Nevoia de insolit
Noul val al literaturii fantasy – science fiction româneşti este robust şi prolific. Sunt autori ajunşi la maturitate, cu două sau mai multe cărţi, inclusiv cei cu debuturi mai târzii. Se remarcă o frenezie a recuperării la Lucian Dragoş Bogdan, Daniel Timariu, Cătălina Fometici, Liviu Surugiu, Daniel Botgros, Alexandru Lamba, Teodora Matei, Ciprian Ionuţ Baciu, Cristian Vicol, Adrian Mihălţianu, Mircea Băduţ sau Daniela Faur. La toţi se vede apetenţa pentru subgenuri ale ficţiunii speculative, adică fantasy şi science fiction, unde putem detalia în utopie/ distopie/ ucronie, escatologie, heroic/ urban fantasy, horror, gotic şi neogotic, cyberpunk şi steampunk, space opera, ficţiune politică (political fiction) şi istorie contrafactuală (SF pe teme de genul: ce ar fi dacă? Cum ar fi lumea dacă Hitler câştiga războiul? Cum ar fi evoluat România dacă Ceauşescu abandona puterea la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român?). Sunt folosite adesea elemente ale literaturii investigative (detectivistice) şi jurnalistice ori din cele ale prozei de dragoste (romance), memorii şi pseudomemorii sau texte nonliterare, dar cu valoare estetică în noile contexte. Este o categorie de autori inteligenţi, conştiincioşi, dedicaţi scrisului, deşi abordările lor sunt adesea diferite, integrate firesc în peisajul literar actual.
Lucian Dragoş Bogdan este un autor complex, abordând zone literare provocatoare, trecând cu uşurinţă de la un gen la altul. Abordările în aria ficţiunii speculative înseamnă la el povestiri şi romane fantasy şi science fiction, dar şi câteva în domeniul crime, adică proză detectivistică cu accente noir, acolo unde nimeni nu este suficient de curat, suficient de moral, cel puţin din perspectiva celorlalţi, deoarece există mai multe voci (mai multe priviri!), cei de lângă noi fiind adesea prea puţin îngăduitori cu modul nostru de comportament. De fapt, dincolo de genuri şi subgenuri, autorul din Alba Iulia îşi creionează personajele cu însuşirile obişnuite şi neobişnuite ale diversităţii umane. Rezultă astfel personaje puternice, însă marea plăcere a lui L. D. Bogdan este de a povesti. Şi o face temeinic, în buna tradiţie a prozei ardelene. Dat fiind însă specificul oarecum excentric al subgenurilor abordate, proza lui găzduieşte numeroase intruziuni insolite, scoţând cititorul din confortul unei lecturi aparent tradiţională.
Provocări detectivistice
Caracteristic pentru această abordare este romanul Apărarea siciliană (acest titlu oarecum comun, trimiţând însă în mod direct la strategiile jocului de şah), apărut în anul 2017 la editura Tritonic. Aici, personajul principal este un decăzut, un fost om al străzii, care încearcă să revină la o viaţă normală şi să reîncălzească relaţia cu soţia, aceasta fiind deja prinsă într-o altă relaţie. Nu e uşor, iar situaţia devine şi mai dificilă, Dinu implicându-se în elucidarea unei crime cu substrat politic. Se substituie detectivilor adevăraţi (dar atât de ineficienţi!), riscând să-şi piardă nevasta definitiv, iar viaţa tihnită să i se facă praf. Are de rezolvat un mister, o crimă în oraşul lui, şi îşi asumă acest lucru, renunţând la viaţa comodă, la mesele regulate, îmbelşugate şi la timp, la reprizele de amor în care consoarta se antrenează frenetic. Nu, el trebuie să iasă, să se deghizeze, să observe, să pună întrebări discrete, uneori şi unele piezişe, să adune fiecare amănunt.
Autorul urmăreşte pas cu pas această evoluţie, punându-şi personajul să se deghizeze în om fără adăpost tocmai pentru a trece aproape neobservat, cu scopul de a aduna informaţiile necesare elucidării cazului. Cadrele prozei detectivistice sunt astfel reconsiderate, într-un noir de Alba Iulia, atât prin substituirea unui om al legii (detectiv) cu un amator foarte priceput, cât şi prin diversificarea tehnicilor de culegere de informaţii, observaţia fiind mai rafinată şi mai complexă, unde documentarea prin întrebări nu se mai focalizează strict pe elementele cazului. Adesea, interlocutorii nici nu ştiu care este scopul acestor dialoguri şi nici că este investigat un caz de crimă. Riscurile unei astfel de abordări literare sunt enorme, pentru că personajul poate scăpa lesne de sub control, devenind caricatural, neverosimil. Nu se întâmplă, deoarece L. D. Bogdan are suficientă experienţă pentru a face din Dinu un personaj memorabil. Sigur, există numeroase situaţii la limită, însă acestea sunt şi cele unde se vede ştiinţa scrisului la acest autor constant, adesea surprinzător.
Această carte a lui Lucian Dragoş Bogdan se înscrie în genul crime, deşi nu este nici poliţistă, nici detectivistică! Explicaţia vine din faptul că autorul foloseşte pe post de investigator al unor infracţiuni nu un profesionist al meseriei, al genului, ci un amator, o persoană aparent lipsită de cunoştinţele şi instrumentele necesare. Personajul principal este atipic, iar acest lucru reprezintă un semn de inteligenţă a scrisului pentru autor, mai ales prin faptul că adesea detectivul improvizat (dar foarte priceput!) îmbracă haina umilă a unui om al străzii. De fapt, este doar o recuzită (cam împuţită!), care îi permite să treacă neobservat, să culeagă informaţii şi să le pună cap la cap într-un efort analitic remarcabil. Naraţiunea este condusă cu mână sigură, fără digresiuni, limpede şi provocatoare. Există ironie, dar aceasta nu ajunge la sarcasm, căci Lucian Dragoş Bogdan îşi iubeşte personajele, chiar şi pe criminali. Nu toţi poliţiştii adevăraţi apar caricatural, ci demni şi conştienţi de lipsurile lor, însă fac eforturi de a ţine pasul cu colegul detectiv amator.
Urkline, oameni, fraerţi
Una dintre cele mai bune cărţi ale lui Lucian Dragoş Bogdan este romanul Vraciul de pe norul interior, apărut la editura Tritonic. Are deja o a doua ediţie, iar aceasta aduce inclusiv desene şi descrieri pentru creaturile devenite personaje. Povestea porneşte domol, într-un univers fantasy, amintind de supleţea poveştilor cu zâne, nimfe ori alte spirite ale pădurii, vieţuind departe de tumultoasa lume umană, o lume umană pe care au privilegiul de a nu o cunoaşte! Aceste creaturi sunt diferite, departe de o reprezentare antropomorfă. Pentru a le înţelege forma trebuie spus că arată ca nişte perrniţe îmblănite plate, având prelungiri cu gheare în partea din faţă şi nişte codiţe în spate. Au conştiinţă de sine, iar deplasarea lor se realizează planând. Eroina este o urklină cu numele Aducătoarea-Leacului, pornită într-o aventură într-un univers de necuprins, populat de specii extrem de diverse. De aici, naraţiunea ia o turnură science fiction, aventura fiind filtrată prin emoţiile acestei urkline pusă în situaţia de a descoperi şi înfrunta situaţii deosebite şi reprezentanţi ai unor lumi nebănuite. Se insinuează treptat elementele unei naraţiuni detectivistice, inteligenţa şi atenţia la detalii dovedind existenţa unor abilităţi necesare pentru supravieţuire şi rezolvarea complicaţiilor apărute.
Aducătoarea-Leacului, aşa cum îi spune numele, are misiunea de a găsi un remediu pentru declinul reproductiv de pe planeta ei. Urklinele se înmulţesc prin contact cu Copacii-Abundenţei, după un ritual repetat de milioane de ani, însă rezerva de principii fertile masculine se goleşte. Acest fapt determină ieşirea din Lume, cu scopul de a găsi leacul în lume. Nu este doar un joc de cuvinte, deoarece Lume (cu literă mare) are în roman un înţeles particular. Aşa cum noi ne numim planeta Terra, doar că, în viziunea de aici, planeta urklinelor este dotată şi cu un anumit tip de interconexiune, o conştiinţă colectivă rudimentară. În aventura sa în universul necuprins, urklina întâlneşte diferite specii inteligente, legând o prietenie temeinică cu un om, Ufibov, aflat în căutarea nemuririi, dar nu nemurirea pur şi simplu, eternitatea, ci una complicată, într-o gaură de vierme, în imensitatea clipei, jocul pe axa timpului fiind aici şi complicat, şi seducător. Evident, omul are probleme cu costumul spaţial, însă supravieţuirea în cosmos este dificilă şi pentru urklină ori fraro, dar mai uşoară pentru rogan sau fraert, existenţe primitive şi complicate în acelaşi timp.
Vraciul de pe norul interior este un roman scris cu o simplitate înşelătoare, cu repere permanente din lumea noastră umană, pentru a traduce astfel imensele provocări propuse de autor. Pentru că aceasta mi se pare principala realizare a cărţii: arta de a prezenta creaturi necunoscute şi greu de imaginat, implicate în întâmplări diverse, fără ca acestea să fie umane! Este nevoie de mult talent pentru a face acest lucru, în primul rând pentru a nu te pierde prin aglomerarea de elemente exotice, inventate. Pentru a realiza acest lucru, Lucian Dragoş Bogdan înaintează pas cu pas, aducând explicaţii acolo unde acestea sunt necesare, fără a abuza şi fără să disturbe acţiunea. Desigur, estetica genului science fiction acceptă că, în astfel de situaţii complexe, este nevoie de informaţii suplimentare pentru ca diegeza să fie înţeleasă. Totuşi, aşa cum se întâmplă şi în Vraciul de pe norul interior, este necesar ca excesul de info dump să fie cenzurat (în genul SF, prin info dump se înţelege în principal prezentarea unui număr mare de informaţii, utile sau nu, în explicaţii ce pot fi plictisitoare).
La limita vieţii
În 2018, Lucian-Dragoş Bogdan a fost implicat într-un experiment literar (alături de autorul timişorean Daniel Timariu). Cei doi şi-au reunit forţele publicând două nuvelete, cuprinse între copertele unui volum curios, menit să atragă atenţia publicului, să stârnească interesul cititorului mai comod sau mai pretenţios. Cartea are 130 de pagini, e împărţită în mod egal între ei şi are două coperte I, câte una pentru fiecare. Pentru a citi este necesar să răsuceşti cartea şi să o iei de la capăt în jumătatea fiecăruia, unde până şi indicaţiile tehnice sunt reluate cu mare precizie. Este o provocare pusă la cale de editura Tritonic.
Textul lui Lucian-Dragoş Bogdan are un titlu descumpănitor: Când penele roşii vor plânge. Însă pe măsură ce lectura înaintează aflăm că nu este doar o metaforă, ci un fenomen natural la un neam de păsări cu totul inventate. Este şi avertisment, dar şi un destin implacabil, deoarece atunci când penele se umezesc, ca apoi lichidul format să curgă pe străzi, moartea, golul, dispariţia sunt singura urmare şi rezolvare. Este neantul, care face inutilă şi ridicolă orice vanitate. Din acest nimic se naşte însă un grăunte de speranţă: „Nimeni nu-i împărtăşea optimismul. Penele roşii de tegalo plângeau fără oprire. Arloţii considerau asta un semn rău. Un avertisment că totul avea să fie un eşec. Angajaţii incubatorului, în frunte cu Sih’aleq, le împărtăşeau opinia. Pe Păstor îl mira că până şi Valdrin îmbrăţişa superstiţia cu pricina. Cumva, se aştepta ca natura sa de ciborg să-l facă mai sceptic”. Sunt concentrate aici, în câteva propoziţii, elementele specifice ale unei lumi SF de proporţii. Lucian-Dragoş Bogdan imaginează un vast univers locuit, cu un număr imens de planete populate de specii inteligente extrem de diferite, reunite în Consiliul Tuturor Lumilor. Guvernarea acestui conglomerat este extrem de dificilă, iar pentru a face faţă acestei provocări înţelepţii au decis că este necesară (re)aducerea la viaţă a civilizaţiei arloţilor.
Textul debutează cu prezentarea unei crize, deoarece proiectul eşuează din nou, existând riscul de a fi închis definitiv, prin tăierea finanţării. Deşi lumea descrisă nu este umană (nici măcar postumană), autorul reuşeşte să ne-o facă familiară prin introducerea în text a acestor probleme atât de pământene legate de finanţare, de lupta discretă sau directă pentru putere, dar şi de generozităţi cum numai marile spirite sunt capabile. Luată separat, această lucrare densă, scrisă foarte frumos, nu poate fi înţeleasă deplin de la prima lectură. Motivul este dat de introducerea unui număr ridicat de elemente insolite, unele dintre ele explicate pe parcurs, altele însă făcând trimiteri la alte scrieri ale autorului, deci este nevoie de lecturi suplimentare. Astfel se conturează această povestire mai lungă, una cu structură de roman. Personajele sunt (extrem de) complexe, înţelepte şi deloc agresive. Nu există confruntare între ele, ci doar un război de uzură, năucitor, cu duşmanul nevăzut, adică neputinţa de a-i ţine pe arloţi în viaţă, misiune importantă pentru supravieţuirea lumii civilizate.
L. D. Bogdan este însă şi un autor capabil să se descurce şi pe spaţii mici, dovadă stând proza Manuscrisul. Se află integrată în volumul 3.4 (o serie deosebită a editurii Tritonic, unde în fiecare volum sunt cuprinşi trei autori cu lucrări reprezentative, cifra după punct reprezentând numărul de ordine al volumului), cel de faţă fiind apărut în anul 2018, în el autorul din Alba Iulia fiind alături de Teodora Matei şi Daniel Timariu. Manuscrisul spune povestea unui scriitor aflat mai mereu într-o cârciumă, căruia o femeie frumoasă venită din viitor îi cere să-şi modifice povestirea la care scrie. Se dă astfel un alt curs lumii de mâine, un viitor unde tentaţia (şi practica!) totalitaristă a obţinerii de oameni docil-robotizaţi continuă să fie prezentă.
Concluzia desprinsă de aici arată că Lucian-Dragoş Bogdan este un autor priceput şi atent cu cărţile sale. Ştie foarte bine că nu ajunge să scrii (bine) şi să publici, ci şi că este necesar să îţi promovezi creaţia, adică să fii un scriitor profesionist, prezent faţă în faţă cu cititorii, dar şi pe reţelele de socializare. Contactul este menţinut permanent prin participarea la diversele târguri şi festivaluri în toată ţara, iar în ultima perioadă şi la unele din străinătate. Sunt realizări importante, venite să contureze imaginea unuia dintre cei mai importanţi autori români contemporani de literatură.
***
Articol preluat din ARCA, Nr. 4-5-6 / 2019, Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad, cu voia autorului și redacției. ARCA online = ISSN 1584-4250. Redactor-şef fondator: Vasile Dan.
Articol preluat din ARCA, Nr. 2 / 2020, Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad. (ARCA online = ISSN 1584-4250). Redactor-şef fondator: Vasile Dan.
