I
“Două lucruri nu-mi plac la tine: faţa ta!” (What’s up, Doc)
Nu mai ştiu exact câţi anişori aveam, însă ştiu precis că nu începusem a merge la şcoală. Eram încă la “vârsta cea fericită” – cei şapte ani de-acasă. Urbea împădurită în care ne mutaserăm recent oferea experienţe cognitive intense şi foarte diferite de cele posibile pe maidanele marelui oraş lăsat în urmă. Ghidurile turistice scriau despre “microclimatul submediteranean” al zonei. Sigur că nu citeam ghiduri turistice pe atunci, dar gâzele de tot felul, animăluţele şi păsările care aproape ne intrau (sau chiar intrau) în casă, vegetaţia abundentă care izbucnea chiar dincolo de uşă însemnau o vieţuire în comuniune cu natura pe care eu, cel născut la oraş, o percepeam într-o aură fantastică; trăiam fiecare nouă zi şi – mai ales – fiecare noapte ca într-o poveste. Şi cum altfel decât ca-n poveşti poate fi o noapte plină de milioane de licurici; o pădure fremătătoare prin care zânele şi piticii se strecurau prin frunzişuri în veşminte de şopârle sclipitoare, de gândaci multicolori, de tot felul de vieţuitoare aproape invizibile dar ale căror umbre şi şoapte nu treceau nesesizate?
Pe malurile Cernei întâlneam adesea salamandre dolofane, guşteri sprinteni, ţestoase înţelepte şi înspăimântătorii şerpi – despre care ştiam că te pot ucide cu o singură muşcătură. Da, eram în arealul viperei cu corn, o prezenţă demonizată, singura specie cu venin letal din fauna noastră. Se zicea că primejdioasele reptile stau la soare pe ramurile copacilor, de unde îţi sar în cap, sau că se confundă cu solul potecilor şi pot să te înţepe în picior când treci pe lângă ele fără să le vezi. În fine, pe acele meleaguri şerpii te puteau ucide pe pământ, sub apă, în aer; în padure; pe stradă; în propria casă. Frica de şerpi era o adevarată psihoză în masă, mai ceva ca frica de vârcolaci din evul mediu. Şi se extrapola de la veninoasele vipere la orice fel de târâtoare. Evident, cu cât era şarpele mai mare, cu atât trebuia să te temi mai tare.
Din fericire, se pare că frica asta are un leac. Se obişnuieşte să ne botezăm copiii cu numele sfântului aflat, în calendarul creştin, cel mai aprope de ziua naşterii. Dar iată că Gheorghe este un sfânt special. În ceea ce-l priveşte, nu se ţine cont de calendar. El îşi împrumută numele unei mari părţi a populaţiei României, indiferent de data naşterii. Deci acest sfânt are ceva aparte; şi nu doar pentru români. Gheorghe este, de departe, sfântul cu iconografia cea mai puternică: el străpunge balaurul. E sfântul cu simbolistica cea mai educativă deoarece el reprezintă Binele care învinge Răul. El este eroul exemplar în cultura bazată pe dualitate în care trăim. Aş fi putut să spun tot atât de bine: în paradigma bazată pe frică în care trăim.
Întrucât pe mine mă cheamă Mihai, mi-aş permite să afirm că mitul Sfântului Gheorghe nu este decât un remake – la scară umană – al vitejiei Sfântului Arhanghel Mihail, cel care cu sabia sa de foc l-a alungat pe Lucifer, tatăl diavolilor, arhidemonul, cel despre care Richard Rudd scrie: “Toţi demonii interiori izvorăsc dintr-o singură sursă – un egregor sau suma tuturor fricilor cumulate sub forma uneia singure. Toate arhetipurile demonice apar ca o personificare directă a fricii inconştiente de moarte, care zace în fiecare fiinţă umană” (R. Rudd, Cheile Genelor, Editura PIM, 2014). S-ar părea că funcţia demonului ar fi aceea de a-l pune pe Om faţă-n faţă cu Duşmanul său de moarte: Moartea.
Dar hai să nu o luăm teologic, hai s-o luăm scolastic. Vom găsi, sub Sfântul Gheorghe, pe Heracles; sub acesta pe Iorgos; sub Iorgos pe Iovis; sub Iovis… Credeți că ne vom opri undeva? Da, la Adam; la Greşeală şi la Cădere. Şi cine e de vină? Tot El: şarpele. Arhetipul e unul, deși ni se înfăţişează în nenumărate culori conjuncturale. Iar în toate aceste variaţiuni pe o temă dată apare – la momentul oportun – Eroul Salvator, adică Pozitivul, adică Cel Bun, care îl ucide pe Cel Rău. Inevitabil. Teologic şi scolastic.
Balaur
Inevitabil, de asemenea, viaţa fiecăruia dintre noi este prezentată de filozofi drept Călătoria Eroului. Este călătoria plină de peripeţii la capătul căreia Eroul întâlneşte Balaurul şi îl răpune apoi devine nemuritor. Ah, era să uit: după ce a omorât Balaurul, el se căsătoreşte cu fata împăratului şi vor trăi împreună fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Ştiţi, e “tot povestea cu Ileana Cosânzeana, plină de banalităţi” – vorba lui Topârceanu. Însă, în accepţiune ezoterică, înţelesul ei ar fi trecerea la un alt nivel, schema procesului evolutiv standard.
Ei, dar să ne întoarcem la copilaşul de la care am pornit. De la care toţi pornim. El a trăit într-un fel tulburător şi personal experienţa uciderii balaurului. Da, s-a întâmplat. La propriu. Deci pentru mine mitul acesta nu e doar un rând dintr-o carte; este o întâmplare petrecută cu adevărat, concret, într-o zi de vară a anului una mie nouă sute şaizeci şi… Ne jucam, o mână de zburdalnici, pe stradă, în faţa casei – că nu prea erau maşini care să ne calce. Pe atunci doar un autobuz care cicula din centru la gară trecea pe acolo, de câteva ori pe zi, la ore fixe. Atât. În ziua aceea însemnată a apărut un nene dintr-un sat vecin, cu bicicleta. El nu venea călare pe bicicletă, venea agale pe lângă ea. Iar în urma lui se înşiruia un alai de curioşi. Bicicleta remorca ceva ce atrăgea, se pare, mulţimea. Abia când a ajuns aproape, prea aproape pentru a mai putea fugi şi a ne ascunde, am văzut ce era. Munteanul legase de bicicletă, ca pe un trofeu, un şarpe lung cât două biciclete şi gros cât un braţ de măcelar. Îi tăiase capul, dar parcă şarpele acela nu era de tot mort, se mai zbătea târât de bicicletă. Cum pe atunci nu aveam Discovery, nu ştiam că poate exista un şarpe atât de mare. Pentru mine, acela a fost Balaurul din poveste. Cum să vă descriu groaza şi scârba cu care l-am privit? Cum a putut să încapă între ele fascinaţia şi admiraţia cu care – în ciuda terorii pe care mi-o inspira – m-am apropiat şi aproape am atins acel hoit însîngerat de-a lungul căruia se împleteau zigzaguri de toate culorile, sclipiri şi zvârcoliri halucinante? Nu mai văzusem până atunci animal sau om mort. A fost un frison, un tremor, îmi amintesc şi acum senzatia de frig pe spinare şi fierbinţeala din burtă. Dar prospeţimea senzaţiei pure valsa strâns îmbrăţişată de un partener abil şi oribil, într-un ritm pe care mi-l pot explica doar acum, matur fiind. Dacă în ochii mei experienţa era vie, era prezentă aici şi acum, în oasele mele urlau fricile şi durerile unui nesfârşit şir de înaintaşi – oameni şi şerpi – de oriunde şi de oricând. Era ceva cu mult peste mine, cu mult mai mare decât fiinţa asta plăpândă. Era în mine ceva ce pur şi simplu nu avea cum să încapă acolo. În mine se trezeau atunci Eroul şi Balaurul. Deodată.
Omul de la munte povestea asistenţei siderate – pentu a câta oară? – cum i-a ieşit în cale dihania, cum a hărţuit-o prin hăţişuri de neumblat, până când, cu un efort suprem, a încolţit-o şi i-a retezat capul cu securea. Dar povestea nu conta. Conta doar imaginea. Cea din faţa mea. Cea din mine. Şarpele mort era întruparea a tot ce poate fi mai rău. Era pur şi simplu moartea. Nemiloasă şi inevitabilă. Dezgustatoare şi superbă. Da, şarpele era frumos. Era mort. Iar eroul cu bicicleta era viu. El mi s-a părut urât. El, cel care ne salvase de bestia ucigaşă… era un ucigaş. Nu mai ştiam de care să mă tem mai tare: de şarpele fără cap sau de omul cu securea?
Au trecut ani.
Am citit cărţi. Întâmplarea din copilărie nu-mi dădea pace. Mă chema mereu şi mereu. Spre alte şi alte poveşti; spre alte şi alte cărţi. Dar pot să spun că cel mai bun dascăl mi-a fost, totuşi, viaţa însăşi. Mi-am petrecut toate vacanţele într-un sat uitat de vreme, sub munte, unde nu puteai ajunge decât călare sau cu carul tras de boi, în sălbăticia naturii. Aşa am aprofundat “gândirea mitică”. Am trăit marile mituri ale omenirii cu fiecare anotimp, cu fiecare sărbătoare. Nu doar le-am citit din cărţi. Acolo încă se performau riturile de trecere. Folclorul nu era doar o “creaţie artistică”. Întreaga comunitate era prinsă în poveste. Era Povestea. În care eram. Când am ajuns să citesc marile mituri, a fost ca o reamintire. Le-am recunoscut uşor. Lupta dintre Bine şi Rău…
Dar iată că prin regiunea unde am copilărit eu circulă o variantă radical diferită a poveştii luptei Binelui cu Răul. Zău, nu este invenţia mea, găsiţi legenda transcrisă în culegerile multor cercetători serioşi, nu doar în folclorul oral. Cică “Iovan Iorgovan, braţ de buzdugan” (înaintemergătorul lui Gheorghe), urmăreşte balaurul până într-o peşteră din Clisura Dunării, unde acesta se ascunde, sleit de puteri. Eroul îl încolţeşte. Şarpele îşi dă seama că a pierdut partida. Atunci face apel la clemenţa voinicului. Dar misiunea Eroului este tocmai să ucidă Balaurul, altfel nu am mai avea Povestea. Dacă vede că nu merge cu văicăreala şi cu milogeala, şarpele trece la intimidare şi chiar la ameninţări. Ţi-ai găsit! Eroul e deja cu sabia scoasă. Atunci răul azvârle pe masă ultima carte; el profeţeşte: “mort voi fi mai rău!”. Degeaba. Iovan Iorgovan îi retează capul, fără ezitare. Dintr-o lovitură. Şi ce să vezi? Profeţia fiarei se adevereşte; iadul se dezlănţuie. Capul şarpelui putrezind dă naştere la cohorte de muşte agresive, ale căror înţepături otrăvitoare ucid vite şi sălbăticiuni, orătănii şi oameni de pe ambele maluri ale Dunării, din acele timpuri imemoriale şi până în zilele noastre. Deci victoria Eroului nu aduce nicidecum instaurarea Binelui în lume. Dimpotrivă, isprava sa vitejească are ca rezultat creşterea puterii Răului, chiar dacă, după toate regulile mitului, cel Bun l-a învins pe cel Rău. Cum să înţelegem asta?
Povestea de pe Dunăre nu e doar o poveste. Da, e o legendă, dar nu e doar o poveste. Deşi are o circulaţie restrânsă şi nu face parte din fondul de mituri esenţiale, ea ne sugerează – nu ne spune, doar ne sugerează – adevărul: nu va fi Victoria finală a Binelui. Vedem că există dintotdeauna lumina şi întunericul; învinge careva? Nu. Pentru că nu aşa se pune problema. Lumina şi umbra; binele şi răul; Eroul şi Balaurul. Nu este vorba despre două entităţi, două existenţe opuse. Este vorba doar despre aspecte complementare ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Deci nu e posibil conflictul. Din lipsă de combatanţi. Prin urmare, nu se poate vorbi de Victorie.
Cu toate acestea, într-un mod evident şi invariabil fiecare dintre noi traieşte iluzia Eroului. Fiecare consideră că trebuie să-şi ucidă Balaurul, că astfel trece de la Rău la Bine. Iluzia că întreaga lume ar trebui să funcţioneze conform acestei scheme… Şi să ne mai mirăm că lucrurile se încăpăţânează să nu meargă aşa? Eu nu sunt Eroul. Pe tarâmul celălalt nu există Balaurul. Eu sunt Erou şi Balaur. Cum să mă ucid Eu pe Mine?
II
La Roşia, în mine
Nu poţi să iubeşti decât ceea ce conţii. Şi, da, conţii totul. Toate femeile şi toţi bărbaţii. Toate râurile şi toţi copacii. Toate stelele şi toţi munţii. Tot pământul. Tot cerul. Da, totul. Şi atunci, de unde suferinţa?
Când mi-ai venit, Lumină, s-a făcut lumină. Şi a fost o zi. Şi a fost bine.
De fapt, Lumina era. Dintotdeauna. Dar a trebuit să vină către mine ca să o văd. Să mă încălzească, să mă pătrundă; să mă dezmierde, să mă legene. Dacă era acolo, de ce nu am primit-o dintru-nceput? Cum n-am văzut-o? Unde greşisem? Mare mi-a fost Vina.
De-asta s-a ridicat Balaurul. De fapt, Balaurul era acolo şi el, dintotdeauna, dar nici pe el nu l-am văzut decât când i-am simţit îmbrăţişarea veninoasă. Atunci s-a-ntunecat. Lumina a plecat. Şi a fost noapte. Şi n-a fost bine.
Stă scris că lumina va străluci în întuneric. Dar Balaurul a înghiţit toată Lumina. N-a mai rămas nimic din ea. Deşi era acolo. Nu-mi mai venea. Cum poate să se întunece Lumina care este pretutindeni? În mine.
Şi m-a cuprins Frica. Nu m-a speriat Balaurul; nu m-a speriat Întunericul. Ci m-a speriat că Balaurul a putut goni Lumina cu Întunericul. Din mine. Cum a fost posibil? Ce am făcut de am lăsat-o să se ducă? De la mine. Cum am orbit?
Acum sunt doar Întuneric. Nu mai sunt Tot. Acum nu pot să mai iubesc.
Pe tot pământul şi tot cerul! Pe toate râurile şi toţi munţii! Pe toate femeile şi toţi bărbaţii! Unde sunteţi? M-a orbit Întunericul. Nu mai găsesc Lumina. M-a paralizat Frica. M-am trezit singur. Singur cu Întunericul. Din mine. Pradă Balaurului. De mine.
Credeam că s-a sfârşit.
Şi atunci, în Întunericul din mine s-a ivit, s-a ridicat o sabie de Lumină. “Taie!” – am auzit. Am lovit cu sabia de Lumină. În mine. Am tăiat. Sânge a curs râu fără de sfârşit. Ah, m-a durut. Balaurul. Am tremurat şi-am plâns.
Şi iată că, în lacrima întunericului din mine, sângele Balaurului a început să strălucească. A Soare să lucească. Sângele Balaurului s-a preschimbat în Aur. În mine. Aurul – Lumină şi Întuneric laolaltă. Şi sânge. Aurul-Balaurul. În adâncul lacrimii Întunericului meu.
Aur. “Aurul este al celor puternici” – am auzit.
Am depus sabia.
A rămas Aurul – Lumina şi Întunericul. În mine. Din sângele Balaurului răpus de mine în mine.
Acum este Aur pretutindeni. În mine. Lumina şi Întunericul. În mine. Este. Totul. Conţin totul. Ce aş putea să mai iubesc?
III
Să detaliez Învăţăturile Balaurului
Se pare că m-am născut Salvator. Din cea mai fragedă pruncie, începând cu poveştile ce mi-au fost şoptite seara la culcare, cu miturile lumii redate mie prin cărţi ilustrate frumos, mai apoi cu romanele istorice şi mai târziu cu cele romantice, eu întotdeauna am luat de model personajul pozitiv şi m-am imaginat în postura Eroului care învinge Răul – sub orice formă s-ar fi prezentat acesta. În jocurile copilăriei eu eram mereu cel bun, cel viteaz, apărătorul cauzelor drepte. În adolescenţă am luat partea celui slab, mi-am ajutat colegii aflaţi în dificultate. În tinereţe am învăţat să protejez, să salvez Fata de Împărat de toţi Balaurii, ba chiar de însuşi Împăratul. Evident, se poate dezvolta o analiză freudiană. Conflictul dintre mama şi tata a început pe când eu încă nu venisem pe lume. Aveam abia doi anişori când s-au despărţit. Ei bine, încă dinainte de a mă naşte, eu am ştiut că mama mea este Victima tatălui meu şi e de datoria mea să o Salvez. Recunoaşteţi tiparul ancestral: Ileana Cosânzeana, Balaurul, Făt Frumosul. S-ar putea întoarce şi aşa discuţia despre Complexul lui Oedip?
Mi-a luat ceva timp să observ în detaliu relaţia Victimă-Agresor în lumea din jur. Am văzut că nu e vorba de o mulţime fără număr de chestiuni interpersonale, ci de una transpersonală; globală. Întreaga lume este împărţită între tabăra Victimelor şi tabăra Agresorilor. Dar aceste tabere, curios lucru, nu sunt clar delimitate. Şi nici poziţionate. Ai zice că se suprapun. Pentru că, după cum am aflat la un moment dat, Victimele sunt şi Agresori, iar Agresorii sunt şi Victime – într-un vârtej de neelucidat, de nesistematizat raţional. Şi neclaritatea asta generează un perpetuum mobile relaţional din care este aproape imposibil să ieşi.
Ziceam mai sus că nu este vorba de o chestiune interpersonală, ci de una globală. Deci a dracului de personală. E o sarcină tot mai grea, pe măsură ce înţeleg că nu pot identifica, nu pot delimita în mine Victima – în raport cu Agresorul. Pentru că eu sunt şi Victima şi Agresorul. Şi nu pot să-mi dau seama exact care, când. Şi stai, că mai eram şi Salvatorul! Eroul. Sfantul Arhanghel.
Deci nu-i suficient că avem un perpetuum mobile Victimă-Agresor, pe care nu-l putem demonta. Mai intervine aici şi personajul meu favorit – Salvatorul – care nu face decât să complice şi mai tare lucrurile. Trei puncte definesc un cerc. Deci nu mai avem doar un perpetuum mobile imposibil de oprit, avem un cerc; un cerc vicios imposibil de rupt. Dacă Victima este – cum ziceam – în egală măsură Agresor şi Agresorul este, în egală măsură, Victimă, totul se complică halucinant când intervine Salvatorul. Ce face el? Cică omoară Balaurul. Deci ce devine? Aţi ghicit: Agresor. Iar când se va întoarce triumfător la Ileana Cosânzeana lui, vă garantez că va deveni Victima ei. Până la adânci bătrâneţi. Ei da, mititica de ea; nu v-aţi gândit niciodată la potenţialul ei de Agresor, aşa-i?
Acum ar fi momentul potrivit să vă reamintesc cinicul proverb: “Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. În pace. Pentru că, atâta vreme cât va fi în tine o Fată de Împărat, va fi şi Balaurul care să o răpească. Şi se va ridica la luptă Făt Frumosul care s-o scape.
Dar trebuie să demitizez aici: basmul în care Făt Frumos omoară Balaurul şi se căsătoreşte cu Ileana Cosânzeana şi trăiesc amândoi fericiţi până la… este o minciună. Mă doare inima să vă demolez cel mai exemplar mit, dar vă aduc adevărul: e o minciună. Nu am aflat asta din cărţi. Mi-a spus-o chiar Balaurul. La Roşia, în mine. Şi îl cred. Făt Frumos îşi închipuie că l-a omorât. Ei bine, Balaurul este viu; el este tot aici; mereu aici. Mai devreme sau mai târziu, Făt Frumosul va afla asta. Şi va pleca iar la luptă. Şi tot aşa. Şi tot aşa. E o poveste fără de sfârşit. În care nu e loc pentru Pace. Deoarece în fiecare clipă o Cosânzeană este răpită de un Balaur. Şi în fiecare clipă un Făt Frumos pleacă să o salveze. În fiecare clipă. A vieţii noastre.
Şi cine credeţi că ţine jucăria asta în priză? Balaurul, evident. Mi-a spus-o chiar el. Balaurul face jocurile. Voi chiar credeaţi că Făt Frumos??? Păi prostul ăsta e în stare să se bată de o sută de ori cu acelaşi Balaur fără să-şi dea seama. Pur şi simplu pentru că el este bun şi nu poate s-o lase pe Fată să moară în ghearele Balaurului. El este atât de bun încât să meargă să-l omoare pe Balaur. Deci el nu poate rupe cercul. Iar ea, panseluţa, e prea mică şi slabă ca să-i reziste Balaurului, e complet lipsită de apărare. Deci nici de aici nu se poate rupe cercul. Şi atunci, unde s-ar putea rupe? Păi ne-a mai rămas Balaurul…
Mi s-a arătat la Roşia, după cum vă spuneam mai devreme. Am urcat acolo cu o carte în rucsac: “Micul Prinţ”. Am găsit la un târg de sub munte chiar ediţia veche, aia din care îmi citea mama când eram mic. Când eu eram Micul Prinţ. Dar, oare, nu mai sunt? Nu suntem cu toţii?? Am parcurs-o încet. Cu altă emoţie; cu altă înţelegere. Am citit-o ca pe o carte nouă căci o uitasem de atâta vreme. Şi am ajuns la dialogul cu Vulpea. Chiar atunci, când urcam Muntele de Aur. ~ “Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzeşte-mă!” ~ Dragilor, Saint-Exupéry a încredinţat această replică unei drăgălaşe vulpiţe, ca să nu vă sperie. Însă – adevăr vă spun – sunt vorbele Balaurului. Cel rău şi urât. Cel care suflă flăcări pe nări, cel care răspândeşte nori de pucioasă. Cel care ne îngrozeşte şi ne scârbeşte. Cel de care ne leagă o duşmănie de moarte. Care n-are moarte. Pe când el, Balaurul, tânjeşte să se împrietenească. Noi nu ştim încă asta pentru că n-am reuşit să ne apropiem de el, să-l cunoaştem. Pentru că nu ne-am priceput să-l îmblânzim.
Feţii mei, înţelegeţi, odată pentru totdeauna, sacrificiul Balaurului. Drama lui. Puneţi capăt zbuciumului vostru. Nu mai plecaţi la luptă, Balaurul nu vrea decât să vă fie prieten. Iar pentru asta, el trebuie doar îmblânzit. Evident, nu vă veţi putea apropia de el decât trecând prin frica voastră, prin scârba voastră. Prin ura voastră. Se face cu mâna goală, nu cu paloşul. Nu din goana calului. Asta înseamnă, de fapt, Îmblânzirea Balaurului. Sigur că el va rămâne ceea ce este: Balaur. Va mai împroşca flăcări pe nări şi va mai răspândi nori de pucioasă. Aşa face un Balaur care se respectă. Dar parcă prietenii noştri nu împroaşcă vorbe de foc? Nu răspândesc gânduri de pucioasă? Şi rămân tot prietenii noştri. De ce? Pentru că ei ne arată ce nu ştiam despre noi, despre viaţa noastră. Astfel ei ne ajută să trecem dincolo de Râul de Foc al Uitării de Sine. Nu vedeţi ca asta e şi misiunea Balaurului? Spre asta ne provoacă şi ne ademeneşte el, nu spre pedepsire, răzbunare, ucidere. Dacă am reuşi să-l îmblânzim… Să-l ascultăm, să-l înţelegem. Să ne ascultăm. Să ne înţelegem. Aici şi numai aici se poate rupe cercul cel vicios.
Opriţi genocidul Balaurului! E inutil. Îl omorâţi şi îl tot omorâţi, de o întreagă istorie, şi el nu piere. Pentru că el nu trebuie să fie învins, omorât, eliminat. Fără el nu mai e posibilă povestea, credeţi-mă. Povestea vieţii noastre. Am înţeles asta doar după ce am ridicat Sabia. A trebuit să mă scald în sângele lui pentru a afla asta. Nu ştiam…
Am dat o luptă. Cu Balaurul. A fost ultima luptă. Totul se îmblânzeşte.
