Florin Giurcă (1956, com. Dumitrești, jud. Vrancea) a urmat cursurile Facultății de Automatică, Institutul Politehnic București, profesând ulterior ca inginer programator și profesor de informatică. A publicat povestiri SF și Fantasy în revistele Gazeta SF – (serie veche și serie nouă), Helion (online și tipărit), Galaxia 42, Colecția Science – Fiction și Ficțiuni.ro. A câștigat premii pentru proza scurtă, premiul Ion Creangă (basm), Rezonanțe udeștene (nuvelă), premiul Asociației Culturale Cervantes (pentru romanul Coarne de bour), alte premii naționale. Activează ca redactor la revista Colecția Science – Fiction. Cărți publicate: Noaptea lemurienilor (roman, SF/Fantasy, editura Pavcon, septembrie 2017), Efectul Metamorphis (proză scurtă SF), Confesiunile omului – câine (roman fantastic), Fantazio blues (povestiri SF), Glykon (roman SF). În 2021 a lansat romanul Coarne de bour, un sf apocaliptic, publicat de către Editura Pavcon în colecția „România sub Asediu”.
Salut, Florin! Ești o prezență tot mai vie în mica lume a scriitorilor de literatură science-fiction și fantasy din România. Lume în care te-ai făcut remarcat prin-o serie foarte bună de romane și povestiri, publicate atât în reviste cât și în volume. Ce-ți place să scrii mai mult povestiri sau romane?
Categoric, romane! Aș asemui un roman cu un joc de strategie din acelea complexe, cu hărți și armate care se luptă între ele pentru teritorii și resurse. În urmă cu mulți ani, am fost pasionat de un astfel de joc, Starcraft, și nu m-am lăsat până ce nu i-am rezolvat toate campaniile posibile. După ce l-am terminat, m-am simțit multă vreme frustrat de faptul că nu mai aveam ce juca. Bine, între timp apăruseră versiuni mai noi ale jocului, dar din păcate acestea depășeau arhitectura hardware a calculatorului meu. Un roman bun, pentru mine, este acela care are personaje puternice, care știu pentru ce luptă și acționează permanent pentru a-și îndeplini scopurile. Ca să scriu un roman am însă nevoie de un start, de o idee, de un personaj principal, de un background. Și, de cele mai multe ori, acestea le testez mai întâi într-o povestire independentă, care poate chiar prefața romanul, cum a fost cazul în Confesiunile Omului – câine. Dar și în celelalte romane ale mele există sâmburii acestor povestiri independente, pe care le-am publicat anterior prin diverse reviste. Un ochi atent le poate descoperi.
Stând de vorbă cu autori de science-fiction am observat că fiecare are o poveste originală despre momentul în care s-au îndrăgostit (sau au devenit pasionați, dacă cuvântul îndrăgostit e prea dur) de literatura sf. La început ca cititori, apoi și ca scriitori. Care e povestea ta?
Pe când eram copil, citeam cu mare plăcere romanele de aventuri ale lui Jules Verne. Căpitan la 15 ani, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant și multe altele de același gen erau pentru mine cea mai frumoasă distracție din vacanțele de vară. Cum însă vârsta copilăriei se termină la un moment dat, cam tot atunci s-au terminat și cărțile de aventuri din raftul bibliotecii comunale de la mine din sat. Am trecut apoi la Tolstoi și Dostoievski (apropo, am sădit această pasiune pentru Tolstoi într-unul din personajele din Coarne de bour, un om al străzii, nu întâmplător. Este o cheie pentru descifrarea propriului meu caracter). M-am întâlnit, apoi, cu almanahurile Anticipația și cu Isaac Asimov, cu Arthur C. Clarke, cu Ursula K. LeGuin și cu ceilalți granzi ai marii literaturi SF. La fiecare dintre aceștia am descoperit acele universuri complexe, grandioase și misterioase, care te invită la explorat. Vezi, în toate aceste cărți există un numitor comun: ele satisfac setea de aventură, de cunoaștere din sufletul cititorului.
Urmărindu-ți textele publicate, mai ales romanele, am observat că ai o aplecare spre lumea „necuvântătoarelor” ca să le zic așa generic. În Glykon dezvolți intriga în jurul unui șarpe fabulos, în Noaptea Lemurienilor apelezi la alte ființe (și nu în scopuri pașnice!), iar în Coarne de bour, cel mai nou roman al tău, te apleci asupra pașnicilor melci, cărora le conferi calități neobișnuite. Vorbește-ne un pic despre viziunea din spatele acestor romane.
În Noaptea lemurienilor am cedat tentației de a scoate la lumină la propriu, prin sfâșierea scoarței terestre, ororile care ar putea exista adânc, sub pământ. Este primul meu roman SF. Acum l-aș scrie altfel, dacă s-ar pune problema. Aș dezvolta mai bine personajele iar finalul l-aș face mai amplu, mai grav, l-aș scoate din zona aceea ironic – hollywood-eană. Dar cred că va rămâne așa cum este. Poate am să explic de ce, cu altă ocazie. Cât despre Glykon, în această carte lucrurile stau destul de asemănător cu Noaptea lemurienilor. Și Glykon este o creatură a întunericului. Trăiește sub apă. Apare și atacă pe neașteptate. Are puteri telepatice. Sunt destule trăsături comune între cele două tipuri de creaturi și toate acestea conduc, dacă sap adânc în memoria mea, către poveștile horror cu vampiri. M-am ferit însă de supranatural, mi se pare o rezolvare prea facilă. Supranaturalul e fascinant, misterios, dar de cele mai multe ori descoperim explicații raționale în spatele acelor manifestări. În fiecare dintre aceste romane am inserat explicații științifice plauzibile, pe cât se poate, din fizică, biologie, chimie, etc. După cum ar spune un personaj dintr-un cunoscut sitcom românesc, lucrurile par incredibile, dar există o explicație!
Și de la pașnicele viețuitoare mergem direct în lumea paranormalului. Pentru că nu doar sf-ul te pasionează ci, în egală măsură, și fantasticul de tip magic. Ai scris povestiri fantasy, horror cu subiecte generale sau, acestea fiind pe placul meu, cu personaje din mitologia locală. Moroi, cpăcăuni, balauri și altele. Ce te atrage și îndeamnă să scrii despre astfel de creaturi?
Am scris un roman, Confesiunile Omului – câine, a cărui acțiune este plasată în universul închis, magic, al satului meu natal. Dumitrești este situat într-o depresiune, fiind înconjurat din toate părțile de dealuri și munți acoperiți cu păduri dese, în care poți rătăci zile în șir. Bine, lucrurile nu stau chiar așa în realitate, dar când eram mic așa mi se păreau, privind de pe prispa casei la versanții aceia împăduriți. Țin minte că într-o zi, am plecat împreună cu câțiva copii din sat într-o excursie spre vârful muntelui dinspre miază-noapte. În fața noastră a apărut, ca din pământ, un lup. Era un animal fioros, masiv, cu o blană care avea reflexe cărămizii. Ca pătată cu sânge, mi s-a părut atunci. Din fericire, în poiana aceea erau niște stânci foarte înalte. Ne-am cățărat pe una din acele stânci și am stat acolo mai bine de o jumătate de oră, făcând gălăgie, strigând într-una după ajutor, până când lupul s-a plictisit și a plecat. Realmente, a fost o întâmplare înfricoșătoare. Mai târziu, când am povestit bunicului ce mi s-a întâmplat în pădure, acesta m-a întrebat: „Zici că avea blana roșcată? Îl cunosc. M-am întâlnit și eu cu el, când aveam nouă ani, ca tine. Este Cățelul Pământului. Bântuie munții ăștia de pe vremea dacilor și a romanilor. Nu atacă omul, dacă vede că are suflet bun. Numai pe cei lacomi și răi”. Așa se credea, că pădurile acelea erau cutreierate de creaturi din acestea justițiare, magice. Și, îmi place să cred, încă nu s-a dovedit contrariul.
Dacă la început te-am întrebat ce-ți place mai mult să scrii, proză scurtă sau roman, acum mă roade curiozitatea referitor la gen, ce preferi: science-fictionul sau fantasyul?
De fiecare dată când spun că SF-ul și numai SF-ul, îmi aduc aminte că am văzut Stăpânul inelelor și Harry Potter de vreo șapte sau opt ori, încât le știu aproape pe dinafară, scenă după scenă, replică după replică. Nici un film SF nu m-a captivat vreodată așa de tare ca acestea de mai sus. Dar acestea sunt doar niște excepții. Majoritatea filmelor cu dragoni mi se par ușor puerile. Depinde foarte mult de atitudinea scriitorului, respectiv a scenaristului sau a regizorului față de subiect. Dacă se distanțează de el în mod nostalgic sau ironic și îl povestește ca pe un basm, cu „a fost o dată” și „au trăit până la adânci bătrâneți”, nu reușește să mă prindă. Un fantasy reușit, pentru mine, este acela care reușește să mă teleporteze în lumea aceea, să mi se pară naturală, să uit că lumea acea este o invenție. În privința unui SF (bine, nu mă refer aici la space opera), nu este nevoie de construirea unei lumi speciale. Este suficient să aduci în lumea noastră obișnuită elemente exogene. Ceea ce am încercat eu în romanele mele SF. Este mai ușor, zic eu, decât să încerci un fantasy.
Nu ești doar un cititor de fantastic, nici doar un scriitor, știu din cronicile de film, publicate și în revista noastră, că ești și un pasionat cinefil. Te-ai gândit vreodată să scrii (poate ai și scris!) scenarii de film sau teatru?
Este o mai veche dorință de a mea. Am încercat odată, dar nu mi-a reușit. Este necesară o tehnică total diferită față de roman, pe care încă nu am deprins-o. Poate, cine știe, voi reveni cândva la acest proiect.
Revenind la ultimul tău roman Coarne de bour (editura Pavcon, 2021). Acesta a fost publicat în colecția „România sub Asediu” (colecție îngrijită de Florin Purluca), în care se regăsesc romane de diverși autori ale căror punct culminant este distrugerea unei localități din România. Nu ești la prima ispravă apocaliptică! Dacă aici distrugi Constanța, în Noaptea Lemurienilor dai de pământ cu Focșaniul. De ce Florin? De ce?
Debutul meu editorial este legat de această serie, România sub asediu. În anul 2015 am publicat câteva povestiri în Gazeta SF, condusă, la acea vreme, de Alexandru Lamba. Odată intrat în această bulă a scriitorilor și fanilor literaturii SF, am făcut cunoștință cu foarte multe persoane care activează în acest domeniu și, spre surprinderea mea, am aflat că unul dintre cei mai apreciați scriitori ai momentului era din același oraș cu mine. Locuiam, pe atunci, la Focșani. Am intrat în legătură cu el și, prin iulie 2016, țin minte deoarece tocmai ieșisem de la examenul de Titularizare, un examen extrem de dificil, care durează patru ore plus una de așteptare a subiectelor, îți dai seama că eram dărâmat fizic și psihic, deci, în acea zi de iulie, Florin mă invită să bem o bere la o terasă. Nu pot să spun cu câtă bucurie și cu cât interes am mers la această întâlnire. Atunci, Florin mi-a prezentat proiectul seriei România sub Asediu și m-a invitat să scriu un roman pe această temă. Pentru moment, nu am știut ce să răspund. Am cerut un răgaz de câteva săptămâni. Nu mai scrisesem niciodată un roman, habar n-aveam cum se face asta. După un timp, mi-am zis să dezvolt una dintre povestirile mele începute și neterminate. După ce am scris câteva pagini, imaginea de ansamblu a „explodat”, pur și simplu, în mintea mea și am scris în rafală, capitol după capitol, întreaga poveste. Fiecare întâmplare chema alta și apoi alta, într-o cavalcadă de neoprit. Și, mi s-a spus, așa se și citește, dintr-o răsuflare.
Tocmai pentru că sunt legat afectiv de această serie, m-am simțit dator să mai scriu o carte pentru ea, mai ales că, în urmă cu trei ani, m-am mutat la Constanța. Mi-au trebuit trei ani pentru a mă impregna cu spiritul acestui oraș, pentru a-i cunoaște reperele arhitectonice, miturile, obișnuințele, oamenii, la un nivel acceptabil pentru a putea scrie o carte despre el. Începutul l-am făcut, ca mai întotdeauna, brodând pe marginea unei povestiri anterioare. De data asta, am dezvoltat povestirea Calculus, în care este vorba despre un dentist care face o vizită la Ierusalim. Ceea ce este un pic diferit față de romanele anterioare, este faptul că am avut ocazia de a primi feedback în timp real, de la un coleg care urma, împreună cu mine, un curs de Java, unde mergeam săptămânal, în weekend. Îndată ce scriam câteva capitole, i le trimiteam amicului pe watsapp și acesta îmi spunea părerea lui. Trebuie să spun că remarcile lui mi s-au părut foarte justificate, dar cea ce m-a ajutat cel mai mult în scris a fost sentimentul că scriu efectiv pentru el, că scriu ca să îl distrez pe el. Și, trebuie să spun, capitolele pe care le-am scris în vremea aceea (la un moment dat am întrerupt această colaborare) mi se par cele mai bine realizate, mai inspirate, mai ieșite din comun. Revenind la romanul Coarne de bour și la locul lui în seria România sub Asediu, pot să spun că se integrează în stilul și temele pe care le-am abordat și până acum: aventurile unor personaje obișnuite, din zilele noastre, puse în fața unor situații extrem de neobișnuite și de periculoase. Dar, față de alte romane zise „apocaliptice”, eu nu împing lucrurile până la a deraia cu totul de pe șine: la sfârșit, cum se întâmplă întotdeauna la români, se găsește o situație de compromis. Suntem la porțile Orientului, unde totul este luat mai puțin în serios, cum spunea cineva.
Pe final îți voi pune câteva întrebări generale. De ce-ți place science-fictionul, ce gen și autori preferi? Ai un autor preferat?
Îmi place SF-ul pentru că este mai puțin sobru și „scorțos”, în sensul de pretențios, ca multă din literatura mainstream de azi. Pentru că este un gen clădit pe acțiune, pe mister, pe cercetare și explorare. Prefer SF-ul acum, dar mai demult am citit multă literatură fantastică, horror gotic clasic, gen Dr. Jekyll și Mr. Hyde sau Frankenstein. Îmi plac foarte mult cărțile Ursulei K. LeGuin.
Când scrii îți faci un plan, sau urmărești firul fără să știi unde te duce în final?
Am inițial un plan foarte subțire, pe care îl încalc până la sfârșit și îl duc în cu totul alte direcții. Dacă n-aș face așa, n-aș considera că scriu din plăcere, ci din datorie.
Cum vezi literatura de ficțiune speculativă din România?
Nu pot să zic că sunt foarte mulțumit. Văd că există o emulație, un efort de a produce, dar, de multe ori, rezultatele sunt neconvingătoare. Multe texte lipsite de „vână” artistică, un stil searbăd, convențional, „ca la carte”, cum se scria în urmă cu decenii. Dar există și surprize plăcute, dacă știi unde să le cauți. Asta așa, ca o remarcă generală, nu-mi cere să dau exemple.
Ce îți dorești de la literatura pe care o scrii?
Să pot scrie frumos. Să pot scrie nu una, nu zece pagini frumoase, ci sute și sute de pagini cu adevărat frumoase, care să sune bine la auz și nu numai să sune bine, ci să fie încărcate cu idei deștepte. Știu, sunt un visător…