Ar fi interesant de analizat o societate precum un organism viu: dacă s-ar studia rolurile și activitățile indivizilor / comunităților ce o compun, respectiv efectele acțiunilor fiecăruia, s-ar obține un raport detaliat, cu starea de sănătate / funcționalitatea / speranța de viață.
Din păcate, nu există medici pentru astfel de pacienți atipici. Iar raportul nu va fi primit niciodată, de nimeni. În primul rând, pentru că n-ar interesa pe mulți. În al doilea, treilea, n-lea rând, pentru că s-ar distruge relații, ar ieși la iveală interese mai puțin ortodoxe etc…
Aș lua, de exemplu, lumea literară la un moment anume. Să presupunem că examinarea sumară ar începe cu membrele: prezentare generală și mobilitate. Cele inferioare, menite să asigure deplasarea. Cele superioare, destinate acțiunilor fizice. Și, cum obiectul de studiu e foarte abstract, nici deplasarea n-ar trebui privită din perspectiva tradițională a mersului înainte (dar și înapoi), lăsând observatorului libertatea de a-și imagina și călătoria în timp. Pentru al doilea caz, se presupune că o călătorie în trecut ar fi exclusă, marcând pe axa timpului un sens unic, spre viitor. Căci „verba volant, scripta manent‟, adică odată un volum tipărit nu-l mai întoarce nimeni de la groapă. De la groapa de gunoi a uitării și / sau ignorării. Unii-și pun întrebarea „Încotro, literatura / cultura română?‟ Întrebare retorică, atâta timp cât cele două emisfere cerebrale ale individului studiat par să piardă tot mai des legătura dintre ele și sunt incapabile să ofere viitoruri posibile. Dar despre creier, mai târziu.
Rămânând la studiul deplasării, aceasta poate părea anevoioasă, împiedicată, căci de gleznele bietei lumi literare atârnă pietre de moară pe care timpul, în loc să le macine, le mărește, alipindu-le tristeți, frustrări și resentimente. S-ar putea renunța la mersul pe jos, înlocuindu-l cu vreun mijloc mecanizat, dar de unde bani pentru întreținerea acestuia? Se spune c-ar fi fonduri pentru deplasarea autorilor, pentru traducerea cărților, ori măcar pentru transportul, spre un târg sau altul, al tipăriturilor. Din când în când, se înregistrează acțiuni precum cele descrise mai sus dar, mașinăria fiind greu de-ntreținut, conducătorul – pretențios, doar scrierile de seamă, ale reprezentanților clasei scriitoricești, se pot lăfăi pe banchetele de catifea ale vehiculului închipuit. Restul cărților sunt aruncate din mers de către autori, ori edituri, spre obiectul studiului, sperând să fie prinse, duse mai departe, și să aibă parte de un trai tihnit și fără griji. Iar altele, mai puține, ajung în rucsacul autorului dornic de publicitate, căci acesta investește banii (câștigați din slujba adevărată, pentru care se trezește înjurând dimineața), în bilete de tren, avion, cazări, visând cu ochii deschiși la un contract avantajos cu o mare editură.
Membrele superioare, însărcinate cu dexteritatea și muncile fizice, trebuie „să facă și să desfacă‟, după cum s-ar spune în popor. Numai că vârsta afectează mușchii, vasele de sânge, nervii, și nu toate acțiunile pot fi duse la bun sfârșit. Bunăoară, dacă un autor necunoscut îndrăznește să trimită un manuscris decent, în opinia lui, spre o editură cu ștaif, n-ar trebui să considere că merită un răspuns. Pentru că uneori brațele obosite ale lumii literare au alte priorități, preferă să se odihnească, încrucișate peste piept, în așteptarea autorului-minune. Sau a Numelui, cu N mare, recomandat de oameni de încredere.
Sau, dacă entuziasmul debordant al unui grup de tovarăși duce la crearea unei reviste / fanzin / blog / vlog, viteza degetelor pe tastatură, precum și înfrigurarea de a scoate apariții noi, scad în timp, explicația oferită publicului cititor fiind că, de fapt, nu se mai scrie ca pe vremuri, nu mai apar talentele cum apăreau odinioară. Poate că, din materialele primite, s-ar șlefui unul-două; din autorii aspiranți ar răsări vreunul vrednic de luat în seamă. Mai e și cutuma „Nu citesc autori români, că nu scriu bine.‟ Asta, coroborată cu faptul că pentru traduceri trebuie purtat un dialog cu autorul sau reprezentanții/moștenitorii acestuia, precum și plata unor drepturi de autor, devine un adevărat coșmar pentru redactorul/editorul revistei/fanzinului/blogului/vlogului. Punând în balanță investiția și câștigul, mânuțele obosite decid să-și împreuneze degetele, resemnate, spunând: „Atât s-a putut.‟
Ziceam de emisferele cerebrale. În stânga – destinată analizei, concretului, locuiesc autorii adevărați, de cărți groase, pline de cuvinte rare, dregătorii editurilor, librăriilor, ziarelor și bibliotecilor. Tot acolo cer azil scriitorii de science-fiction, de memorii, biografii etc. Uneori sunt primiți să viețuiască alături de nume ilustre, dar nu prea mult, ca să nu se învețe cu huzurul și faima. În dreapta – destinată creației, stau de-a valma poeții, autorii de literatură fantastică, polițistă, erotică, cititorii de orice și oricând, scriitorii aspiranți cu mii de urmăritori pe platforme obscure, unde gramatica e o vrăjitoare rea și îndepărtată cu formule magice de genul „Mvai, dar ce poveste…‟ sau „Fată, ești minunată, am plâns două zile după ce ți-am citit romanul‟. Acolo, în partea dreaptă, se dau războaie aprige, se duc lupte pe durata mai multor generații, câte unul încearcă să spună că literatura lor nu e de copii, dar se găsește altul din stânga să-i dea în cap cu un manuscris prăfuit care, la vremea lui, a rupt gura târgului. Sau care lămurește faptul că un roman e doar manuscrisul care a trecut prin mâna unui redactor profesionist. Ori, cel puțin, a unui vorbitor de limbă română literară.
S-ar crede că doar în interiorul craniului ființei imaginare e o furtună continuă. Greșit! Să ne gândim ce iese pe gura acesteia, printre maxilarele încleștate de furie, frustrare, orgolii. Ce trebuie să mestece dantura pusă la grea încercare de atâtea povești, atâtea personaje, ce efecte are aciditatea cauzată de strugurii acri ingurgitați de-a lungul vremii! Cum să iasă replici curate, parfumate, dintr-o gură știrbă, de bătrân așezat cu coatele pe gard să conducă cu privirea vreun convoi funerar sau vreun alai de nuntă, când pe primul și l-ar vrea cât mai îndepărtat în timp, iar pe al doilea l-a trăit în urmă cu multe scrieri geniale…
Dacă vreun autor ia un premiu sau apare într-o publicație de renume, refluxul gastric împiedică eliberarea unei laude sau a unui comentariu apreciativ. Nicio clipă subiectul examenului clinic nu se gândește câte sacrificii a făcut autorul respectiv, cât timp, câți bani a investit pentru un moment, singular, de glorie. Nu vorbim despre competițiile în care juriul nici măcar nu citește toate operele intrate în concurs, nici despre cele la care unii vin doar să ridice trofeele deasupra capului, ignorându-și, cu superioritate, confrații. Nici despre cele la care nu vin niciodată, pentru că sunt geniali, săraci, iar recompensele li se cuvin.
Poate voi vorbi, vreodată, despre sistemul respirator, despre inspirație (oh, da!) / expirație, dar și despre măsurile care ar asigura un metabolism cât mai aproape de normalitate, unul care să ofere subiectului ipotetic un trai liniștit, confortabil. Până atunci, să acordăm încrederea necesară celor ce au ceva de spus, să citim autori români, pentru că sunt printre puținii care ne pot mulțumi între patru ochi, la lansări sau la târguri de carte, să renunțăm la dubla măsură, pentru că și străinii au faliții lor care la noi sunt vânduți doar pentru că au coperte colorate și recenzii din New York Times. Să ne recunoaștem limitele, să ne bucurăm de orice moment care ne poate apropia unii de alții. Astfel, cele două emisfere cerebrale ale organismului imaginar ar conlucra pentru sănătatea întregului. Părerea mea.
