Un tandem nonconformist
Figuri artistice complexe, arădenii Alexandru și Ovidiu Pecican au colaborat la proiecte diverse, susținându-se reciproc inclusiv în sfera căutărilor experimentaliste. Alexandru Pecican s-a stins prea devreme, însă realizările lui supraviețuiesc, inclusiv cele realizate în comun. Roman al unor cosmogonii catastrofice repetabile, Razzar este concomitent o suită de parabole și o aglomerare de elemente concrete, de istorii factuale. Exemplarul și factualul se leagă sub zodia poeticului flotant, cu personaje alegorice și întâmplări învăluite într-un mister ce se lasă deconspirat cu răbdare și după reveniri la paginile anterioare. Romanul verilor Ovidiu și Alexandru Pecican nu este ușor de receptat tocmai din cauza strategiilor narative invocate anterior. Cartea, scrisă în 1984 – 1985, avea să fie tipărită abia în 1998. O a doua ediție a apărut în 2012, la Editura Tritonic. Sigur, în timp a suferit numeroase intervenții, însă a rămas una a profunzimilor, a unor întâmplări stranii și cu frumusețea unor gesturi adesea gratuite.
RAzzar, de Alexandru și Ovidiu Pecican
Autorii, doi arădeni, sunt cunoscuți pentru alte tipuri de preocupări. Alexandru Pecican este artist plastic, preocupat de grafică, în diferite ipostaze. Una ar fi cea clasică, a liniei clare, al gravurii de secol al XIX-lea, iar cealaltă de explorare în lumea digitală, a artei asistate de calculator. Sunt preocupări legate de munca de zi cu zi a autorului, care se manifestă ca fotograf (în dublu regim: artistic și generalist), dar și ca reporter, ca autor de texte numite reportaje, însă care sunt mai mult de atât, căci ansamblul publicistic creat (prin alternarea text-imagine) are valoare estetică, nu doar factuală, de informare. Contribuie la configurarea coerentă, plastică, a acestor evidențieri publicistice talentul de regizor, o altă preocupare a acestui artist performant complex, dispus mereu să experimenteze, mai corect să investigheze în zone neclare, dar promițătoare. Al. Pecican aduce o contribuție suplimentară în Razzar, el fiind autorul unor desene sugestive, amintind de atelierele din faza de început a industrializării, desene parcă înscrise și în curentul steampunk…
Ca fundament cultural, strategiile postmoderniste îi sunt cele mai apropiate, acestea fiind evidente încă din 1981, atunci când Alexandru Pecican se lansa în spațiul cultural românesc, iar postmodernismul își vedea distribuite primele deslușiri la nivel mondial! Artistul se simte bine în acest mediu, care este deopotrivă avangardist, cât și tradiționalist, într-o perpetuă deconstrucție (subminare) a modernismului, dar într-o la fel de exigentă regăsire a unor valori culturale de reper. Aceste manifestări sunt evidente în preocupările sale de regizor de film și autor dramatic, două dimensiuni care nu se suprapun, ci se intersectează în activitatea sa. Nu-și pune piesele în scenă, dar filmează și își montează imaginile, realizând documentare, uneori strict realiste, alteori lăsând să se dezvolte o semnificație complementară, cea artistică. Artist incomod și inconfortabil, Alexandru Pecican trăiește în acestă dezordine sănătoasă, ordonând-o după reguli proprii, în răspăr cu ceea ce ar putea să însemne, pentru alții, prioritățile zilei. Colaborarea cu Ovidiu Pecican este intensă, deoarece, pe lângă romanul Razzar, au realizat și alte proiecte, câteva bijuterii în proză de mai mici dimensiuni, dar și piese de teatru, în volumul Arta rugii (2007).
Ovidiu Pecican este la fel de exploziv. Conectat intens la dimensiunea concretă (social-politică) a lumii și a României de astăzi și dintotdeauna, el se manifestă dinamic și proteic în sfera publică în primul rând prin calitatea sa de profesor universitar. Istoric de formație, O. Pecican predă cursuri de relații internaționale, fiind preocupat de relația Europa-China. Este unul dintre cei mai activi publiciști actuali, cu prezențe masive, bine documentate, în diverse jurnale literar-artistice și academice. Este un efort deosebit, insuportabil aproape, însă săptămână de săptămână, zi de zi, O. Pecican își scrie textele și le repartizează la reviste. Este mereu în alertă (nu pe fugă, ci perfect echilibrat), atent să nu-i scape nimic. Publicistica sa acoperă toată gama, de la factualul bine selectat la profunzimile noilor tendințe în artă, istorie și cercetare, unde se dovedește un pionier. Nu lipsesc sintezele, desigur, acoperind istoria ca domeniu general, dar și istoria literară (istoria culturală, mai exact), preocupare evidențiată mai ales în cărțile sale, cele care reunesc ansambluri publicistice dezvoltate anterior în reviste. O. Pecican este autorul unui număr impresionant de volume. Multe sunt științifice, însă discursul nu este uscat-academic, ci științific-provocator, autorul fiind adeptul ideii că istoria (de orice fel!) este o narațiune, deci o poveste, care trebuie să curgă frumos, captând auditoriul, fascinându-l.
Ca autor de literatură, profesorul arădeano-clujean a publicat romanele Eu și maimuța mea (1990) și Imberia (2006), precum și câteva volume de proză scurtă, printre care fascinantele Povești de umbră și povești de soare (2008).
Eu și maimuța mea de Ovidiu Pecican
Miza pe science fiction
Este evident că verilor Pecican nu putea să le scape un gen atât de provocator cum este SF-ul. Cum vom vedea însă, autorii îi vor exploata resusele și motivele, însă nu vor rezista tentației de a-i depăși granițele. Literatura science fiction, prin diversitatea‑i proteică, oferă adesea deschideri pentru lucrări care sunt și nu sunt încadrabile în aria genului. Poate însemna literatură de elită, în care criteriul estetic este pe deplin satisfăcut, cum se întâmplă cu 1984, semnat de George Orwell, ori cu Melonta Tauta, avându-l ca autor pe E. A. Poe. Valoarea literară intrinsecă este, în cele două lucrări, potențată de capacitatea de a crea o lume imaginară, ca punct de plecare pentru realități din prezent, formulă narativă prea puțin investigată cu privire la multiplicitatea sensurilor dezvoltate. Reprezintă însă și meditații despre o umanitate… dezumanizată, prilej de deschidere pentru științele politice. În același timp, există și o frecventă abordare SF în cultura populară (de masă), unde genul și motivele sale se prezintă în filme artistice și seriale, prezente toată ziua în programele TV. Calitatea este uneori dubioasă, însă cele câteva ecranizări după Solaris (de Stanislav Lem) ori Mașina timpului (de H. G. Wells) arată că, uneori, pot fi realizate filme bune.
În prezent, trăim și aventura convergenței tehnologice, digitalul fiind o cale de acces către o lume virtuală tot mai populată, către universuri paralele, care nu mai sunt demult doar o temă science fiction, ci își au proria lor realitate, una pentru care sunt necesare noi instrumente de abordare. În această polifonie se înscrie Razzar, anticipând acest univers splitat în universuri cu propria lor consistență, unde timpul, spațiul și barierele dintre ele pot fi abolite cu nonșalanță. Punctul central în roman pare să fie unul fizic, o sală a ecranelor, capabilă să reziste trecerii timpului, înghițind milenii după milenii, uneori ignorând timpul ca dimensiune măsurabilă. Sala ecranelor înseamnă un punct de concentrare a puterii, de dirijare a unor evoluții cosmice, prin raportare permanentă la elementul uman și la umanitate văzută drept cea mai bună dintre lumi, însă mereu alta…
Prima constatare care se poate face despre Razzar este că avem în față un roman deosebit, solicitant. Răbdarea lectorului este pusă la încercare atât de derularea încifrată a întâmplărilor, cât și de deschiderile permanente către universuri narative diverse, care fac structura generală instabilă. Este o provocare lansată de autori, ei refuzând până la final să lase jocul să se întregească din bucățele, aidoma unui puzzle. Figurile componente se leagă, fragil însă, instabile, alunecă permanent către recompunerea altor imagini și lumi. Acest balans a fost sesizat și de prefațatorul cărții, Mariano Martín Rodríguez, când va nota: „Totuși, finalul nu explică totul. Rămâne de clarificat o parte considerabilă a enigmei, așa cum rămâne neexplicată semnificația cuvântului razzar”. În context, criticul va vorbi de „destinul nostru într-un cosmos transcendent”, imposibil de explicat doar prin intermediul științei.
Razzar – lume și univers
În opinia mea, Ovidiu și Alexandru Pecican își propun o investiție literară mult mai ambițioasă. Razzar este o înșiruire de momente ale unor realități diferite, subsumate unui cadru existențial coerent, deși, evident, structurat cu legături niciodată devoalate (developate) până la capăt. Ludicul joacă un rol esențial, în cel puțin două dintre accepțiunile sale: 1) jocul, atitudinea de neseriozitate glumeață, care dă contur fiecărei bucăți (capitol) din roman; 2) jocul, preocupare serioasă, de construire a unor universuri, așa cum este percepută ideea în games theory din contemporaneitate. Prima are o tentă probabilistică, fără așteptări și iluzii, adică ne jucăm și vedem ce iese. Al doilea sens presupune rigoare și tenacitate, strategii și coordonare. Astfel, lumile imaginate de autori au propria lor consistență, însă se și întretaie, cele mari intră în cele mici și invers, au destine proprii ori evoluează împreună.
Nu trebuie să ignorăm un alt concept contemporan, cel de augmented reality, redat la noi prin realitate augmentată, deși mai explicită ar fi formula realitate adăugată. Reprezintă o prelungire (o suplimentare) a lumii reale printr-o proiecție realizată virtual, cu ajutorul tehnologiei. Instrumentele prin care aceaste realități virtuale sunt create în roman nu apar, însă putem să ne dăm seama de efectele lor, ceea ce reprezintă semnul literaturii science fiction de bună calitate. Sunt proiecții (lumi) cu existență concretă și personaje distincte, unele dintre ele având capacitatea de a trece dintr-un loc în altul, balansul pe scara temporală fiind și el o constantă. Este insolită concretizarea acestui procedeu narativ, capabil să nedumerească, prin faptul că stârnește o permanentă îndoială a raportării, deoarece nu se mai știe care univers este cel real și care proiectat, adăugat primului. Se contruiește astfel o potrivire interesantă, întrucât, în 1984, când Ovidiu și Alexandru Pecican își concepeau cartea, William Gibson publica Neuromancer, instituind termenul cyberspace, fără ca între cele două volume să existe o legătură directă!
- M. Rodríguez opinează că ne aflăm în fața unei încercări poetice de cosmogonie tehnologică și supranaturală. Este o intuiție exactă, deși nota este mai degrabă suprarealistă, dacă facem legătura cu conceptul slipstream invocat de critic. Merită evidențiată și în acest caz anticiparea narativă a autorilor, deoarece curentul slipstream își va dovedi vitalitatea în ultimul deceniu al secolului trecut. În realitate, avem în față un roman unitar din punct de vedere stilistic, însă voit abrupt în curgerea-i lină presupusă de slipstream. Structura epică este infuzată de un lirism evident, însă acțiunea avansează ca într-un puzzle ce poate fi reorganizat permanent, evidențiind spații diegetice cu relief propriu. Asistăm la desfășurarea unor universuri imaginare cu o consistență aparte, aflate mereu în stadiul-limită al ruperii definitive a cursului general. Autorii sugerează mai multe posibilități, din care două sunt importante: 1) experiențe la limită, trăite de un personaj aflat pe un pat de spital, supus unor proceduri medicale rămase neelucidate (p. 221); 2) întâmplări și actori materializați în jocuri video, cu o oarecare autonomie a destinului, însă și supuși unor voințe din exterior (p. 225).
Este o formulă ingenioasă, multe dintre capitole putând fi reluate ca istorii independente. În ciuda acestor elemente concrete, romanul rămâne ubicuu, niciunul dintre personaje nefiind construit pentru a marca viguros acțiunea. Se trece sacadat dintr-o lume în alta, dezinvoltură menținută și atunci când sunt străbătute intervalele temporare. Evoluția fiind la scară cosmică, spațiul și timpul subliniază nota firavă a destinului uman individual. Acestei presiuni îi rezistă doar informațiile (istoriile, poveștile, moștenirea culturală), fixate în suporturi solide, cum ar fi un cristal cu dublu rol: matcă și mijloc de locomoție. Razzar este un roman pur speculativ, cu motive science fiction evidente, fixate unor pe teme biblice, extrem de bogat în sugestii, astfel că principala sa calitate literară pare să rezide din capacitatea autorilor de a anticipa mutațiile profunde ale actualității, acum când new media impune o regândire a comunicării mediatice și interpersonale.
Material primit prin amabilitatea domnului Lucian-Vasile Szabo și a revistei ARCA din Arad, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
