rămas departe, în urmă. Cu amestecul său colosal de clădiri mari și mici, estompate din cauza distanței și a fuioarelor de fum ce răbufnesc dintre zidurile înghesuite – lungi limbi negre, străbătute în răstimpuri de mănunchiuri de flăcări – multe blocuri de la periferie ard de sus până jos și-și trimit vălătucii înecăcioși spre norii care, aplecați deasupra orașului incendiat, par gata să-i primească, să-i absoarbă, să le încorporeze substanța, ca pentru a evidenția și mai mult caracterul efemer al tuturor lucrurilor ridicate de mâna omului.
Peste câmpie, ieșind dintre edificiile abandonate, se văd șerpuind șiruri lungi de bărbați și femei, îndreptându-se în toate direcțiile – unii către orașul vecin, alții spre râu, alții spre dealurile către care am pornit-o și eu. Încerc să-mi micșorez pașii, să fac cercuri mai largi în jurul bolovanului, dar efortul îmi înmoaie genunchii, așa că mă mulțumesc să mai arunc o privire înapoi, la rândurile nesfârșite de oameni, apoi pornesc în continuare către vârful dealului. Bănuiesc că cei ce au luat-o în această direcție, au avut aceeași idee ca și mine – pur și simplu n-au vrut să rămână în atmosfera fetidă a orașului, precum cei ce încă mai speră că totul este doar o glumă sinistră, iar lucrurile se vor îndrepta dintr-o clipă-n alta, sau ca familiile ce-au decis să rămână între ziduri, aproape unele de altele, ca să se protejeze până-n ultima clipă, mânate în subconștient de aceeași speranță absurdă. Eu totuși simt că nu se mai poate îndrepta nimic. Nu știu de unde vine această convingere. Își trage seva dintr-o zonă a creierului asupra căreia nu am niciun fel de control. De aceea nici nu încerc să mă gândesc prea mult la asta.
Încă un efort… O pală de vânt îmi aduce-n nări miros de ars. Mă întorc, instinctiv.
În spatele meu, încurcându-se în proprii pași, așternuți totuși cu o regularitate de metronom, urcă o femeie tânără, cu hainele în dezordine și părul blond risipit în vânt. Ține de mână un copil – un băiețel după haine. Băiețelul abia o urmează. Tânăra mai mult îl târâie, și amândoi vin în urma mea, fără să mă privească, urcând povârnișul domol în diagonală, mai mereu ascunși îndărătul numeroaselor tufe de păducel și măceș. Picioarele mi se mișcă, scot din rucsacul atârnat pe burtă (ca să pot umbla în el mai ușor) una dintre sticlele de apă culese dintr-un minimarket spart, beau câteva înghițituri, pun sticla la loc și – pentru a câta oară – încerc neputincios să mă opresc, să-mi blochez mușchii picioarelor. Din nou și din nou și din nou. Până efortul face ca transpirația să-mi țâșnească prin toți porii.
Degeaba. Nicio schimbare. Mușchii se întăresc și se flexează independent de voința mea, mă silesc să merg înainte, deși nu-mi impun nicio direcție, Sclavi ai unui ritm constant, neîndurător, ce nu ține seama de oboseala corpului, ci doar de regularitatea propriei mișcări, de mecanismul cerut de întreprinderea următorului pas, și apoi al următorului, fără milă, fără oprire, fără sens. Singurul lucru pe care-l pot face este să controlez direcția unde se îndreaptă, lucru care, în circumstanțele actuale, pare aproape o ușurare.
Mă uit iar în jur, pe urmă, la auzul unui foșnet, întorc capul. Femeia a căzut într-un genunchi. Se ridică, se împinge în propriile coapse, rămâne pe loc o secundă, apoi mușchii încordați ai picioarelor o proiectează înainte, în timp ce băiețelul se leagănă încet lângă ea, în strânsoarea brațului ei crispat, albit de efort. Și-abia acum îi văd clar, printre ramurile uscate ale unui arbust, îi văd cum se clatină pe versantul acoperit de iarbă și flori, îi văd și încerc să mă uit în altă parte, dar nu pot, pentru că nu reușesc să comand oaselor înțepenite ale cefei să se răsucească, așa că mă holbez la ei, la fețele lor galbene, pătate de sânge, la ochii albiți de nebunie ai tinerei femei, la hainele atârnând în zdrențe. Pentru că băiețelul e mort, e mort probabil de mai multe ore, răpus de efortul nemilos care i-a înnebunit mama, și picioarele i se târăsc prin iarbă, iar corpul i se bălăngănește dintr-o parte în alta, smucit de brațul femeii ce-l ține strâns de mâna pe care și-a lipit-o de coaste ca să-l ducă cât mai bine.
Împreună, legănându-se ca două momâi de paie, dispar după un alt arbust, iar acest fapt îmi dă forța să întorc privirea și să-nchid pleoapele strâns, strâns, strâns, până ce săgeți albe încep să-mi joace în spatele ochilor. Cei doi se îndepărtează pieziș pe versant, aud foșnetul picioarelor târâte prin iarbă, apoi icnetul uscat de surmenaj al femeii. Dumnezeule! Când au început toate astea? Ieri? Ori azi dimineață? Să fi trecut oare numai atât? Oboseala a parazitat fiecare secundă, i-a inoculat caracteristicile unui secol, mi se pare că mă merg așa de zeci de ani, nu numai de câteva zeci de ore – și, cu toate astea, nu pot să mă opresc, nu pot să mă opresc… Un nou foșnet, un nou târșâit, propriile-mi picioare se împleticesc și tremură.
Deschid ochii.
„O cărare se desprinde de sub pașii mei. Apărută brusc dintre doi bolovani îngropați în solul dur al dealului, asemenea unui izvor ce țâșnește din stâncă. O potecă foarte îngustă, ce nu pare să fi suportat povara multor picioare, pentru că șerpuiește abia sesizabilă printre smocurile de iarbă și tufele de lămâiță ce-aproape o ascund. După câte se pare urcă spre coama dealului, către casa pe care mi-am fixat-o drept țintă. Tălpile mele o cuprind perfect, îi respectă cuminți sinuozitățile, ușurându-mi efortul și lăsându-mă pentru câteva clipe să respir mai ușor, să uit de oboseală.
Ajung în vârf.
Casa e veche. O construcție joasă, lăsată pe-o parte, uscată ca un abces mucezit pe creasta colinei, înconjurată de tot felul de magazii și anexe din scândură, decolorate de soare și ploi. Un gard scund delimitează o curte prin care se văd aruncate șipci rupte, mormane de sârmă și alte lucruri fără identitate, iar de ușa casei e rezemat un topor cu coada înnegrită de umezeală. Nu pare să fie nimeni în jur. Geamurile sunt deschise. La fel și poarta care atârnă ca o bucată de piele întărită în balamale, așa că o împing încet, cu picioarele numai junghiuri și intru în curtea plină de bălării, uitându-mă la sârma de rufe din dreapta casei unde flutură-n vânt o pereche de blugi ordinari, o bluză bărbătească și niște pantaloni scurți, roz.
La apropierea mea, o găină zboară cotcodăcind de sub o grămadă de scânduri și dispare într-un nor de praf în spatele unei magazii, în timp ce o pisică somnoroasă, lungită pe verandă, deschide o secundă ochii și mă privește cum trec aplecat, gâfâind, plin de sudoare, apoi își lipește din nou capul de scândură, întinzându-și cu plăcere labele tărcate în lumina soarelui.
Atâtea detalii pe care am fost prea ocupat să le observ. Atâtea lucruri de care nu mi-a păsat. Atâtea indicii despre natura lucrurilor la care nici nu m-am obosit să mă gândesc – o spaimă leșioasă se așterne asupra oboselii mele, în vreme ce picioarele îmi poartă trupul inutil pe lângă casă, în perimetrul din spate, ce poartă toate semnele că acolo ar fi fost amenajată odată, demult, o grădină de zarzavat.
Un gărduleț solid, din piatră, de vreo câțiva metri, pare să sprijine împletitura de sârmă ce înconjoară de fapt spațiul din dosul casei. Probabil un rest dintr-o construcție mai veche, pentru că nu pare să aibă vreo legătură cu celelalte anexe, și spre acest gard mă duc pașii, cu încrederea că acolo voi putea în sfârșit să mă opresc, să mă așez, să pun capăt acestui marș dement.”
Urc cu greutate, ajutat de-un morman de fiare, îmi las picioarele să atârne, mă foiesc, încerc să găsesc poziția ideală, apoi îmi privesc disperat genunchii care zvâcnesc turbați, izbind marginile colțuroase ale gardului. Nu e bine, la dracu, n-am de ce să mă sprijin, poziția mă face să simt întreaga oboseală acumulată, trebuie să găsesc altceva.
Ochii mi se duc către un arbore crescut la câțiva metri depărtare – un copac cu ramuri groase, unele aproape la fel de groase ca și trunchiul – un soi de tei sau de frasin, nu-mi dau seama. Trebuie să mă hotărăsc, să acționez repede, nu mă mai țin puterile, până și rucsacul atârnat pe burtă, deși are-n ele doar sticlele cu apă și niște snacksuri, e parazitat de-o greutate imensă, invizibilă, care mă trage-n jos cu forța unei bile de plumb. Cu toată durerea, sar, mă împiedic, stomacul mi se revoltă și vomit pe mine, în timp ce îmbrățișez trunchiul și pipăi după un ciot, o scorbură, orice m-ar ajuta să mă agăț de primele crengi. Înverșunarea picioarelor mai mult mă încurcă, dar reușesc în cele din urmă să prind o neregularitate a scoarței și, cu un răcnet ce scoate și ultimul strop de vlagă din mine, reușesc să mă trag printre ramurile arborelui și să-mi las picioarele să atârne în gol.
Senzația e indescriptibilă, uluitoare, aproape izbucnesc în lacrimi. Ochii mi se întunecă, amețesc. Închid pleoapele, mă las pe spate, încerc să-i permit inimii să se liniștească, în vreme ce, sub mine, aflate acum la o distanță de nemăsurat, îmi simt picioarele zvâcnind furioase, parazitate de constrângerile aceleiași cadențe demente, de neînduplecat, care le-a adus până aici.
Se încordează. Caută. Se răsucesc.
Mă chinui să-mi îndepărtez gândul de la ele, să uit că-mi aparțin. Bâjbâi cu degetele curelele rucsacului, le dau jos de pe umeri, apoi mă ridic încet în fund, cu spatele rezemat de una dintre cele trei ramuri ale copacului care se desprind din trunchi și creează la mijloc un spațiu neted, extrem de comod, pe unde s-au adunat frunze uscate, dând impresia unui fotoliu natural. Nu știu cât voi reuși să rămân așezat așa, noua poziție își va arăta probabil în curând inconvenientele, dar sunt conștient că în acest fel am câștigat măcar câteva ore… Câteva ore ca să ce? mă întreb. Să ce? Să aștept să mor? Îmi studiez pe furiș picioarele.
Lumea s-ar fi putut sfârși în multe feluri, dar cumva, în acest moment, acesta mi se pare cel mai potrivit.
Pisica din curte apare cu blana zbârlită, sare pe gradul din piatră, se pune în coadă și se uită la mine cu mustățile zbârlite. Animalele nu sunt afectate, bineînțeles. Ele ne vor privi cum ne îndepărtăm, cum ne ducem, cum dispărem cu totul – și de ce nu? Vor găsi ceva de făcut după ce ultimul om de pe lumea asta va ceda, își va îndoi genunchii și-și va îngropa capul în țărână.
O apocalipsă a mersului! Cine și-ar fi putut închipui? Și ce oare ar fi fost mai adecvat? O boală a deplasării, o nebunie a mișcării, un dans demonic al reflexelor, o alergie a membrelor care nu se mai pot opri – o apocalipsă a grabei, a drumului fără sfârșit și fără sens. O cădere a mișcării în ea însăși. Mergi, mergi, mergi și… atât, păpușă gripată ale cărei picioare preiau comanda, lăsându-ți doar senzația că o poți apuca în orice direcție dorești – lucru inutil, ridicol, atâta timp cât nu ai unde să ajungi și tot ce vrei e să eradichezi maladia misterioasă căreia i-au căzut pradă picioarele tale. Dar nu poți și mergi, tot mergi, forțat până la urmă să înțelegi, silit să crezi…
Coapsele se umflă convulsiv, tălpile zvâcnesc în gol. Pisica a dispărut. Cred că a speriat-o ceva. Un zgomot se aude din curtea casei. Un icnet istovit, urmat de-o tuse înăbușită, apoi bufnetul unor picioare ce calcă prin gunoaiele și frunzele risipite. Îmi controlez efortul, întorc capul doar atât cât să văd ivindu-se pe lângă ziduri un individ slab, înalt, încălțat în sandale și ciorapi verzi. E gol, dar poartă pălărie și cravată la gât, lucruri care, împreună cu sandalele, creează un contrast dureros cu pielea sa gălbuie prin care-i ies toate oasele – pe piept i se reliefează dungi întărite de sânge, probabil de la o rană de pe față, căci bărbia și gâtul îi sunt acoperite de cojițe ruginii. Fiecare mișcare trădează un efort cumplit, dar omul înaintează, înaintează printre lucrurile împrăștiate în curte, nu se oprește, se uită în jur – în cele din urmă mă observă cuibărit între ramurile copacului, zvâcnind inutil din picioare și-mi zâmbește, doar o clipă îmi zâmbește, pe urmă atenția i se blochează asupra gardului din piatră pe care-am încercat să mă cațăr și eu și se urcă acolo, rămânând încălecat, cu penisul strivit de piatra rece, pedalând din picioare, tușind.
Nu spune nimic, doar dârdâie și privește fix înainte. Îl înțeleg, așa că întorc și eu capul. Fiecare om e silit să-și înfrunte singur propria moarte, dar e liniștitor să ai pe cineva alături în ultimele clipe.
Un acces de tuse îmi blochează respirația, îmi întunecă privirea. Trece o veșnicie până să pot vedea din nou în jurul meu și… simplu, simplu, mă tot gândesc, totul a început atât de simplu, cum încep toate lucrurile groaznice, fără avertismente, fără alarme, fără panică, fără mesaje insidioase, dimpotrivă, totul însoțit de o senzație de ridicol și neîncredere, cel puțin în cazul meu. O secundă – apoi nimic nu a mai fost la fel – iar o secundă este suficientă pentru ca orice să se întâmple.
O dimineață banală, o dimineață ca toate diminețile. Un început de zi care nu prevestea altceva decât ce prevestiseră toate începuturile de zi de până atunci – o dimineață încadrată în dimensiunile ritualurilor obișnuite de după trezire, de aroma cafelei din bucătărie, de fumul primei țigări aprinse pe balcon – apoi traficul lent, monoton, mașinile prinse într-un trup de șarpe gigantic, scurgându-se spre centru, în timp ce la radio se auzeau cântece rock din anii 80, potrivite pe cadența inimii unui burlac îmbătrânit ca mine, clădirea cu zece etaje a firmei, drumul cu ascensorul, biroul ordonat, salutul unui coleg, din pragul ușii, scaunul comod în care m-am lăsat pe spate, în vreme ce deschideam laptopul și-mi verificam mail-ul – pe urmă un tremur ciudat, o fierbințeală în partea de jos a bazinului, fantoma unei mușcături ce se plimba pe coapse, încercând rezistența cărnii, o arsură ciudată-n tălpi – asta pe când mușchii picioarelor se încordau și mă smulgeau din scaun.
Am rămas nedumerit o vreme. M-am așezat din nou. M-am ridicat imediat, începând să dau roată-roată în jurul scaunului, fără să mă pot controla oricât încercam – o anomalie curioasă, un reflex idiot, o dereglare amuzantă provocată cel mai probabil de stres, îmi ziceam – și nedumerirea m-a împins afară din birou, pe când îmi urmăream uimit picioarele care prinseseră o viață proprie.
Înfățișarea mea răvășită a atras câteva priviri întrebătoare însă, la scurt timp după aceea s-au auzit de la etaj mai multe exclamații de surprindere – unde te duci? nu mă duc, nu mă duc Nicăieri – pe urmă, unul câte unul, colegii din departamentul unde lucram au început să se ridice febril din scaune, să umble dezorientați de colo-colo, să se ciocnească unul de altul, vociferând. Febra deplasării îi cuprinsese pe toți. După nedumerirea neputincioasă și senzația de jenă de la început, panica și-a făcut loc foarte repede în inimile tuturor căci în fața unui inamic comun, a unei tragedii colective, a unui atac ce-i lovește pe toți în același fel, psihicul omului e încercat de aceleași stări.
Într-o jumătate de oră întreaga clădire răsuna de țipete, de exclamații înăbușite, de imprecații furioase, de răcnete neîncrezătoare, de sunetul telefoanelor. De la ferestre vedeam torente de oameni care se revărsau pe străzi, în mijlocul zecilor de mașini înțepenite pe șosele, într-un vacarm de claxoane și strigăte. Toate televiziunile transmiteau erupții panicate, fragmente de mesaje și știri din studiourile aflate într-o completă debandadă, însoțite de imagini incredibile venite din toată țara. Era foarte greu de crezut ce se întâmpla.
(acum, ghemuit între ramurile copacului, cu picioarele zvâcnind ca două bucăți de carne atinse de șocuri electrice, cu întreaga oboseală strânsă de corp, nici nu-mi vine să cred că a fost vreodată altfel, că am trăit și într-un alt fel decât acum – pentru că nici timpul nu mai curge, doar așteaptă ca noi toți să trecem.)
Cât despre mine, după minutele de surprindere inițială, am simțit nevoia să părăsesc clădirea, să văd ce e afară. Am luat-o repede pe scări, evitând ascensoarele în jurul cărora era, în mod paradoxal, o îmbulzeală de nedescris. N-o să uit până voi închide ochii ce-am văzut în ziua aceea, și a fost abia ieri… sau azi? Nu mai știu, nu știu… Oricum, nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama – poate și pentru că trăisem atât de mult timp singur și obișnuiam să mă gândesc atent la nevoile mele – cât de necesar era să-mi dozez efortul și să evit aglomerația, mai ales că nu aveam nicio idee ce anume declanșase această dereglare incredibilă și cât avea să dureze.
Străzile erau pline de oameni aflați în diferite stadii de negare – de la un amuzament agresiv, zgomotos, mai ales din partea adolescenților și a tinerilor ce încercau să-și mascheze nedumerirea prin manifestări gălăgioase, în vreme ce umblau în grupuri mari, cu telefoanele în mâini, sunându-și colegii ori căutând știri, la o încurcătură dureroasă, exprimată jenat și a privirilor mirate de jur-împrejur a oamenilor trecuți de 35-40 de ani, până la uimirea cu gura căscată și-a ochilor ridicați la cer a bătrânilor – toții încercau, fără a se gândi prea mult la asta, să găsească o soluție temporară pentru a-și pregăti mintea pentru nebunia ce amenința să se dezlănțuie dintr-o clipă-n alta.
Televizoarele urlau prin ușile deschise ale magazinelor, telefonul îmi zbârnâia de mesaje – se auzeau discuții și vociferări la fiecare colț – pedeapsă divină, dereglare a polilor, manipulare, mistificare, virus scăpat din laborator, iluzie în masă provocată cu ajutorul dronelor militare, invazie – toate ingredientele temerilor inoculate de media și de comoditățile tehnologiei, a inflației de bunuri, omului care se dezobișnuise astfel să gândească în mod real, mulțumit doar să rumege steril informații trunchiate.
Spre surprinderea mea, în vreme ce mergeam pe trotuare și încercam să evit grupurile prea mari – mă îndreptam spre casă – m-am trezit uitându-mă de câteva ori în sus, către norii ce-și formau broderiile indiferente deasupra orașului, mai-mai așteptându-mă dintr-un moment în altul să văd cum coboară printre ei vreun car de foc purtat de fulgere, ori vreo armată de arhangheli în armuri de tunet. Bineînțeles că nu s-a întâmplat nimic de felul ăsta.
Totuși, pe măsură ce dimineața trecea, se modifica și atitudinea celor ce mărșăluiau pe străzi. Când am ajuns în apartament, l-am găsit devastat, în bucătărie toate sertarele răsturnate, frigiderul deschis, cu conținutul împrăștiat pe gresie, patul din dormitor răvășit și tăiat cu cuțitul, robinetul de la baie curgând cu presiune în cadă, prevestind iminenta inundație, totul opera vreunui vecin ranchiunos, fără nicio îndoială. N-am stat prea mult ca să evaluez pagubele. Nu aveam de ce. Am luat doar dintr-un dulap un rucsac rezistent pe care-l foloseam în rarele mele escapade și-am ieșit din nou pe străzi. Îmi făcusem un soi de plan – sau mai degrabă adunasem un set de presupuneri exagerate – și după ce-am îndesat în el câteva sticle cu apă și câteva snacks-uri găsite într-un market micuț cu ușile vraiște, de lângă blocul unde locuiam, m-am îndreptat, ocolind în continuare mulțimile, către periferia orașului.
Mersesem constant, cu aceeași viteză, de când mă ridicasem de la birou dimineață, fără să mă forțez în niciun fel – văzusem oameni luând-o la fugă, oprindu-se brusc și luând-o iarăși la fugă, sperând probabil în acest fel să rupă lanțul ciudatei forțe care le anima nemiloasă picioarele – așa că nu mă simțeam foarte obosit deocamdată. În afară de-o ușoară îngreunare a respirației și de-o anumită căldură ce-mi înroșea urechile, nu mă incomoda nimic.
Am mers astfel până după-amiaza târziu și am avut timp să văd multe lucruri. După primele ore petrecute în capcana curiosului fenomen, atitudinea oamenilor începuse să se schimbe și era tot mai rău cu fiecare clipă ce trecea. Nu a durat mult până când orice urmă de sentiment ori civilizație să dispară din anumite suflete – rațiunea umană este extrem de fragilă, iar în fața anumitor provocări cedează fără nicio rezistență, lăsând liberă esența primitivă ce ne guvernează de fapt existența. Civilizație? O noțiune comodă, scornită de cei care s-au ghemuit în cuști frumos căptușite și-și închipuie că sunt stăpânii universului. Recunosc că a trebuit să-mi fac drum prin forță, prins fără să vreau în anumite încleștări violente, însă spiritul meu mai degrabă depresiv, obișnuit să privească lucrurile în negru, m-a silit mai degrabă să mă resemnez, decât să mă arunc în demența sângeroasă ce ajunsese să domine străzile.
După ora șase seara, era deja haos.
Aspectul orașului se schimbase drastic. Peste tot izbucniseră incendii, se auzeau bubuituri, răcnete și grămezi de mașini incendiate explodau în intersecții. Grupuri de sălbatici înarmați cu bâte și topoare distrugeau tot ce le ieșea în cale, inclusiv unii pe alții, alte grupuri fugeau din calea lor încercând să se adăpostească, să găsească soluții pentru a trece peste criză, și mai erau cei izolați, ca mine, care se furișau ca niște șobolani de-a lungul zidurilor, bărbați, femei, bătrâni, toți cu mințile vraiște – și copiii… o, Dumnezeule, n-o să uit vreodată copiii… ori pe părinții lor.
Copiii cu fețele golite de sentiment, incapabile să exprime nici măcar spaima pe măsură ce oboseala le măcina rezistența, copii agățați de niște părinți care nici ei nu reușeau să-și înțeleagă groaza, protejându-i atât cât puteau, luându-i în brațe, refugiindu-se în clădiri, făcând mici alianțe temporare ce se destrămau la cel mai mic semn de primejdie – copiii au fost primele victime.
Spre seară, străzile erau presărate cu trupurile lor, micuți de trei, patru, cinci ani, striviți, călcați în picioare de agresivitatea imbecilă a adulților înnebuniți. Modul în care mamele își duceau copilașii, felul în care ei mișcau neajutorați din piciorușe în brațele care-i țineau, până ce și strânsoarea acestora slăbea – mai mult decât oricând m-am bucurat în acele momente că nu sunt căsătorit, că nu am aruncat încă o victimă în lume, pentru că n-aș fi putut rezista la așa ceva.
În acest fel, singur, bezna nu trebuie să mă găsească decât pe mine.
Vine noaptea.
Soarele a asfințit.
Ultimele raze roșiatice taie pe cer trei dungi paralele prin care se scurg norișori rotunzi, asemănători cu niște cheaguri de sânge. Orașul arde în spatele meu, câte-o adiere de vânt poartă până la mine murmurul strigătelor și al agoniei. Nu s-a schimbat nimic. Nici n-o să se schimbe. Picioarele-mi zvâcnesc în continuare, merg în vid pe drumul lor neștiut, fără să țină cont de urletele organismului ce le imploră degeaba să se oprească. E sfârșitul și nu mai e nimic de făcut. Un sfârșit la fel de enigmatic ca și începutul, lipsit de explicații, de concluzii, ieșit din neant, cufundat în neant. N-o să știe nimeni că omenirea a existat, nici noi nu vom ști, iar cei ce vor veni după noi, chiar dacă își vor da seama cine am fost, vor uita foarte repede.
Pentru că sfârșitul nu e un început și nici invers.
Gândurile mi se amestecă mereu. Acum, că am trecut peste orice limită a oboselii și nu mă mai așteaptă nimic, un fel de luciditate bizară îmi șlefuiește ideile, le așază în ordine, curate, strălucitoare, ușor identificabile, gata de a fi luate pe rând și studiate, analizate, clasificate. Umbre negre îmi fug prin fața ochilor, se rotesc, croncăne, dispar fâlfâind. Păsări?
Din dreapta, de jos, se aude un strănut. Străinul în sandale și ciorapi verzi. E tot acolo în întuneric, cocoțat pe zidul de piatră. Privește ca și mine asfințitul, conturul lui abia se mai vede, așteaptă. Ce așteaptă? Care de foc, îngeri în armură? Râd bolborosit prin saliva de pe buze, amestecată cu sângele curs din nas, în timp ce picioarele rup fâșii de durere din mine. Și de ce nu? De ce nu, mă întreb? Până la urmă, după modul în care s-au desfășurat lucrurile, la cât de potrivit e sfârșitul acesta pentru omenire, metaforă imensă ce cuprinde toată ticăloșia, goana noastră spre nimic, ridicolul tuturor întreprinderilor, totul pare a fi într-adevăr o pedeapsă divină. Da, e atât de absurd, încât te gândești că această maladie nu putea fi concepută decât de mintea deranjată a unui creator suprem – creator precum toți creatorii, nebun și crud. E confortabil să reflectezi la un astfel de lucru. Speranța are nevoie de foarte puține lucruri ca să reziste și mai ales are nevoie de durere, de nenorocire.
Dar dacă există acolo sus o ființă atotputernică, nemuritoare, dornică să arate calea cea dreaptă, nu cred că și-ar dori un om ca mine pe lângă ea. Viața mea e zero, cunoștințele irelevante, linia existenței inutilă – ca mine sunt milioane și ce creator și-ar dori alături o armată de năuci, de capete seci și suflete putrede, de babe cucernice și moșnegi nemernici, în locul celor care au îndrăznit să-și pună întrebări, i-au contestat statutul și-au încercat să evolueze dincolo de învelișul în care hazardul i-a păcălit să se nască?
Nu, dacă aceasta e o pedeapsă într-adevăr, dacă toate semnele duc spre această concluzie, este o pedeapsă a propriilor noastre minți. A falsității, a inconștienței, superficialității, a îngâmfării, orbirii în care ne bălăcim. Suntem toți doar gând, la urma urmei, iar ăsta e un protest al vieții noastre amorțite, o sancțiune a creierelor, a ființei noastre interioare, ce-și aruncă astfel blestemul asupra unor existențe ce trebuiau îndreptate spre cu totul alte scopuri. Altă „explicație” nu se poate concepe.
Ne-am ordonat singuri suprimarea, îngroziți în subconștient de propria noastră sterilitate, de nepăsarea cu care ignorăm abilități ce ne-ar putea face excepționali, în favoarea nevoilor imbecile dictate de de forța cărnii. Ne-am neglijat conștiința, creierul, iar el ne-a părăsit. Și ne-a oferit o pedeapsă în ton cu scopurile noastre – goana fără direcție, pașii în vid, aspirația spre nimic. Merităm tot ce se întâmplă.
Zâmbesc convulsiv în întuneric, în timp ce sângele-mi bușește iarăși pe nas. Picioarele sunt jos, jos de tot, zvâcnesc, iar protestele lor îmi străbat corpul în întregime, ca niște fierăstraie electrice la turație maximă; mă fac bucăți, îmi rup oasele, măruntaiele. E încă noapte și negru în jur, dar undeva în față, acolo unde se ghicește conturul dealurilor, iar stelele sclipesc un pic mai palide, se întrevede un punct alburiu, fantomatic, ce pare să se rostogolească și să tremure tot mai tare pe creste, prins între genele ochilor mei înlăcrimați, umflați de oboseală. Se face ziuă.
Cumva, cocoțat în copac, am supraviețuit nopții și ciudat, nu am simțit nicio clipă nevoia de a dormi. Aceste ore decisive s-au scurs într-o viață de om. Când m-am urcat aici aveam 39 de ani. În aceste ultime ceasuri am trăit parcă 30 de ani și am ajuns la capătul vieții, gata să mor, bătrân, obosit și cumva împăcat cu mine însumi, când nici răspunsurile la întrebările pe care le-am tot pus, nu mai au nicio importanță.
Da, se face ziuă. Dealurile ies din întuneric ca provele unor corăbii dintre straturi groase de ceață, norii se înșiră spre orizont, negri la început, bombați, amenințători, apoi fumurii și lunguieți, și-n cele din urmă trandafirii, pe măsură ce primele raze ale soarelui se cațără cu îndemânare peste coline și-și croiesc drum printre copacii de pe creste.
E dimineață.
Închid de câteva ori ochii, înghit în gol, apoi îmi rotesc capul, lăsându-mi privirea să atârne pe jos. Gardul din piatră e tot acolo. Omul în sandale și ciorapi verzi stă întins pe burtă, sfrijit ca o coajă uscată de dovleac, iar picioarele lui umflate se zbat și se răsucesc, izbesc aerul și pietrele zidului, căutând zadarnic un punct de sprijin, și e încă viu și e ceva atât de sinistru în imaginea acestei marionete însuflețite, încât încep să tremur. Omul tușește, se încovoaie chinuit, iar când primele raze de soare îi ating corpul tresare icnind, ca și cum ar fi primit un șoc electric. Respirația i se preschimbă într-un geamăt scârțâit, monoton, și nu mai revine la normal.
Chipul îi este total descompus, ochii căzuți în fundul capului, fața vânătă, bărbia, gâtul și pieptul pline de sânge, dar cumva reușește să se ridice în fund, independent parcă de mișcarea picioarelor lovite de gard și se uită la soarele abia răsărit, în vreme ce, cu brațele dârdâind, încearcă în mod evident să-și ajute corpul să coboare de pe zidul de piatră. Efortul e dureros de privit, însă bărbatul reușește totuși să se dea jos, ba chiar să se țină pe picioare, gol, în sandalele și ciorapii lui, cu penisul răsucit între coapse, mic și negru ca un vârf carbonizat de creion. În spatele casei, la cinci metri de copacul meu e o râpă. Într-acolo se îndreaptă icnetele sale – manechin vinețiu, umbră prizonieră a unui ritm ucigaș – și, odată ajuns la marginea prăpastiei, ridică brațele, se uită la soare, croncăne ceva cu glasul înecat, apoi face încă un pas. Un pas în plus. Îi aud corpul rostogolit pe povârniș, trosnetul oaselor rupte, ultima suflare frântă din trup și-aș vrea să închid ochii, dar n-o fac de frică că n-o să-i mai pot deschide după aceea. Atât a vrut omul ăsta, să mai vadă o dată răsăritul, să prindă o nouă zi, să moară inundat de lumina care mă încălzește acum și pe mine. Un pas în plus, un minut în plus – contează atunci când nici măcar nu vei ști că ai existat vreodată?
Respir înăbușit, cu gura plină de sânge, în timp ce gândurile curg din mine ca o transpirație rece. Dacă viața mea nu a însemnat și nu înseamnă nimic, mi-aș dori, în această secundă, ca măcar moartea să exprime ceva. Să mă realizez în neființă, așa cum nu am putut să mă realizez în ființă. Să explodez, să bubui, forța mea vitală să se înalțe într-o deflagrație năucitoare care să facă să pălească și să se retragă lumina dimineții și, odată cu toate conținuturile mele, cu toate ideile și visele mele, să crape cu atâta forță, încât numele meu să rămână pentru totdeauna imprimat în lumină și-n întuneric, indiferent la alternanța lor, o lume separată și totuși integrată amândurora, o cicatrice veșnică pe obrazul morții și pe cel al lumii cu tot ce va aduce ea după mine.
Să răscumpăr cu distrugerea mea, indiferența haosului din care m-am născut. Dar unde să mă duc? Nici în lumină, nici în beznă nu am loc – noapte, zi, zi, noapte, soare și întuneric, nu m-am intersectat, de fapt, cu niciuna în sinistra mea deplasare…
Titlu: Al doilea F din Fericire
Autor: Robert Gion
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 208
ISBN 978-606-9625-64-4
Descriere
Dacă îți place literatura horror, aceasta este culegerea de povestiri care te va face să simți în fiecare celulă fiorul groazei. Căci toate cele opt povestiri au fost create de scriitorul Robert Gion cu un ingredient special, pe care numai el îl deține, menit să intensifice trăirile cele mai tenebroase pe care un cititor le poate avea.
Dacă nu îți place literatura horror, poate că ar fi timpul să încerci începând cu această carte. După lecturarea ei te vei afla în fața a două opțiuni: ori nu vei mai pune mâna pe o carte de groază câte zile vei mai avea… ori te vei îndrăgosti iremediabil de acest gen literar atât de mult iubit.
Oricum, și într-un caz și în celălalt, vei experimenta o scriitură puternică, viguroasă, matură și plină de suspans și imaginație, marca inconfundabilă a lui Robert Gion
Din sumar:
- Un pas în plus
- Norul, băiatul și laptele de alpaca
- Al doilea F din Fericire
- Tricofobia
- Părăsitul
- Invazia perfectă
- Barul din buzunar
- Pofta
