1) Judge Dee and the Poisoner of Montmartre, Lavie Tidhar, Tor.com
Seria povestirilor scurte având-ul drept protagonist pe judecătorul vampir Dee, cu care Tor ne-a obișnuit deja, revine, ducându-l pe acesta, alături de servitorul său gurmand și taciturn, Jonathan, în decorul romantic al unui Paris din perioada revoluției franceze. Orașul ne este prezentat într-o manieră dinamică, excentrică și cosmopolită: Merchants from the Rhine and Venice, Templars from the Holy Land, knights from Normandy and Andalusian Jews all mingled freely. The ships came along the river and docked on the right bank. A steady flow of trade and the grand institutions of the university, the court and the church made Paris the grandest city of Europe. No wonder it attracted vampires.
Intriga povestirii este oferită de un ospăț dat de Lady Aurora, o nobilă-vampir, care își așteaptă invitații la conacul său, ferit, din vecinătatea crepusculară a Parisului. Judecătorul are neplăcerea să dea peste Inchizitorul Vampir Saragossa, căruia îi datorează niște socoteli mai vechi, neîncheiate. Acestuia îi puseseră gând rău și alți invitați de marcă, printre care și revoluționarul Fourier, despre care avem toate motivele să credem că ar fi nimeni altul decât ilustrul matematician și om de știință Joseph Fourier, reinventat cu abilitate de Lavie Tidhar drept membru al societății vampirilor. Care societate, în continuarea celor prezentate în povestiri precum Judge Dee and the Limits of the Law, are propriile cutume și legi, printre care uciderea oamenilor nu este considerată o crimă, la fel cum vulturul nu ucide atunci când își consumă prada, vampirii fiind la capătul lanțului trofic.
În mod specific în această povestire ne este prezentată relația dintre vampiri și pradă în cadrul grandioaselor ospețe nobiliare, organizate de nemuritori, în care oamenii, dacă nu fac parte dintre servitori, sunt consumați drept cină. Jocul de cuvinte este … savuros: Gleaming trays offered a selection of roasted birds, cold cuts, bread, fruit, and appetisers. These were not for the guests, of course. They were simply dinner for the dinner. Oamenii se prezintă benevol la ospețe, asumându-și riscul uciderii, care, în mod normal se petrece destul de rar, căci vampirii lui Lavie Tindar sunt discreți, virtuoși, nu-și depășesc limitele trasate de ei înșiși în relația cu oamenii. Oricum, riscurile sunt depășite de posibilele avantaje, cel al unei mese copioase fiind beneficiul cel mai mic. Oamenii speră, înfățișându-se, benevol, în preajma vampirilor, să fie aleși drept servitori sau, miza supremă, să fie, la rândul lor, transformați în vampiri.
Un astfel de aspirant este devorat, totuși, de Inchizitorul Saragossa și cei trei acoliți-vampiri ai săi, care nu se pot abține și intră într-un soi de nebunie a sângelui. La scurt timp aflăm că prada fusese, în fapt, otrăvită, ceea ce atrage moartea vampirului-cleric și a anturajului. Prilej ca judecătorul Dee să descâlcească încă un mister, unul în care, de data aceasta, figurează până și el ca suspect.
Acțiunea este foarte bine condusă până la punctul în care răsturnarea de situație a deznodământului nu m-a surprins, deoarece intuiam că va fi așezată către final, într-o scriitură atentă la respectarea criteriilor narative de gen. Păcat, la cât de inovativ ne prezintă Lavie Tidhar vampirismul și implicațiile sale mai mult sau mai puțin juridice, i-aș fi iertat orice fel de riscuri.
2) Octavia, Daniel Timariu, Sub apa dragonului strâmb (volum de povestiri fantasy și fantastice), Ed. Tritonic, București, 2019
Povestirea face parte din universul Tenebrelor, pentru care autorul a primit, recent, prestigiosul premiu Vladimir Colin. Regăsim, în mod natural, elemente și personaje din lumea imaginată de Daniel Timariu, printre care faimosul de pe-acum câine-metamorf Qiqirn, asistent al detectivului care leagă lumea fantastică și cea contemporană, Alexandru Theodor Anghel. În timp ce se plimbă, împăcat cu sine, și contemplă smoala curgătoare a Begheului timișorean (a nu se înțelege că este atât de poluat, sunt simple figuri de stil), acesta se vede abordat de o misterioasă nimfă, care-l convinge să investigheze dispariția sorei sale.
Urmează o aglomerare de personaje, mici, multe, buclucașe, alături de o intrigă din ce în ce mai complicată, rezolvată abrupt către final, într-un ton ecologist-moralizator. Punctul pus parcă un pic prea devreme ar cam fi, în opinia mea, singurul cusur al textului, care strălucește printr-o serie de elemente inspirate, asamblate de către autor într-o narațiune a cărei parcurgere stârnește o amuzantă plăcere. Amintim, așadar:
- descrierile acestui univers luxuriant al Tenebrelor. Este remarcabil modul în care Daniel Timariu însuflețește malurile îndiguite, parcurile, clădirile, piețele sau monumentele. Exemplificăm, de data aceasta aplicat la personaje, lăsând cititorilor plăcerea propriilor descoperiri: Vocea a pierit acoperită de bocănitul ritmic al tocurilor pe piatra trotuarului. Poate din cauza frigului, poate din cauza aromei de piersici și caise, de flori de cireș, de rășină de brad, din cauza ochilor ce străluceau ca două smaralde, am spus (…): – Promit! (pag. 13). Sau: Nu știu cum să-ți spun, era… micuță și subțire, cu fața pământie, transparentă ca o halbă goală, cu părul verde și ochi negri, cu mâinile subțiri, (…) cu miros (…) reavăn, de pădure, de ciuperci. (pag. 24)
-
lumea în sine, un soi de miniatură a unui bestiar cu foarte interesante și complexe ramificații, între parcurile timișorene și tuneluri care duc până în Munții Aninei și pe Cheile Nerei, locuri dragi oricărui cărășean sadea ori măcar vizitator prin acele părți. În povestirea analizată, toate aceste creaturi interacționează în crâșma unui satir, acolo unde se întâlnesc goblini, demoni, vârcolaci, zâne și alte acareturi.
-
umorul, care variază de la comicul numelor (trebuie menționat un anume Simon Ceasrău, duh local, așa cum îl numește autorul, entitate eșuată așadar într-un provincialism ineluctabil), la comicul de situație, via cel de limbaj sau de personaje. Mai mult ca sigur, dacă ar fi venit prin transfer de la București duhul nostru local ar fi stricat lucrurile cât pentru trei ceasuri rele la un loc, cu frații lui cu tot. Tonul jucăuș fără a cădea în irelevanță este și ceea ce individualizează universul Tenebrelor, nu doar în această povestire. Îți trebuie o adevărată iscusință să scrii fantasy într-o notă amuzantă, fără a pierde miza sau densitatea conceptuală a mesajului, să poți să jonglezi cu creaturi mitice sau specifice genului urban fantasy fără a o pastișa pe J. K. Rowling și fără a cădea în capcana unui patriotism local desuet.
Ca să dau doar un exemplu din acest punct de vedere, Daniel Timariu nu se sfiește să plaseze căpcăuni obosiți și derutați pe la poduri ale aceluiași pașnic Begheu, creaturi în stare să maltrateze zidurile imaculate cu măscări și grafitti. Efectul este unul amuzant, fără a cădea în ridicol, pentru că Daniel Timariu aduce imediat în ecuație un demon cu mișcări de yo-yo (excelentă ruptura calitativă a fantasticului, inserată în cheie suprarealistă), căruia detectivul celor două lumi i se adresează cu solemnitate asumată, citez: Înfățișarea ta mă umple de fiori (…), stimate mare demon. (pag. 45).
Povestirea este, așadar, originală prin atmosfera jucăușă, fără a se diminua prin aceasta miza textului, riscurile fiind bine dozate. Elementul fantastic luxuriant completează acțiunea alertă, construită după reguli de policier. Octavia deschide, pe bună dreptate, volumul Sub apa dragonului strâmb și nu pot decât să-i felicit, pe lângă autor, pe cei care au operat atât selecția de ansamblu cât și succesiunea în colecția de povestiri.
3) Suffer the Vision, Jake Ozga, Anathemas – Warhammer stories, Black Library, Nottingham, 2020
Un misionar fanatic ajunge la poalele unui sat înconjurat de flori, alături de niște mardeiași care s-au întors împotriva triburilor de origine, pentru a cădea pe placul unui abstras Împărat al Luminii.
Sfatul satului se adună în jurul unui monument străvechi, întâmpinând emisarul Împăratului cu cele mai pașnice intenții. Inchizitorul e intrigat de faptul că, spre deosebire de restul așezărilor dintr-un ținut pustiit de jafuri și războaie, aceasta prosperă, localnicii fiind neînarmați, fără străji, santinele sau alte moduri de pază. Cu toate acestea, în inima sa misionarul știe că satul este corupt, prin urmare, poruncește distrugerea.
Luptele inerente sunt relatate la persoana întâi, din perspectiva fanaticului religios care, oricât de multe torturi ar pune la cale, face totul cu gândul de a-i fi pe placul Împăratului refugiat în stele. Zelotul comandă tunete, fulgere, foc, ucideri în masă. Sătenii sunt, pur și simplu, corupți, atât și nimic mai mult.
Forța textului rezidă în deciziile iraționale luate de misionar, căruia i se par cât se poate de justificate. Personajul principal este, astfel, într-o căutare continuă a sinelui, nădăjduind în vindecarea rănilor unei copilării de orfan, odată cu deplina comuniune și stare de grație derivată din a-i fi pe placul Împăratului. Chiar și atunci când ajunge, izolat, în turn, sub asediu, alături de puținii acoliți care scapă vrăjilor orchestrate de sătenii aflați în legitimă apărare, zelotul nu-și pierde credința.
Povestirea abundă în descrieri, unele sângeroase, altele de inspirație gotic-romantică. Exemplificăm: Scavenger beasts have disturbed the corpses so that they are scattered and mauled, the flowers are trampled, and body parts and vividly coloured petals sit in pools of congealed blood gathering flies (pag. 32). Sau: We come to the ruined tower, a squat, solid construction but not much more than a guard post, barely standing above the nearby trees. The top levels have crumbled with age from some tremor in the land, and from the ruins grow delicate silver trees, wild plants and a tangle of vines (pag. 37).
Narațiunea este foarte bine condusă până în final, nebunia inchizitorului bine strunită în iraționala ei fervoare. Cu toate acestea, elementele care anunță deznodământul (refugiul în turn, un urs misterios, un portal) par mai degrabă rezolvări artificiale subordonate unui fanatism justificat doar într-o anumită măsură de traumele copilăriei, nevoia insațiabilă de recunoaștere și de apreciere din partea unei figuri de autoritate paternă fiind singura constantă.
