Așa cum am anunțat prin diverse locuri, vor urma, în cadrul Frontierei, câteva episoade dedicate programului Apollo, program care a dus la debarcarea primilor oameni pe suprafața Lunii. Nu vor lipsi decorurile și fundalurile istorice, nu vor lipsi eșecurile care au marcat acest efort, după cum nu vor lipsi nici teoriile conspiraționiste, adică sarea și piperul explorării spațiului cosmic.
Am să vă povestesc în acest prim episod câte ceva despre precursorii programului Apollo, dar înainte de toate, câteva întrebări.
Prima: când și cum a început totul? Adică, putem stabili un anume moment de la care să zicem că a pornit cu adevărat explorarea cosmosului? E greu de dat un răspuns categoric. Academicianul Florin Zăgănescu, în cartea sa De la Icar la Cuceritorii Lunii, îl consideră, metaforic vorbind, drept primul precursor al explorării cosmosului chiar pe Icar. Eu n-am să pornesc tocmai de la Icar, dar trebuie spus că toate strădaniile omenirii de a urca spre cer și a trece dincolo de el se sprijină și pe visele și miturile noastre. Că tot am adus aminte despre excelenta carte a academicianului Florin Zăgănescu, aceasta poate fi găsită prin anticariate și v-o recomand spre lectură.
A doua: de unde începe spațiul cosmic? De unde începe, de fapt, explorarea cosmosului? Răspunsul simplu zice că de la 100 de km altitudine încolo ne aflăm în spațiul cosmic. Limita de 100 de kilometri se numește și linia Karman. E, desigur, o convenție, dar care nu a fost aleasă arbitrar. Theodore von Kármán, un inginer și fizician aeronautic american de origine maghiară, a calculat prin 1956 că, la o altitudine de aproximativ 100 km, atmosfera devine atât de rarefiată încât aerodinamica clasică nu mai permite susținerea unei aeronave în zbor. Altfel spus, degeaba ai avea aripi, nu-ți vor mai fi de niciun folos. De fapt, Karman a fost ceva mai nuanțat. El a spus că limita teoretică la care ar putea ajunge o aeronavă ar fi cam de 83 de kilometri altitudine, iar viteza necesară aeronavei pentru a asigura portanță la asemenea altitudini se apropie de viteza minimă orbitală, altfel spus de prima viteză cosmică a cărei valoare, după cum bine știți, este de 7,9 Km/s. Firește, pe vremea aceea nu existau aeronave capabile de o așa performanță și trebuie să spunem că nici azi nu avem așa ceva, pentru că nu e nevoie: avem rachete.
Altitudinea de 100 de kilometri mai are o semnificație. Se consideră că orice obiect care orbitează Pământul mai jos de 100 de kilometri și care nu suferă accelerații suplimentare, nu mai este capabil să efectueze încă o orbită completă și se va prăbuși pe Pământ. Ori se va dezintegra în atmosferă dacă nu este construit astfel încât să reziste la temperaturile uriașe dezvoltate la frecarea cu aerul.
Deși limita Karman este acceptată oficial de Federația Aeronautică Internațională ca fiind linia de demarcație dintre atmosfera terestră și spațiul cosmic, nu există un consens absolut. NASA și Forțele Aeriene ale SUA consideră că spațiul începe de la 80 km (50 mile) – motiv pentru care unii piloți americani au căpătat calitatea de astronauți și pentru zboruri sub 100 km. Pe de altă parte, atmosfera Pământului, tehnic vorbind, se întinde chiar și la peste 1000 km (exosfera), chiar dacă densitatea ei e extrem de mică.
Bun, am stabilit de unde începe spațiul cosmic, așa că putem merge mai departe.
De fapt, o să ne întoarcem în timp, nu foarte mult în trecut ci undeva prin 1899, când în Worcester, Massachusetts, un băiat de 17 ani, cățărat într-un copac cu o carte de astronomie într-o mână, privind cerul, și-a promis un lucru: că va transforma visul zborului în realitate. Acel băiat se numea Robert Hutchings Goddard și nu se referea la zborul cu aeroplane ci la zborul cu rachete.
Acesta s-a născut în 1882, într-o Americă dominată de forța aburului. A studiat fizica la Universitatea Clark din Worcester, Massachuttes și a ajuns mai apoi să fie considerat drept părintele rachetei moderne.
A fost o fire introvertită, meticuloasă și vizionară, a fost adesea neînțeles de contemporani și nu doar neînțeles ci și ridiculizat de presa americană, în special de New York Times, care, prin 1919 dădea următoarea sentință: dl. Goddard pare să nu fi înțeles că propulsia unei rachete nu ar putea funcționa în vid, deoarece nu ar avea nimic împotriva căruia să se împingă. Același ziar i-a cerut scuze postum în 1969, în ziua în care Apollo 11 a plecat spre Lună.
Robert Goddard a murit în 1945, la câteva săptămâni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu a apucat să vadă cercetările și dezvoltările rachetelor V 2. Nu a văzut lansarea satelitului Sputnik, nici pe Iuri Gagarin în zbor, nici pe Neil Armstrong pășind pe Lună. Dar opera sa a fost crucială pentru dezvoltarea programelor spațiale ulterioare. Iar von Braun a fost influențat de lucrările și de fundamentele teoretice dezvoltate de Goddard.
Dar nu doar Goddard l-a inspirat pe von Braun ci și Hermann Oberth, savantul născut în 1894 la Nagyszeben, oraș cunoscut și sub numele de Hermannstadt, adică la Sibiu care, pe vremea aceea se afla în Austro-Ungaria.
La 11 ani, Hermann Oberth a citit romanul lui Jules Verne, De la Pământ la Lună. Nu mai e nevoie să spun că romanul acesta i-a trasat destinul. În fine, nu din prima, ci din a doua. Pentru că în 1912, Herman Oberth a început să studieze medicina la Munchen, iar în timpul primului război mondial a fost repartizat la un spital de campanie din Sighișoara, pe vremea aceea încă în Imperiul Austro-Ungar. Acolo a avut timp suficient să viseze la zborul interplanetar și nu numai. În 1917 a trimis lui Hermann von Stein. ministrul de război de pe atunci, planurile unei rachete cu combustibil lichid care ar fi putut avea o rază de acțiune de 290 de kilometri. Impresionant, nu-i așa?
Hermann Oberth a revenit în Germania în 1919 și a început să studieze fizica, mai întâi la Munchen, apoi la Gottingen. Teza sa de doctorat din 1922, care avea ca temă tocmai zborul spațial, a fost taxată drept neserioasă și utopică la Universitatea Heidelberg, dar nu și în România pentru că profesorul Augustin Maior de la Universitatea din Cluj l-a invitat să-și susțină doctoratul la noi. Dar lucrurile s-au așezat altfel.
În 1923, Oberth a publicat o parte din munca sa sub titlul Racheta în spațiul interplanetar și a renunțat să-și mai susțină undeva doctoratul. Da, sună cumva nefiresc, dar savantul german n-a avut niciodată acest titlu academic.
Apoi, în 1929, în vreme ce Oberth era consultant științific al primului film a cărui acțiune se petrecea în spațiul cosmic, e vorba despre Femeia din Lună, produs și regizat de Fritz Lang, apare în peisaj și Wernher von Braun, care, pe vremea aceea, avea doar 17 ani și tocmai citise cartea lui Oberth amintită mai devreme. La scurt timp după prima întâlnire, tânărul von Braun a fost angajat ca asistent al lui Oberth pentru a lucra la testele practice cu motoare de rachetă pe combustibil lichid, în cadrul unui experiment sponsorizat de echipa filmului. Deși testele au fost doar parțial reușite, acest episod marchează prima colaborare directă între cei doi și una dintre primele tentative practice de testare a rachetelor în Europa.
Deocamdată, atât. În episodul următor vom urmări cariera științifică, dar și politică a lui von Braun, vom afla ce este Aggregat 1 și cum s-a ajuns de la acesta la V-2. Dacă v-a plăcut ce ați citit sau dacă ați văzut podcastul pe YouTubet, nu uitați să dați un like și să vă abonați la canalul nostru de YT, pentru că vor urma și alte lucruri minunate.
