Pentru decelarea celui mai bun film prezentat la o gală de Oscar eu aș propune un algoritm simplu: uitați-vă la primul și la al doilea nominalizat la categoria filme străine. În anul 2014, algoritmul acesta a funcționat perfect. Filmul regizorului rus Andrey Zvyagintsev, Leviatan, câștigătorul Globului de Aur în 2015, este o ilustrare perfectă a ceea ce îneamnă noul val estetic în cinematografie.
Filmele pe care le numim minimaliste și care generează frecvent nedumerire, consternare, uneori chiar impresia că ni se servește un fel de anti-cinema, au, ca întotdeauna în istoria filmului, câteva linii definitorii prin care își fac auzite mesajul. Avem mai întâi un cerc restrâns de personaje (de multe ori o familie) care interacționează puternic și structurat între ele. Este vorba de un micro-grup social, oarecum rupt de restul lumii. Conflictul tinde să se acutizeze și undeva structura cedează, se sfâșie. O a treia caracteristică importantă este cadrul, imaginea din spatele dramei, care suplinește prin amploare restrângerea, focalizarea pe micro-grup. Drama este proiectată, generalizată, amplificată la scară general-umană, cosmică.
În Leviatan avem parte și de un background biblic: mitul lui Leviathan, animal mistic prezentat în capitolul 41 din Cartea lui Iov. Iov a fost un om extrem de bogat, virtuos și evlavios din perioada regalității post-davidice mijlocii dar înainte de captivitatea babiloniană, deci prin anii 700-600 î.Hr. Diavolul pune rămășag cu Dumnezeu că dacă îl va nenoroci pe Iov, acesta se va răzvrăti, deci toată virtutea și evlavia lui sunt de fapt viclenii cu ajutorul cărora speră să își salvgardeze averea.
Diavolul primește îngăduire, iar Iov pătimește un lung șir de lovituri ale soartei: își pierde averea, copiii, se îmbolnăvește. Nu cade însă în capcana diavolului, și nu dă curs sugestiilor venite din partea prietenilor și ai soției de a-L blestema pe Dumnezeu. Dumnezeu, în discursul din final, îi înfățișează groaznica imagine a Leviatanului, balaurul cu solzi care scuipă foc. Poți tu, zice Dumnezeu, să îl vânezi? Poți să-l legi cu o sfoară? Poți să te joci cu el, să-i dai mâncare din palmă? Desigur că nu poți. Tot așa sunt și Eu, înfricoșător și groaznic. Nu te juca cu Mine. Dar ție, pentru că ai fost până la sfârșit răbdător și nu te-ai răzvrătit, o să-ți dau înapoi tot ce-i avut și mai mult decât atât.
În film, cele cinci personaje se pot așeza în relație unul cu altul după schema unui patrulater avându-l la intersecția diagonalelor pe Kolea, un bărbat recăsătorit cu un fiu adolescent din prima căsătorie, iar în cele patru colțuri pe următorii: fiul Roma, un teenager răzvrătit care își urăște cu toată ființa mama vitregă, apoi primarul orașului – un bizon obez, corupt și hapsân care a acaparat toate instituțiile puterii (poliție, procuratură, judecători), al treilea: soția Lilia, o demnă urmașă a Annei Karenina, care mai întâi preacurvește dar apoi se căiește amarnic, și în final Vladimir, amicul moscovit, avocat (prea) iscusit, chemat de Kolia în ajutor.
Punem deasupra lui Kolia, în plan vertical, pe vlădica Valerii, arhiereul, omul lui Dumnezeu, care se înfruptă de la masa sponsorului dar îi întoarce spatele cu răceală și cu o scurtă morală neiertătoare săracului care a venit să se pocăiască.
Și acum între cele cinci personaje se începe o luptă nebună, pe viață și pe moarte. Laturile patrulaterului, fiind elastice, se întind și se răsucesc frenetic. Fiecare are cu fiecare ceva de împărțit. Amenințări, bătăi, focuri de armă, multă votcă, viol, amantlâc, iarăși votcă, o moarte, tribunal, sentințe, votcă.
În spatele acestui cazan în clocot, marea Barents imperială și țărmurile ei de piatră șlefuită de vânturi și de ghețari creează un fundal fulminant. Kolia este o întruchipare parțială a lui Iov, el este looserul pe toate fronturile. Scheletul alb, imens al unei balene eșuate simbolizează Leviatanul. Dar ce, sau cine este totuși acest Leviatan, care este rolul lui în film? Citit în cheie socială, filmul ne dezvăluie starea de derută în care se află relațiile interumane din societatea rusă post Gorbaciov, în urma pierderii reperelor clasice: coeziunea partinic-colhoznică și cea din jurul Bisericii, distruse de comuniști. Biserica a avut timp de o mie de ani un rol esențial în coagularea poporului rus în jurul ei. Clerul pravoslavnic a fost întotdeauna apropiat de popor, de cei sărmani, născând în poporul rus o evlavie fierbinte și sinceră, cum rar se mai găsește la alte popoare. Ei bine, tocmai acest sentiment de coeziune dintre popor și Biserică a fost distrus de prigoana stalinistă. Ceea ce se încearcă azi, reânviereea acelor tradiții, reconstrucția de biserici și mânăstiri, este o palidă copie a unor modele de import.
Arhiereul încheie scena de sfârșit cu o predică în care vorbește emoționant despre revenirea la credință. Toate ar fi perfecte, dacă nu l-am vedea în primul rând al credincioșilor pe buhăitul sponsor, primarul mafiot, aducând jertfă de mulțumire pentru înfrângerea definitivă a lui Kolia, care, urmând soarta lui Iov, a pierdut tot: casă, pământ, soție, copil și libertate.
Un film dur, emoționant, frumos, dar nu deprimant, ci cu o doză sănătoasă de umor.
