Priveam cu detașare lumea care se aduna în biserică. Oamenii pășeau încet, din respect pentru cele sfinte. Mulți se cunoșteau între ei, evident, și se salutau discret, dând din cap sau făcându-și semne cu mâna, după care se așezau tăcuți pe băncile de lemn.
În mijloc se afla un sicriu negru decorat cu auriu. Capacul era închis, iar alături, lângă o coroană de flori roșii, stătea, înrămată, o fotografie cu mine, cu o fâșie neagră de pânză în colțul de jos. A, uitasem să-ți zic și probabil cu asta trebuia să încep. Era ceremonia înmormântării mele. Iar sicriul era închis pentru că era gol. Nu putuseră să-mi recupereze corpul.
Preotul își trecu mâna de două-trei ori prin părul grizonant, își așeză cu meticulozitate ochelarii și începu să vorbească. Nu eram decât în mică măsură atent la el, auzeam din când în când cuvinte ca „pierdere tragică”, „atât de tânăr”, „viitorul în față”. A citit slujba de înmormântare foarte frumos, trebuie să recunosc, iar în cele din urmă i-a invitat pe cei din audiență să spună câteva cuvinte, conform tradiției.
Prima care s-a ridicat și a venit în față a fost Meagan. Nu o mai văzusem de mult timp și am remarcat imediat cum se transformase într-o femeie respectabilă. Poate erau anii? Poate era faptul că era îmbrăcată în negru? Oricum, era o femeie pe cinste.
– Pe Bjorg l-am întâlnit prima oară acum șaptesprezece ani, începu ea. Nu am să uit niciodată acea zi. Veneam acasă și liftul era la parter. Înăuntru, o mamă cu copilul ei. Femeia mi-a ținut ușa. „Bună, Meagan. Eu sunt Bjorg. Dar poți să-mi zici Rod, ca toată lumea”. Credeți-mă, continuă ea chicotind ușor, mi s-a uscat gura. Un copil pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte, îmi știa numele. M-am stăpânit și am zâmbit, cred, poate să fi fost doar o grimasă. „Încântată de cunoștință, Rod. Dar de unde știi cum mă cheamă?”
Meagan a făcut o scurtă pauză pentru a-și șterge o lacrimă.
– Elementar, dragă Watson, mi-a răspuns Rod. Nu ai apăsat niciun buton după ce ai intrat în lift. Deci mergi la etajul paisprezece, ca și noi. Sunt patru apartamente pe etaj. Unul e ocupat de noi, unul e gol, iar în cel de-al treilea locuiește familia Mendez. Sâmbătă, când m-am jucat cu motanul tău, care era la ei pe weekend, doamna Mendez mi-a spus „Îl cheamă Indy și e al lui Meagan, studenta care locuiește alături și care acum e plecată din oraș”.
Raționamentul micului Sherlock Holmes avea sens, într-adevăr. L-am mângâiat ușor pe cap și l-am întrebat câți ani are. „Nouă”, am primit răspunsul. Mă așteptam să aibă cel puțin doisprezece. „E foarte înalt pentru vârsta lui” mi-a spus mama lui Bjorg, parcă citindu-mi gândurile.
Făcu o nouă pauză, de data aceasta mai lungă, trăgând adânc aer în piept de parcă se pregătea să plonjeze în piscină.
– Bjorg a fost unul din primii copii cu care am lucrat în perioada aceea. Trebuia să-mi aleg o temă pentru licență și atunci m-am gândit prima oară la subiectul copiilor supradotați. Bjorg mi-a influențat cariera din primul minut în care ne-am întâlnit.
Meagan fusese pentru mine mai mult decât o vecină. Dacă nu o iau în calcul pe mama, a avut cea mai mare influență în viața mea. Timp de trei ani a făcut un studiu despre mecanismele de învățare și memorare la copiii cu coeficient de inteligență foarte ridicat și eu făcusem parte din acel grup. Ne lăsa să ne găsim singuri o metodă care ni se potrivea, și apoi ne întreba cum am făcut asocierile, sau ce raționament am folosit. Mai mult de jumătate din teza ei de doctorat avea la bază modul meu de gândire. Mama era foarte încântată de Meagan, pentru că toată lumea avea de câștigat: când stătea cu mine, mama nu trebuia să plătească un baby sitter, Meagan lucra cu cel mai important „subiect” al ei, iar eu… ei bine, eu mă îndrăgostisem de ea. Mă considera totuși un copil prepuber, așa că era cam neglijentă de multe ori când stătea picior peste picior sau se apleca în față.
– După ce mi-am terminat studiile, am plecat la Flagstaff și în ultimii ani nu mai vorbit cu el decât ocazional, de Sărbători. Mi-aș fi dorit nespus să mai fi avut ocazia să îl văd măcar odată înainte de… de….
Nu și-a terminat fraza. Nu a putut, podidind-o lacrimile. S-a așezat înapoi pe scaunul ei, suspinând. Aproape imediat, profesorul Christopher Dykes se ridică să vorbească. După ce-și aranjă discret nodul cravatei negre de mătase înainte de a veni în fața adunării, își drese vocea și, cu un gest automat, își netezi mustața deasă. Prinse cu ambele mâini marginile pupitrului, privi în sus câteva secunde, clipind des, după care se adresă mulțimii.
– Bjorg s-a dus, iar eu tot nu pot încă să cred asta. Mă aștept să apară dintr-un moment în altul. Să intre pe ușă, cu zâmbetul acela al lui pe care nimic nu i-l putea șterge de pe față. Antevorbitoarea mea a spus cât de memorabilă a fost prima ei întâlnire cu Bjorg. Și în cazul meu a fost la fel. Avea șaisprezece ani când a intrat la mine în birou pentru interviul preliminar de admitere în programul de învățare accelerată pentru elevii de liceu. „Care-i povestea ta?” l-am întrebat. „Vreau să termin colegiul în următorii doi ani și jumătate” a răspuns. Fără să aștepte, a continuat „Legea zice că educația de stat e gratuită pentru oricine nu a împlinit nouăsprezece ani. Ar fi mișto să-mi iau diploma de la Arizona State University fără să scot nici măcar un dolar din buzunar, nu?” Nu a spus-o cu aroganță, ci cu încredere. Mă grăbeam în ziua aceea, aveam o ședință de consiliu, ceva de genul, așa că am scos un maldăr de hârtii cu probleme de fizică și matematică, le-am pus pe masă, i-am zis că revin în două ore și să lucreze cât poate din problemele alea. Când m-am întors, Bjorg stătea relaxat pe scaun, vraful cu probleme era aranjat frumos la marginea mesei, iar el avea o singură foaie de hârtie pe care făcuse câteva note care arătau mai mult ca niște mâzgăleli. „Îți bați joc de mine?” am răbufnit. Mă așteptasem să facă măcar două-trei probleme, unele nu erau chiar foarte grele. N-am să uit niciodată ce-a urmat. M-a privit consternat, neînțelegând ieșirea mea. Am înșfăcat fițuica din fața lui și am reușit să îngăim „Asta e tot ce-ai făcut două ore?”. Atunci s-a relaxat, a zâmbit, și a pus mâna pe teancul de lângă el. „Nu, asta e ceea ce am făcut două ore. Aia – și arătă spre foaia pe care o țineam – a fost să mă lămuresc cu…” A frunzărit puțin foile, a extras două și mi le-a întins. „Astea. M-au pus un pic la încercare, ce-i drept.” Bjorg trecuse efectiv prin toate problemele, cred că erau peste treizeci, în cele două ore. Am stat cu el încă o oră întreagă, luându-le una câte una. Mi-a explicat pentru fiecare în parte cum a gândit rezolvarea. Credeți-mă, oameni buni, unele erau probleme de anul doi sau trei, iar cele două probleme care-l „puseseră la încercare” fuseseră rezolvate doar de câțiva din studenții mei în cei cincisprezece ani de când predam matematici aplicate.
Aici trebuie să intervin puțin. Dykes e un tip al cărui intelect este la limita geniului, dar are o problemă majoră de care mi-am dat seama doar mult mai târziu, după ce începusem deja să lucrez la proiectul „Soarele din adâncuri”. Ca profesor, avea mult șarm și preda într-un stil simplu, foarte intuitiv. Dar nu avea deloc încredere în oameni. Se considera un tip deasupra tuturor, iar orice idee sau teorie care nu era validată de el era „discutabilă” în cel mai bun caz. Chestia asta m-a contaminat și pe mine, ajungând să cred că doar eu puteam avea dreptate acolo unde era zona mea de expertiză. Și am dus asta atât de departe, încât am ajuns să cred că nu era nimeni pe Pământ să înțeleagă fizica din spatele a ceea ce voiam eu de gând. Faptul că mă retrăsesem în hruba mea și lucram asiduu la ceva ce doar eu puteam înțelege nu a fost de mare folos când am vrut să pun în aplicare proiectul. Pentru mine totul era clar ca lumina zilei, iar cele o sută cincizeci de milioane de dolari necesari pentru proiectul pilot urmau să aducă înzecit profit pentru un investitor. Eu m-aș fi mulțumit cu un procent simbolic; recunoașterea era de o mie de ori mai importantă pentru mine. Asta e, sunt un tip orgolios, trebuie să admit.
Numai că adevărul m-a lovit dur în moalele capului după ce timp de doi ani nu am găsit pe nimeni din economia reală care să meargă pe mâna mea. Pentru ei eram doar un copil teribil, cu o idee îndrăzneață în minte. Fără suportul comunității științifice, nici măcar nu au vrut să se uite la mine. Nu pot să-i condamn pentru asta. Cum ar fi putut directorul financiar al unei corporații să aprobe un buget de asemenea anvergură doar pentru că un tinerel de douăzeci și ceva de ani garantează că a făcut el însuși toate calculele corect.
Prin vitraliile bisericii apăru brusc un fascicul intens de raze ale soarelui abia zărit printr-o spărtură în plafonul de nori. Lumina căzu pe un bărbat pe care, în mod surprinzător, nu-l remarcasem până atunci. Stătea undeva în spate, pe lateral, într-o zonă mai întunecată a bisericii. Părul lui avea aceeași culoare blond-roșcat ca și al meu. Deși așezat, era cu jumătate de cap mai înalt decât ceilalți. Nu-l mai văzusem niciodată, nici măcar în poze, dar am știut imediat că era tata. Tatăl meu biologic, nu bărbatul care se însurase cu mama când eu aveam patru ani.
E un subiect delicat și, în mod normal, nu aș fi deschis niciodată subiectul. Eu am venit pe lume ca urmare a unei aventuri de-o vară a părinților mei. Când aveam optsprezece ani, mama a decis în cele din urmă să-mi răspundă la întrebarea pe care i-o pusesem toată copilăria mea: Cine e tatăl meu? Mi-a spus că Jötunn venise în America în vara aceea printr-un program Work & Travel* (*Work & Travel este un program al guvernului american care permite studenților străini să călătorească și să lucreze în Statele Unite timp de câteva luni – n.aut.). S-au cunoscut la firma unde mama era intern și s-au îndrăgostit la prima vedere. După ce el s-a întors în Norvegia, mama a descoperit că era însărcinată. Numărul de telefon pe care Jötunn i-l dăduse s-a dovedit că aparținea unei agenții de turism, unde nu lucra nimeni cu acest nume. E-mailurile trimise s-au întors cu mesaj de eroare. A decis totuși să păstreze sarcina (mulțumesc, mamă) dându-și seama că era ceva special legat de Jötunn. Era genul de bărbat impunător care atrăgea toate privirile, cu o privire blândă și voce caldă, dar în același timp dur ca o stâncă și sclipitor ca un diamant. Instinctul i-a zis că un copil cu un astfel de bărbat ar putea fi o progenitură de primă clasă, și iată-mă!
După ce am terminat colegiul, am simțit nevoia să mă duc în Norvegia să îl caut. În vara aceea s-au petrecut câteva lucruri stranii, a căror semnificație am înțeles-o pe deplin mult mai târziu. Îmi făcusem un test al ADN-ului pentru a-mi afla originile. 74% scandinav, câteva procente din alte populații europene și 6,25% necunoscut. Am luat legătura cu firma care efectua acele teste să cer clarificări, și tot ce mi-au putut spune a fost că acele secvențe nu corespundeau cu nici o mostră de populație din baza lor de date. Au fost foarte curioși să afle mai multe despre mine. Au testat-o și pe mama, gratuit, dar ADN-ul ei nu a arătat nimic neobișnuit.
Am făcut muncă de detectiv, începând cu arhiva firmei unde lucrase mama atunci, pentru a obține informațiile care stătuseră la baza cererii de viză pentru tata. La ambasada din Oslo am avut noroc cu o doamnă care m-a ajutat, zicându-mi că și tatăl ei plecase de acasă după țigări când ea era mică și a revenit după douăzeci de ani. În cele din urmă, punând cap la cap toate datele pe care le putusem strânge, din aproape în aproape am ajuns undeva la mama naibii în nord. Dacă nu aș fi fost într-atât de preocupat de misiunea mea, m-aș fi putut bucura de fiorduri. Îmi propusesem să revin cândva ca turist, dar nu am mai avut ocazia. Ca să nu mai lungesc vorba, am dat, într-o localitate de pescari, de un preot bătrân care mi-a spus o poveste greu de digerat, despre așa-numiții jötunn-i – uriașii de foc apăruți din haosul primordial și care, spre deosebire de zei, aveau o natură distructivă.
Jötunn privi direct spre mine. Nu, nu mi se păruse. Nimeni nu putea ști că eram acolo, dar el privea fix în punctul unde mă aflam. Parcă citindu-mi gândurile, își duse la tâmplă două degete de la mâna dreaptă în gest de salut. Asta era de-a dreptul ciudat. Profesorul Dykes terminase între timp de vorbit și pupitrul din mijlocul sălii era acum gol. Mi-am întors atenția spre Jötunn. În locul lui era acum un alt bărbat, cu părul șaten închis și ușor grizonant, mai scund și cu riduri foarte adânci. Mai mult, privea oriunde, numai spre camera video din tavan nu. Lucrul acesta depășea puterea mea de înțelegere. Trebuia să existe o explicație, iar acum nu mă mai puteam gândi la nimic altceva.
– Dragi prieteni, numele meu este Thomas Furr și am fost coleg cu Bjorg. Îmi place să cred că i-am fost cel mai bun prieten. Am fost acolo, cu el, în ultimele sale clipe. Cum spunea și distinsul profesor Dykes, îmi este imposibil să cred că Bjorg a trecut marele prag. Cel mai trist lucru este că nu a avut răbdare. Zece minute. Atât. Dacă mai aștepta doar zece minute… Deși a plecat dintre noi atât de tânăr, ne-a lăsat totuși o moștenire covârșitoare. Cei mai mulți dintre voi nu știți acest lucru, așa că dați-mi voie să vă spun în câteva cuvinte de ce consider eu că noi, cei care l-am cunoscut, ne putem considera privilegiați.
Thomas, dragul de el… Un băiat extraordinar. Avea dreptate, mi-a fost cel mai bun prieten. Asta pentru că era singurul. În rest, n-am avut prieteni. Am fost înconjurat de mulți oameni prietenoși, e adevărat. Dar cineva cu care să vorbesc la telefon la două noaptea, căruia să-i împărtășesc gândurile, ideile sau temerile mele, nu. Până când l-am cunoscut pe Thomas. Fără el, „Soarele din adâncuri” nu ar fi existat dincolo de un dosar voluminos și doi gigabiți pe un stick de memorie.
Thomas a creat un proiect de crowdfunding[1] în care a adunat, în decurs de numai paisprezece luni, cele o sută cincizeci de milioane de dolari necesare. Contribuția cerută era douăzeci de dolari, simbolic reprezentată prin cinci căni de cafea. „Cinci cappucino înseamnă șansa Terrei” a fost mesajul lui promoțional, însoțit de o grafică sugestivă. Să fiu sincer, mi se păruse o abordare copilărească. Asta până când, o lună mai târziu, contabiliza deja primul milion de dolari. Cu acești bani a finanțat producția și lansarea într-un timp record a unui joc video de realitate virtuală, „Deep Down Sun”, în care, pentru a salva planeta, trebuia să construiești un reactor de fuziune nucleară care să asigure suficientă energie curată pentru înteaga omenire. „Deep Down Sun” a adunat aproape optsprezece milioane de descărcări. Thomas a reușit să mobilizeze comunitățile de gameri din întreaga lume, pe care i-a direcționat să facă donații pentru a construi „The Real One”. „Pentru tine, e un doar joc. Pentru copii tăi, e singura lor șansă – Click aici pentru a face o donație”. Există chiar și un zid memorial în perimetrul unde se află reactorul, pe care sunt scrise numele tuturor celor șase milioane opt sute unsprezece mii nouă sute treizeci și patru de donatori din toată lumea.
– Tehnologia pe care Bjorg a gândit-o va schimba fața lumii, și-a continuat Thomas discursul. Nu spun cuvinte mari, ci simplul adevăr. Iar Bjorg, practic singur, a creat de la zero o sursă de energie fără niciun impact asupra atmosferei, fără reziduuri toxice și, mai ales, foarte sigură. Aș mai dori să vă împărtășesc ultimele mele minute cu el, de fapt, ultimele lui minute. Vreau să fiu sigur că atunci când se va scrie biografia lui Bjorg, aceste lucruri vor fi înregistrate corect, pentru generațiile viitoare. În ziua fatidică, totul era pregătit. Eram treizeci, poate patruzeci de oameni într-un buncăr și nimeni altcineva pe o rază de câteva mile în deșert. Nu știam ce se poate întâmpla. Dacă instalația exploda, totul urma să fie pulverizat într-o clipită. Inginerul șef al reactorului a activat comanda de inițiere a reacției de fuziune și… nimic. A trecut un minut, poate două, și indicatoarele erau în continuare în poziția zero. Bjorg s-a apucat frenetic să verifice niște parametri, după care s-a lovit cu palma peste frunte și a zis pe un ton cât se poate de serios: „Băga-mi-aș… Am uitat să împart la doi!” Ne-a privit amuzat, după care l-a bușit râsul. A râs așa o vreme, apoi și-a luat rucsacul și a ieșit. Nimeni nu avea curajul să zică nimic. Eram toți consternați. Una dintre operatoare a strigat ceva, arătând prin geamul buncărului către instalația exterioară. Bjorg se îndrepta spre puțul de evacuare cu un pas alert. Trebuie să știți că puțul de evacuare e foarte adânc, are vreo două sute de metri. Odată ajuns acolo, s-a oprit chiar la marginea hăului. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a întors spre noi, ne-a făcut cu mâna un semn de „la revedere” și s-a aruncat în gol. Eu cred că nu a suportat ideea eșecului. Toată viața lui, toate speranțele erau în acel proiect și acum eșuase, iar asta l-a făcut să aibă o rătăcire de moment care l-a împins la acest gest necugetat. Ne-am năpustit afară, sperând că ceea ce văzusem nu fusese adevărat. Am ajuns la marginea puțului și am privit în jos. Nimic altceva decât adâncul negru. Atunci am simțit o adiere de căldură despre despre care am crezut inițial că era vântul fierbinte al deșertului. Dar nu, aerul cald venea de acolo, de jos. M-am uitat cu neîncredere în puț și am zărit o scăpărare, ceva ca flacăra unei brichete. Am avut noroc, trebuie să recunosc. Cel de lângă mine, unul din inginerii de la reactor, a avut prezența de spirit să mă tragă la o parte. „A luat-o, fir-aș al naibii, a pornit! Repede, toată lumea înapoi în buncăr!” a strigat el. Mai mult bănuind decât înțelegând ce se întâmplă, am fugit la adăpost. Din puțul de evacuare răbufnea deja un jet de aer supraîncălzit. Cei câțiva operatori care rămăseseră înăuntru lucrau de zor la reglajele echipamentelor. Reacția de fuziune pornise, într-adevăr. S-a stabilizat după douăzeci și patru de ore, atât cât anticipase și Bjorg.
Thomas a relatat lucrurile așa cum fuseseră, într-adevăr. Sau, mai bine zis, așa cum le-a văzut el. Relatarea lui nu este însă întrutotul conformă cu ceea ce s-a întâmplat. Dar nu contează. Dacă posteritatea va păstra această versiune a istoriei, pentru mine e OK. E chiar un destin poetic, nu? Ce nu avea cum să știe Thomas, era faptul că reactorul nu ar fi pornit niciodată de unul singur. Ecuațiile mele arătau clar că e nevoie de o serie de condiții care nu se puteau produce în niciun caz în mod spontan. Cei cărora le-am arătat proiectul, cu ani în urmă, mi-au atras și ei atenția. Era nevoie de o intervenție externă de un tip care nu se regăsește în niciun tratat de fizică sau de inginerie nucleară. Poate doar într-o carte de mitologie, preferabil scandinavă. De-aia a trebuit să fac asta personal. Am sărit și am deschis mica parașută pe care o aveam în rucsac și, după o cădere nu foarte lungă, am ajuns la baza reactorului. M-am așezat pe jos, am pus mâinile pe miezul cald, am închis ochii, mi-am strâns pumnii și i-am proptit unul de celălalt. Am început să-i apăs, rotindu-i încet în același timp. Continuumul acesta care este țesătura spațiu-timp a început să se sfâșie în punctele de contact. Ca să fiu sincer, văzusem gestul respectiv pe un desen într-un muzeu din Norvegia. Plăcuța cu explicații spunea sec „Pictură murală reprezentând zeul focului”. Mi-am strecurat cele două degete arătătoare în ruptura care se formase, lărgind-o puțin câte puțin. Când a fost suficient de mare, am pătruns în haosul primordial și am trecut dincolo de starea asta a materiei, pe care o vedeți și simțiți voi. M-am transformat atunci în miliarde de Bjorg-i nanometrici, fiecare dintre noi a apucat câte doi atomi de hidrogen, i-a pus în palmele făcute căuș și i-a presat puternic unul într-altul. Atomii de heliu formați astfel au pornit reacția de fuziune în lanț, aprinzând Soarele din adâncuri.
Am dat, astfel, lumii cea mai curată energie cu putință. Mi-am îndeplinit menirea. Singurul lucru de care îmi pare rău e acela că nu mă mai pot întoarce la forma umană, pentru că nu mă lasă legea conservării energiei. Dar nu am murit, și asta e cel mai important, chiar dacă îmi voi petrece restul eternității sub formă de entitate energetică multicomplexă prin circuitele purtătoare de curent electric.
[1] Crowdfunding (engl.) reprezintă strângerea fondurilor necesare finanțării unui proiect prin colectarea de sume mici de bani de la un număr mare de oameni, în mod tipic prin intermediul internetului – n. aut.
