Există de câteva zeci de ani încoace un curent de gândire care, în dorința de a apăra dreptul tuturor la opinie, a ajuns să înainteze concepte ca „adevărul meu” și „adevărul tău”, concepte care ar trebui să mulțumească pe toată lumea, dând dreptate tuturor și fiecăruia în parte.
Deși acest concept poate părea la o privire foarte superficială unul benign, el militând pentru eliminarea conflictelor și oferind satisfacție tuturor, el este, de fapt, nu doar stupid, ci și deosebit de periculos. Stupid pentru că neagă valoarea argumentației într-o dispută de idei și relativizează valoarea adevărului în sine, iar periculos pentru că-i face pe oameni să și acționeze în virtutea acelui clamat adevăr personal.
Cred că nu e cazul să spun că exercițiul argumentării unei opinii este benefic nu doar pentru a verifica validitatea propriei judecăți, ci și pentru a da șansa celorlalte să se facă auzite. În lipsa acestui exercițiu, orice embrion prematur avortat, dar convenabil, de judecată poate servi drept adevăr. Și, mult mai grav, dă un pretext omului să acționeze în consecință.
Una dintre consecințele acestei tendințe este anularea distincției clare dintre o părere a unui profan și concluzia unui studiu științific avizat. Am ascultat de curând o prelegere foarte plăcută susținută de Alexandru Maniu pe canalul de DISCORD al lui Cristian Presura (discord.gg/presura) despre cartea „The Death of Expertise” a lui Tom Nichols, tradusă și publicată în România la Polirom, cu titlul „Sfârșitul competenței”, carte care tratează exact acest aspect al noului comportament uman. O sinteză adăugită și reformulată a celor prezentate poate fi citită și aici:
Triumful lui Habarnam, sau moartea expertului în apus (Alexandru Maniu)
Bine, am putea spune, dar cu ce ne deranjează că unii semidocți se cred mai presus decât oamenii de știință cu patalama și aleg să profereze inepții? Păi, dacă am avea un sistem de gândire sănătos, nu ar trebui să ne deranjeze prea tare. Însă, cum „adevărul personal” este tot mai strâns îmbrățișat de tot mai mulți oameni, și cum teoriile conspirației și sferturile de adevăr sunt mult mai ușor de digerat decât studiile științifice, aceste personaje ajung să-și cioplească cuvinte la fel de grele ca ale forurilor academice. Ba chiar să acceadă în aceste foruri, ajutați de „susținerea” populară.
Iar când adevărul obiectiv al unei situații, adevăr susținut de oameni de știință, induce ideea că ar trebui să acționăm într-un fel pentru a face lucrurile mai bune, lenea nativă a omului îl face pe acesta să adere și mai ușor la ideea contrară, că totul e bine, că nu e nevoie de vreun efort, idee susținută mai întâi în numele adevărului său, apoi chiar al libertății sale.
De ce prind atât de bine teoriile conspirației, deși au argumentație șubredă, e lesne de înțeles. Omul vrea fantasticul, senzaționalul, vrea să creadă în ceva ce se ascunde de ceilalți, dar nu și de el. Banalitatea vieții cotidiene e un catalizator destul de bun pentru a crede în bazaconii. Guvernele ascund extratereștri cu care au afaceri dubioase, există rețete pentru energie perpetuă, dar oculta mondială nu vrea să le facă publice, etc.
Ei, însă când ceva ieșit din comun chiar se întâmplă și trebuie să ne schimbăm un pic comportamentul acela banal care mai devreme ne plictisea, atunci imediat sărim în cealaltă parte, în care, de fapt, nu se întâmplă nimic, totul e în regulă. Nu se încălzește planeta, e doar o farsă, nu dispar pădurile, avem destule, nu e prea mult plastic în oceane, paharele de unică folosință sunt OK, nu e niciun virus! Totul doar ca nu cumva să ne schimbăm obiceiurile. Mergem atât de departe încât ajungem chiar să chemăm în ajutorul inerției noastre concepte total fără legătură, ca „libertatea”.
Cred că actuala criză medicală exemplifică perfect situația. Ne vine mai lesne să credem că nu există nicio amenințare decât să facem un minim de efort și să ne schimbăm, o vreme obiceiurile. Noi suntem deștepți tare, noi „nu credem în prostii!”.
Desigur, nimeni nu spune că a purta mască nu produce disconfort. Ea îngreunează respirația, adevărat. Îți și aburește ochelarii. Te face și să arăți mai puțin atrăgător, să nu mai zic că-ți clăpăugește urechile. Și spălatul des pe mâini usucă pielea. Și distanțarea de oameni produce anxietate. Normal, astfel de lucruri trebuie spuse, argumentele trebuie cântărite. Dar unele sunt, pur și simplu, mai grele decât altele. Iar a spune că ți se îngrădește libertatea pentru că trebuie să respecți niște măsuri de siguranță într-o perioadă de pandemie e nu numai un lucru absurd, ci chiar răuvoitor și dușmănos. Pentru că face rău multor oameni, nu doar ție, personal, celui care nu crezi în ele ci-ți proclami „libertatea”.
Acesta e adevărul meu personal, scuzele mele față de cei care au altele.
5 comentarii
Social media e globală la ora asta așa că este ușor ca ORICINE să-și dea cu părerea. Accesul proștilor la dialog face ca rezultatul să fie de la mediocru in jos. La fel ca și în alegeri sau orice altă latură a vieții sociale. Să fie o problemă a democrației?
Interesantă expunere de idei, dar care probabil se va dilua în oceanul World Wide Web, în care se scufundă și se relativizează omenirea. Problema competenței nu este nouă, mai ales negarea ei. Este problema ordonării, a unirii într-o concluzie, căci se știe că dacă după „solve” nu urmează „coagula” atunci apare disoluția eului. Și ar mai fi problema referinței/referințelor pe care le utilizezi pentru a concluziona…
Din momentul în care au apărut „tipăriturile” răspândirea ideilor a avut o singură direcție: de creștere. Acest lucru a dat de furcă și încă dă multora. De aceea, printre altele, regimurile totalitare cenzurează, dacă nu chiar scot în afara legii, orice tipăritură neconformă cu ideologia oficială. Cum vremea tipăriturilor începe să apună, sau doar e eclipsată de altele, am ajuns să trăim o schimbare de paradigmă.
Din păcate, această explozie a democratizării accesului la informații nu este susținută și de o răspândire pe măsură a educației. Lipsa de încredere în guverne abia acum își arată colții. Oamenii au văzut de-a lungul zecilor de ani că oficialii mint cu nerușinare și fac promisiuni de un ridicol absolut.
Precum în fabula lui Esop cu ciobănașul și lupii. De atâtea ori ne-au mințit încât acum când ar fi nevoie să-i asculătm, nu-i mai credem. Așadar, neîncrederea în guvernanți la care se adaugă lipsa de educație a dus la un cocktail toxic pentru societate.
Diferenta dintre adevar si minciuna este marginala. Fiecare punct de vedere este competent si ofera alta fereastra asupra realitatii. Conteaza doar de cate ori e repetat si de catre cine. Orice persoana cu oarecari competente poate crea un curent viral, apreciat dar absolut fals. Cristian Presura, de exemplu, poate oferi modele credibile asupra universului, dar incomplete si incorecte pentru orgoliul ii spune ca nu poate gresi. Desi greseste fundamental in majoritatea cazurilor. Stiinta popularizata nu e totusi stiinta. Sau Alex Lamba – daca repeta suficient de des realizarile proprii, iar Galaxia42 este o minunanta platforma – la un moment dat il va intrece pe Liviu Surugiu la numarul de premii, dar nu va avea niciodata sansele lui Cartarescu la Nobel. Nici Liviu dealtfel.
Ei, ce ziceti, unde-i semidoctul?
Se ascunde în spatele pseudonimului GEO 🙂