Suntem pe la începutul anilor optzeci și mașina timpului ne-a deplasat la o convenție dedicată sefeului. Pe vremea aceea, reuniunea nu se numea „Romcon”, ci – cu o simplitate mult mai elegantă, „Consfătuirea Națională a Cenaclurilor de Anticipație”. Cum ar veni, pentru pasionați, „CNACDA”. Locul nu-l știm cu precizie, fiindcă folosim o crono–mașină second hand, chilipir de prin talciocurile viitorului, cu unele defecte. Poate fi Iași, Timișoara, Sibiu, ori chiar București. Nu contează, ne lămurim pe parcurs.
O mulțime de fani se agită în holul mare al unei clădiri care pare să fie o casă de cultură a sindicatelor. Sau a tineretului. Sau a oricui. Dar nu sunt doar fanii de rând, care au năvălit cu zecile de prin toate colțurile patriei sefiste, ci și scriitori consacrați ai genului – adevărate legende în viață, ori unii care bat (mai tare, sau mai sfios) la porțile afirmării. Plus „tovarășii” de la Partid și UTC, plus „tovii de la județeană”, care le îngăduie tuturor să-i urmărească temători. Plus gură-cască fără număr, esențiali pentru crearea atmosferei și zgomotului specific.
Sportul preferat al participanților este îmbrățișarea revederii. Replicile sunt cam aceleași din fiecare an: „Frate, craiovenii au scos un fanzin xeroxat!” „Ce spui, băi? Și nu i-a luat miliția?” „Anul ăsta cică ies trei cărți la Albatros”. „Ba două”. „Ba trei”. „Mi-a cerut Albescu un text scurt pentru Almanah”. „Și mie”. „Și nouă”. „Păi nu Albescu strânge textele, Merișca le strânge”. „Ba nu”. „Ba da”. „Ai citit «Germenul Andromeda»?” „Normal”. „Ai văzut «Odiseea spațială»?” „Normal”. „Cică se face și-o continuare”. „Normal”. „Băi, lăsați fleacurile. Am auzit că Tarkovski vrea să…”
Însă deja prin marea masă a împătimiților de space opera și a experților în cele trei legi ale roboticii își croiește drum o întrebare care le dă tuturor o grozavă mâncărime de urechi și treptat, preluată din gură-n gură, devine singura întrebare cu adevărat importantă.
ÎNTREBAREA.
„Unde se ține cenaclul de noapte?”
Trebuie să spunem că aceia care frisonează cel mai intens în așteptarea acestui fenomen nelipsit la reuniunile sefiștilor, a acestei tradiționale anomalii spațio/temporale din desfășurătoarele beton ale organizatorilor și „organelor” sunt, cum altfel, autorii amatori, aflați la primul, sau primele lor texte.
Este o „anomalie spațială” fiindcă nu se petrece în sălile, ori măcar holurile, rezervate convenției. Se petrece pur și simplu într-una din camerele hotelului unde sunt cazați sefiștii. Îi zicem, de asemenea, „temporală” pentru că, așa cum am menționat deja, se întâmplă în afara orarului oficial și anume noaptea. Mai precis, de pe la nouă seara până când, vorba prozatorului clasic, „se crapă de ziuă”.
În sfârșit, zarurile au fost aruncate. Unde? Firește, în camera unui novice căruia i se va permite să citească printre maeștri. Când? Când se vor întoarce maeștrii de la masa de seară. Sau de la cârciumă. Cine va fi la cenaclu? Asta rămâne de văzut, dar gazda trebuie să se aștepte la orice. Așa se călesc sefiștii adevărați.
Tânărul autor își simte inima bubuind în piept și în timpane. Pulsul lui l-a depășit pe cel al unui sprinter lansat pentru record mondial. Respiră tot mai greu, poate și din cauza fumului gros de țigară care a umplut camera de hotel și iese pe sub ușă, în hol, ca la incendii. Noroc că suntem în anii optzeci, se fumează peste tot la liber, iar sistemele antiincendiu încă n-au devenit obligatorii. Așa că mai toți cei treizeci de cenacliști, reuniți în camera de două persoane a novicelui, profită din plin, golind la fiecare zece minute munțișorii de chiștoace crescând în scrumierele improvizate.
Dar nu atât fumul îi taie respirația tânărului, cât, mai cu seamă, tracul insuportabil care l-a cuprins la apropierea clipei când va trebui, în sfârșit, să dea citire tentativei sale literare. Și nu oriunde, ci în fața monștrilor sacri. Se roagă în gând ca la momentul adevărului să nu constate că și-a pierdut glasul.
Printre „zeii” care i-au făcut onoarea să-i treacă pragul, să dea gata, deja, două pachete de „carpați-fără” și să-l îngăduie pe lista de lecturi a nopții se numără Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Constandina Paligora, Lucian Hanu, Dan Merișca, Radu Honga, Nina Daian, Sorin Antohi, Lucian Ionică „și alții” (cu scuzele cuvenite pentru grosolănia expresiei)
Gata, păzea că începe!
Veteranii au epuizat cea mai mare parte a subiectelor legate de mersul sefeului românesc, de ultimele apariții senzaționale, de zvonurile și bârfele minunate care înnobilează culisele fandomului. Sticla de vodcă „Zubrovka” (aia cu pai înecat), care a făcut turul încăperii de vreo două ori, s-a golit. Până să apară alta, parcă se simte nevoia unei lecturi. De pildă, textul băiatului ăla din colț, care privește speriat în jur, ținându-se cu putere de manuscrisul deja mototolit. (Rândurile sunt așternute cu mâna, firește, căci nu oricine are acces, în epoca respectivă, la o mașină de scris.)
După descrierea sumară, tânărul autor își dă seama că e vorba chiar despre dânsul. Înainte de-a se încumeta să rostească titlul povestirii și propriul nume (dacă și l-o mai aminti) publicul elitist rostește întrebările rituale ale unui cenaclu de noapte care se respectă.
„Hai, puștiule, citești, sau ne trimiți la culcare?”
„Da’ unde s-a pitit, nene, votca aia? Cum adică nu mai e?”
„Și, ia zi, e lungă povestioara ta?”
„Care dai o țigare?”
„Băi, apropo de povestioare, știți bancul ăla cu…?”
În fine, nu-i decât vreo trei dimineața.
Tânăra speranță începe, mai întâi cu glas stins, sufocându-se înaintea fiecărui final de frază. Apoi șușotelile se sting și atenția ascultătorilor crește (sau, mai știi, poate sunt doar obosiți; or fi adormit cu toții, care pe unde-a apucat, iar el, singurul treaz din încăpere, continuă să citească de fraier).
Vor urma discuții, critici aspre, laude firave, reproșuri, observații mai mult sau mai puțin pertinente (Cum pot fi deosebite unele de celelalte, în zori? Numai de le-ar ține minte, căci se jenează să-și ia notițe.) Ba chiar și reproșuri pe față, aroganțe, mici ori mai mari afronturi, mari ori mai mici umilințe.
Dar ce contează? Deocamdată textul e citit și ascultat. Cel mai rău scenariu la care se poate gândi cu spaimă tânărul autor este că, la sfârșit, nimeni dintre cei de față n-o să comenteze. Puțin îi pasă că dis-de-dimineață camera va arăta și va mirosi ca grota în care o hoardă de inși preistorici au fript niște mamuți. Și că va râni la greu, ca s-o reabiliteze cât de cât, până va trebui să meargă la programul convenției. Fandomul nu te simpatizează dacă ești chiulangiu de mic.
Autorul nu știe că peste ani, dacă se ține de treabă, o să aibă locul lui printre „monștrii” vremii, judecând încercarea literară a altui nefericit tânăr.
Dar simte că Forța e cu el.
