München – o mare provocare
Plecarea din ţară, în 1983, nu a adus mari schimbări în stilul lui Gheorghe Săsărman, în afară poate de accentuarea dimensiunii satirice. Însă niciodată aceasta nu a devenit devastatoare, abruptă, scrâjnită, până la limita la care să devină iritantă. Viaţa omului s‑a schimbat însă în multe privinţe, iar libertatea a fost asumată cu multă responsabilitate, dar şi cu o încredere marcată de o brumă de reticenţă. În Germania, la München, scriitorul şi jurnalistul de origine română se va recalifica, devenind un profesionist în domeniul informaticii. Activitatea literară este pusă în plan secundar până în 1990, când scriitorul revine pe scena literară. În acest interval de până la Revoluţia din 1989, autorul nu publică decât o versiune în limba germană a romanului 2000, apărut în România în 1982.
Contextul emigrării, cu toate detaliile ideologic‑sordide ale societăţii comunist‑totalitare sunt descrise în amănunt în cartea autobiografică, cu titlului oarecum înşelător Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său. Este una dintre cele mai importante scrieri ale acestui autor autoexilat, scrisă în primul rând pentru sine şi înţelegerea de sine. A fost un „vinovat fără vină”, prins în mecanismele unui sistem iraţional şi neiertător. După 1990, Gh. Săsărman şi‑a reluat, cumva ezitant, cariera artistică, dar apoi va deveni mult mai ofensiv. În 1994, publica romanul Cupă de cucută, o încercare de decodificare a interiorului ideologic totalitar, apelând însă la instrumentele ficţiunii speculative, scrierea fiind exemplară în reliefarea derapajelor congnitive ale reprezentanţilor fostului regim. Romanul are o tentă experimentalistă (cibernetic‑textualistă!), ceea ce face receptarea lui destul de dificilă. Autorul a simţit nevoia să refacă acest roman, astfel că, în 2002, a apărut o nouă ediţie, modificările neaducând câştiguri în privinţa valorii lucrării.
Printre trei cele mai bune cărţi semnate de acest autor delicat şi profund se numără, desigur, Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha‑Nozri, apărută în 2016. Este o apocrifă, în cel mai bun sens al cuvântului. Yeşua (Isus sau Iisus) este găsit într‑o dimineaţă în Marienplatz (Piaţa Sf. Maria) din München. Abia respiră, fiind într‑o stare fizică deplorabilă, iar rănile de bici sunt vizibile sub veşmântul ca un giulgiu.
Nu ştim dacă este Yeşua/ Isus cel din vechime, unul reînviat ori călător în timp nici măcar dacă este un nou Mesia. Intriga este complicată, personajele sunt complexe, fapte aparent banale având dimensiuni simbolice profunde. Poate fi citit ca roman poliţist, de mistere, fantastic ori SF, ceea ce îl face reprezentativ pentru genul ficţiunii speculative.
Cu Alfabetul distopiilor, volum apărut în 2021, un roman modular, de fapt, de tipul poveste în poveste, Gh. Săsărman se întoarce la modul de lucru brevetat în Cuadratura cercului, doar că aici legătura între nucleele narative este mult mai evidentă, prin ipostazele în care se regăseşte un protagonist în pijama.
Romanul este reflexiv, cuprinzând impresiile concentrate ale personajului narator pe teme culturale (şi existenţiale!) ale prezentului, în perspectiva unui viitor cu multe faţete, desigur. Toate spaimele faţă de ceea ce ar putea să fie sunt disecate minuţios, cartea suportându‑şi uneori cu greu marea‑i densitate.
„Enciclopedul”, imaginar de tip securist
Pentru ca Gheorghe Săsărman să producă aceste cărţi valoroase a fost nevoie de descătuşarea din Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său. Este volumul în care s‑a întors meticulos la evenimentele de dinainte de stabilirea în Germania, pentru a‑şi clarifica biografia şi pentru a se împăca cu sine. Este şi nevoia de limpezire, deoarece perioada 1982‑1983 a fost una de mare intensitate, cu un zbucium aproape imposibil de descris, deoarece un om cu o evoluţie fără mari probleme se vedea supus unei represiuni mârşave, vinovăţia lui fiind una inventată de sistemul totalitarist. Însă va reacţiona, nu se va lăsa strivit. După o scurtă perioadă în care a fost incapabil să înţeleagă, eroul va lua decizia radicală a părăsirii ţării. Nu se va plânge şi nu va încerca să se justifice. Îşi va pune în aplicare un plan extrem de laborios pentru a‑şi atinge scopul. Cu o tenacitate discretă, disimulând faptul că s‑ar fi împăcat cu soarta, Retegan se va lăsa călăuzit de faptul că nu a greşit cu nimic. Nu se va dezice de fratele rămas în străinătate şi va pleca în Germania deşi, ca şi în cazul său, efectele se vor propaga asupra unui alt frate, Decebal, ofiţer superior în armata română. Romanul este construit de Gh. Săsărman pe baza amintirilor personale, dar, mai ales, pe documentele recuperate din dosarul său de Securitate, unde a fost urmărit cu numele conspirativ „Enciclopedul”. Iată, deci, că din gândirea bolovănoasă a lucrătorilor temutei instituţii izbucneau câteodată astfel de potriviri pline de imaginaţie.
Precizam mai sus că autorul este suficient de detaşat de personaj, unul cu care se identifică, pentru ca romanul să fie o reuşită literară. O altă calitate a cărţii provine din faptul că autorul reuşeşte să păstreze un ton calm, cald, mucalit şi presărat cu ironie blândă, de substrat. Perioada de după Revoluţia din 1989 este plină de evocări şi mărturii cu privire la faptele forţelor de represiune din perioada comunistă şi la suferinţele îndurate de un număr însemnat de persoane. Uneori, aceste texte de dezvăluire a faptelor unui trecut tenebros, literare sau jurnalistice (în dublu sens: publicistic şi memorialistic), au cuprins prea multe fraze revendicative, virulente şi opărite, deturnând chiar scopul iniţial al evocărilor: demascarea crimelor regimului totalitar. Săsărman evită elegant această capcană. Evident, a fost conştient de ea. Indiciul cel mai clar este dat de faptul că a ales să scrie un roman, nu o carte de memorii.
Volumul îşi sporeşte calitatea şi prin stilul scrierii. Frazele nu sunt foarte lungi şi nu abundă în subordonate. În mod cert, experienţa gazetărească îşi spune cuvântul. Lexicul este îngrijit, deoarece cuvintele sofisticate şi exprimările căutate sunt evitate cu grijă. Autorul scrie într‑un limbaj accesibil, foarte puţin aluziv. Cuvintele au sensul propriu, însă directeţea abordării faptelor este controlată prin formulări atente, nu precaute, însă suficient de elaborate pentru a evita expresiile prea dure, o duritate care să submineze fluenţa epică. Documentele, toate autentice, doar cu unele retuşuri privind numele persoanelor, îşi găsesc locul firesc în roman, sporind autenticitatea acestuia. Cartea se citeşte uşor, fiind un spectacol al minţii. Şi rămâne un punct de referinţă în literatura română despre cum se poate scrie un roman adevărat pornind de la întâmplări adevărate.
Pe circumferinţa pătratului
După publicarea romanului autobiografic Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, scriitorul se va simţi obligat să revină asupra celui intitulat Cuadratura cercului, o culegere fabuloasă de bijuterii literare şi o aventură. Este o carte curioasă, cu un destin şi mai curios. Prima ei ediţie a apărut în 1975. Era un volumaş nu foarte arătos, deşi, aflăm din ediţiile următoare, intenţiile autorului erau cu totul altele. Arhitect de meserie şi cu înclinaţii spre grafică nu doar spre literatură, Gh. Săsărman şi‑ar fi dorit să realizeze o carte frumoasă şi ca obiect. Nu a fost să fie aşa, deoarece cuprinsul definitiv avea să fie stabilit de meşterii de la cenzură. Mărturisesc că, adolescent fiind, nu am fost atras de acel volum subţirel destul de incomod. Aveam să revin la el abia după 1983, când autorul era deja în Germania. Frecventam deja cercurile literare timişorene, inclusiv pe cele de science fiction, când am aflat că scriitorul a ales… libertatea. Emoţia stârnită de gustul fructului interzis m‑a făcut să apelez la o bibliotecă orăşenească, mai de la ţară, unde vestea „defectării” lui Gh. Săsărman nu ajunsese. Aşa am pus mâna pe un exemplar şi am petrecut cu el mai multe săptămâni. Era perioada descoperirii lui Jose Louis Borges, deci lecturile au mers împreună. A fost o perioadă magică, cu zile halucinate, ordonate de nevoia de a citi şi reciti prozele scurte din Cuadratura cercului şi Himera (un alt volum al autorului român) sau Moartea şi busola şi Cartea de nisip ale autorului argentinian.
Noua ediţie a Cuadraturii cercului în limba română a apărut la Editura Nemira, în colecţia Maeştrii SF‑ului românesc. Încadrarea este şi nu este exactă. Nu că Gh. Săsărman nu ar fi un maestru al sciece fiction‑ului, gen pe care îl onorează cu textele sale, ci pentru că e mai mult decât atât. Literatura sa este specială, oarecum incomodă, aşa cum se întâmplă adesea cu textele greu de clasificat. Filonul SF este puternic. La fel şi cel fantastic. Există şi o dimensiune evazionistă, ca şi un pronunţat gust spre parabolă, dar şi numeroase formulări ironice şi de avertisment. Substratul filosofic şi chiar uşor moralizator nu rămâne întotdeauna ascuns vederii, şi un fior mitic, uneori şi biblic, străbate toate schiţele incluse în carte. Adesea, tonul este cel de epos, ceea ce sporeşte complexitatea acestui volum inconfundabil şi incomprehensibil. Este o ediţie completă, în care autorul a cuprins 36 de schiţe, inclusiv cele eliminate din prima ediţie de cenzură. Mai mult, Gh. Săsărman şi‑a putut plasa la fiecare text desenul dedicat acestuia, viniete extrem de expresive, dovedind nu doar talent de artist plastic, ci şi capacitatea de a închide un întreg univers simbolic în câteva figuri geometrice. Desenele completează schiţele, hypertextul fiind coerent şi revelator, existând o convergenţă cu subiectele abordate.
Refăcând trasee şi contexte
Din cele 250 de pagini ale cărţii doar 150 sunt ocupate de texte şi viniete. 45 sunt ocupate de prefaţa semnată de Mariano Martín Rodríguez, iar alte 40 (în afară de cele de gardă şi de cuprins!) sunt ocupate de povestea (fascinată, ca şi prozele din volum) a destinului în România şi în lume al Cuadraturii cercului. Citind textele lui Gh. Săsărman două nume se înfăţişează automat la întâlnire, ambele amintite de prefaţator: Borges şi Italo Calvino. Mi‑aş permite să aduc în discuţie şi modelul E. A. Poe, un autor cu o bună prezenţă în limba română şi în perioada comunistă. Câteva cutremurări ale scriitorului român în faţa abisalului simţirii par să vină mai degrabă de aici. Dintre autorii români ai perioadei, unii foarte bine cunoscuţi de Gh. Săsărman, pot fi amintiţi Sorin Titel, Alexandru Ivasiuc sau D. R. Popescu. Scurtul roman Lunga călătorie a prizonierului (1971), semnat de S. Titel, se impune atenţiei atunci când analizăm schiţe din Cuadratura cercului ca Arapabad, Sah‑Sarah sau Sinurbia. Cu sau fără aceste conexiuni, Gh. Săsărman rămâne un autor profund, autor al unor pagini de literatură originală, capabile să reziste şi celor mai incisive abordări critice.
În prefaţa sa, Mariano Martín Rodríguez se străduieşte, cred că prea mult, să demonstreze că legăturile cu genul SF sunt şubrede şi că perceperea Cuadraturii cercului, la prima ediţie românească, în acest registru se datorează comodităţii şi incapacităţii de a analiza această apariţie incomodă. A fost considerată o operă SF deoarece autorul scrisese înainte texte SF! Ar fi bine ca explicaţia să fie atât de simplă. În realitate, volumul aparţine genului fie şi datorită faptului că noua ediţie a apărut într‑o colecţie identificată clar prin sigla SF, ediţie în care distinsul prefaţator îşi desfăşoară argumentaţia în favoarea lipsei legăturii! Desigur, volumul nu este exclusiv SF aşa cum nu este nici doar fantastic. Strategiile parabolei nu eludează trimiterile la realitate, de fapt la concreteţea vieţii din perioada totalitară. Nu lipseşte însă nici tentaţia ludicului, jocul pur fiind adesea elementul care leagă imaginaţia debordantă şi proiecţiile sale seducătoare. În acest cadrul se conturează fiecare piesă a volumului, sub semnul literaturii de calitate, fără genuri şi constrângeri. Cât priveşte conceptul de urbogonie utilizat pentru analiza acestui volum, el se dovedeşte seducător la un prim nivel. Ulterior, îşi dovedeşte limitele, fiind prea pretenţios şi limitat.
Trecând oceanul, cu Ursula K. Le Guin
Se cuvine aici o paranteză dedicată lui Mariano Martín Rodríguez. Mariano este un prieten al literaturii române. Un prieten atât de bun încât are dreptul de a exprima chiar şi puncte de vedere incomode. Ştie foarte bine câteva limbi, printre care şi româna. Cu românii are o relaţie specială, cu mulţi oameni de valoare fiind în relaţii apropiate. Promovează literatura română în străinătate cu mult succes, fără să aştepte să fie plătit, dar se implică şi în cercetări de istorie literară, fiind autorul unor descoperiri importante din trecutul scriitoricesc mioritic. Lui i se datorează, în cea mai mare parte, aventura spaniolă şi americană a Cuadraturii cercului. Păcat că Mariano e singur şi puterile lui sunt limitate! Traducerea în limba spaniolă a Cuadraturii cercului a apărut în 2011. Aici, M. M. Rodríguez a funcţionat ca traducător şi consilier editorial, ducând o amplă activitate e promovare a volumului şi după apariţia acestuia.
Succesul a fost cel scontat, cu mult mai amplu faţă de ediţia în franceză, apărută în 1994, cu destule emoţii. Tot atunci au început demersurile pentru o ediţie în engleză. Nu doar că a apărut în Statele Unite, în 2013, însă traducerea a fost realizată de Ursula K. Le Guin, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de fantasy şi science fiction din SUA şi de pe mapamond. Scriitoarea avut la dispoziţie volumul în limba spaniolă, fiindu‑i trimis de acelaşi M. M. Rodríguez, promotor care, cu tenacitate şi fineţe, a menţinut legătura cu Ursula K. Le Guin. Ea a dat echivalenţe pentru 24 dintre schiţele lui G. Săsărman, deci două treimi din original, fiind reproduse şi vignietele concepute special pentru fiecare lucrare. Autorul nu avea cum să nu fie mulţumit, căci a pătrunde în haine de gală pe o piaţă atât de pretenţioasă cum este cea americană reprezintă tot ce poate spera un scriitor. În acest mod, această carte fantastică (şi la propriu, şi la figurat) care este Cuadratura cercului se vede receptată la adevărata valoare, după decenii de ghinioane şi bâjbâieli. Şi, mai mult, reuşeşte să impună un autor român, pe Gheorghe Săsărman, în elita literară a lumii.
Material primit prin amabilitatea domnului Lucian-Vasile Szabo și a revistei ARCA din Arad, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
