Florin Giurcă (1956, com. Dumitrești, jud. Vrancea) a urmat cursurile Facultății de Automatică, Institutul Politehnic București, profesând ulterior ca inginer programator și profesor de informatică. A publicat povestiri SF și Fantasy în revistele Gazeta SF – (serie veche și serie nouă), Helion (online și tipărit), Galaxia 42, Colecția Science – Fiction și Ficțiuni.ro. A câștigat premii pentru proza scurtă, premiul Ion Creangă (basm), Rezonanțe udeștene (nuvelă), premiul Asociației Culturale Cervantes (pentru romanul Coarne de bour), alte premii naționale. Activează ca redactor la revista Colecția Science – Fiction. Cărți publicate: Noaptea lemurienilor (roman, SF/Fantasy, editura Pavcon, septembrie 2017), Efectul Metamorphis (proză scurtă SF), Confesiunile omului – câine (roman fantastic), Fantazio blues (povestiri SF), Glykon (roman SF). În 2021 a lansat romanul Coarne de bour, un sf apocaliptic, publicat de către Editura Pavcon în colecția „România sub Asediu”.
Salut, Florin! Ești o prezență tot mai vie în mica lume a scriitorilor de literatură science-fiction și fantasy din România. Lume în care te-ai făcut remarcat prin-o serie foarte bună de romane și povestiri, publicate atât în reviste cât și în volume. Ce-ți place să scrii mai mult povestiri sau romane?
Categoric, romane! Aș asemui un roman cu un joc de strategie din acelea complexe, cu hărți și armate care se luptă între ele pentru teritorii și resurse. În urmă cu mulți ani, am fost pasionat de un astfel de joc, Starcraft, și nu m-am lăsat până ce nu i-am rezolvat toate campaniile posibile. După ce l-am terminat, m-am simțit multă vreme frustrat de faptul că nu mai aveam ce juca. Bine, între timp apăruseră versiuni mai noi ale jocului, dar din păcate acestea depășeau arhitectura hardware a calculatorului meu. Un roman bun, pentru mine, este acela care are personaje puternice, care știu pentru ce luptă și acționează permanent pentru a-și îndeplini scopurile. Ca să scriu un roman am însă nevoie de un start, de o idee, de un personaj principal, de un background. Și, de cele mai multe ori, acestea le testez mai întâi într-o povestire independentă, care poate chiar prefața romanul, cum a fost cazul în Confesiunile Omului – câine. Dar și în celelalte romane ale mele există sâmburii acestor povestiri independente, pe care le-am publicat anterior prin diverse reviste. Un ochi atent le poate descoperi.
Stând de vorbă cu autori de science-fiction am observat că fiecare are o poveste originală despre momentul în care s-au îndrăgostit (sau au devenit pasionați, dacă cuvântul îndrăgostit e prea dur) de literatura sf. La început ca cititori, apoi și ca scriitori. Care e povestea ta?
Pe când eram copil, citeam cu mare plăcere romanele de aventuri ale lui Jules Verne. Căpitan la 15 ani, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant și multe altele de același gen erau pentru mine cea mai frumoasă distracție din vacanțele de vară. Cum însă vârsta copilăriei se termină la un moment dat, cam tot atunci s-au terminat și cărțile de aventuri din raftul bibliotecii comunale de la mine din sat. Am trecut apoi la Tolstoi și Dostoievski (apropo, am sădit această pasiune pentru Tolstoi într-unul din personajele din Coarne de bour, un om al străzii, nu întâmplător. Este o cheie pentru descifrarea propriului meu caracter). M-am întâlnit, apoi, cu almanahurile Anticipația și cu Isaac Asimov, cu Arthur C. Clarke, cu Ursula K. LeGuin și cu ceilalți granzi ai marii literaturi SF. La fiecare dintre aceștia am descoperit acele universuri complexe, grandioase și misterioase, care te invită la explorat. Vezi, în toate aceste cărți există un numitor comun: ele satisfac setea de aventură, de cunoaștere din sufletul cititorului.
Urmărindu-ți textele publicate, mai ales romanele, am observat că ai o aplecare spre lumea „necuvântătoarelor” ca să le zic așa generic. În Glykon dezvolți intriga în jurul unui șarpe fabulos, în Noaptea Lemurienilor apelezi la alte ființe (și nu în scopuri pașnice!), iar în Coarne de bour, cel mai nou roman al tău, te apleci asupra pașnicilor melci, cărora le conferi calități neobișnuite. Vorbește-ne un pic despre viziunea din spatele acestor romane.
Și de la pașnicele viețuitoare mergem direct în lumea paranormalului. Pentru că nu doar sf-ul te pasionează ci, în egală măsură, și fantasticul de tip magic. Ai scris povestiri fantasy, horror cu subiecte generale sau, acestea fiind pe placul meu, cu personaje din mitologia locală. Moroi, cpăcăuni, balauri și altele. Ce te atrage și îndeamnă să scrii despre astfel de creaturi?
Dacă la început te-am întrebat ce-ți place mai mult să scrii, proză scurtă sau roman, acum mă roade curiozitatea referitor la gen, ce preferi: science-fictionul sau fantasyul?
De fiecare dată când spun că SF-ul și numai SF-ul, îmi aduc aminte că am văzut Stăpânul inelelor și Harry Potter de vreo șapte sau opt ori, încât le știu aproape pe dinafară, scenă după scenă, replică după replică. Nici un film SF nu m-a captivat vreodată așa de tare ca acestea de mai sus. Dar acestea sunt doar niște excepții. Majoritatea filmelor cu dragoni mi se par ușor puerile. Depinde foarte mult de atitudinea scriitorului, respectiv a scenaristului sau a regizorului față de subiect. Dacă se distanțează de el în mod nostalgic sau ironic și îl povestește ca pe un basm, cu „a fost o dată” și „au trăit până la adânci bătrâneți”, nu reușește să mă prindă. Un fantasy reușit, pentru mine, este acela care reușește să mă teleporteze în lumea aceea, să mi se pară naturală, să uit că lumea acea este o invenție. În privința unui SF (bine, nu mă refer aici la space opera), nu este nevoie de construirea unei lumi speciale. Este suficient să aduci în lumea noastră obișnuită elemente exogene. Ceea ce am încercat eu în romanele mele SF. Este mai ușor, zic eu, decât să încerci un fantasy.
Nu ești doar un cititor de fantastic, nici doar un scriitor, știu din cronicile de film, publicate și în revista noastră, că ești și un pasionat cinefil. Te-ai gândit vreodată să scrii (poate ai și scris!) scenarii de film sau teatru?
Este o mai veche dorință de a mea. Am încercat odată, dar nu mi-a reușit. Este necesară o tehnică total diferită față de roman, pe care încă nu am deprins-o. Poate, cine știe, voi reveni cândva la acest proiect.
Revenind la ultimul tău roman Coarne de bour (editura Pavcon, 2021). Acesta a fost publicat în colecția „România sub Asediu” (colecție îngrijită de Florin Purluca), în care se regăsesc romane de diverși autori ale căror punct culminant este distrugerea unei localități din România. Nu ești la prima ispravă apocaliptică! Dacă aici distrugi Constanța, în Noaptea Lemurienilor dai de pământ cu Focșaniul. De ce Florin? De ce?
Tocmai pentru că sunt legat afectiv de această serie, m-am simțit dator să mai scriu o carte pentru ea, mai ales că, în urmă cu trei ani, m-am mutat la Constanța. Mi-au trebuit trei ani pentru a mă impregna cu spiritul acestui oraș, pentru a-i cunoaște reperele arhitectonice, miturile, obișnuințele, oamenii, la un nivel acceptabil pentru a putea scrie o carte despre el. Începutul l-am făcut, ca mai întotdeauna, brodând pe marginea unei povestiri anterioare. De data asta, am dezvoltat povestirea Calculus, în care este vorba despre un dentist care face o vizită la Ierusalim. Ceea ce este un pic diferit față de romanele anterioare, este faptul că am avut ocazia de a primi feedback în timp real, de la un coleg care urma, împreună cu mine, un curs de Java, unde mergeam săptămânal, în weekend. Îndată ce scriam câteva capitole, i le trimiteam amicului pe watsapp și acesta îmi spunea părerea lui. Trebuie să spun că remarcile lui mi s-au părut foarte justificate, dar cea ce m-a ajutat cel mai mult în scris a fost sentimentul că scriu efectiv pentru el, că scriu ca să îl distrez pe el. Și, trebuie să spun, capitolele pe care le-am scris în vremea aceea (la un moment dat am întrerupt această colaborare) mi se par cele mai bine realizate, mai inspirate, mai ieșite din comun. Revenind la romanul Coarne de bour și la locul lui în seria România sub Asediu, pot să spun că se integrează în stilul și temele pe care le-am abordat și până acum: aventurile unor personaje obișnuite, din zilele noastre, puse în fața unor situații extrem de neobișnuite și de periculoase. Dar, față de alte romane zise „apocaliptice”, eu nu împing lucrurile până la a deraia cu totul de pe șine: la sfârșit, cum se întâmplă întotdeauna la români, se găsește o situație de compromis. Suntem la porțile Orientului, unde totul este luat mai puțin în serios, cum spunea cineva.
Pe final îți voi pune câteva întrebări generale. De ce-ți place science-fictionul, ce gen și autori preferi? Ai un autor preferat?
Îmi place SF-ul pentru că este mai puțin sobru și „scorțos”, în sensul de pretențios, ca multă din literatura mainstream de azi. Pentru că este un gen clădit pe acțiune, pe mister, pe cercetare și explorare. Prefer SF-ul acum, dar mai demult am citit multă literatură fantastică, horror gotic clasic, gen Dr. Jekyll și Mr. Hyde sau Frankenstein. Îmi plac foarte mult cărțile Ursulei K. LeGuin.
Când scrii îți faci un plan, sau urmărești firul fără să știi unde te duce în final?
Am inițial un plan foarte subțire, pe care îl încalc până la sfârșit și îl duc în cu totul alte direcții. Dacă n-aș face așa, n-aș considera că scriu din plăcere, ci din datorie.
Cum vezi literatura de ficțiune speculativă din România?
Nu pot să zic că sunt foarte mulțumit. Văd că există o emulație, un efort de a produce, dar, de multe ori, rezultatele sunt neconvingătoare. Multe texte lipsite de „vână” artistică, un stil searbăd, convențional, „ca la carte”, cum se scria în urmă cu decenii. Dar există și surprize plăcute, dacă știi unde să le cauți. Asta așa, ca o remarcă generală, nu-mi cere să dau exemple.
Ce îți dorești de la literatura pe care o scrii?
Să pot scrie frumos. Să pot scrie nu una, nu zece pagini frumoase, ci sute și sute de pagini cu adevărat frumoase, care să sune bine la auz și nu numai să sune bine, ci să fie încărcate cu idei deștepte. Știu, sunt un visător…