Ana Donțu este poetă și prozatoare născută în Republica Moldova, câștigătoare a Concursului Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu“ pentru debut în volum, a premiului „Tânărul poet al anului 2015“ la Gala Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, și a premiului pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul de versuri Cadrul 25 (Casa de Editură Max Blecher, 2015). În anul 2019 a apărut primul ei volum de proză, Varșava, la editura Nemira.
Alexandru Lamba: Bună, Ana, și mulțumesc pentru interviu și pentru texte! Pentru început, pentru cititorii care te cunosc mai puțin, vorbește-ne despre tine ca cititoare. Care au fost lecturile care te-au marcat în copilărie? Dar acum? A fot vreo carte anume care te-a determinat să pui mâna pe condei?
Ana Donțu: În copilărie, mi-am început lecturile cu povești, apoi, încet, am trecut la romane și povestiri. Gândindu-mă la basmele de atunci, realizez că multe dintre ele erau tragice sau pline de cruzime, nu se potrivesc deloc cu viziunea contemporană despre educație unde psihicul copilului este considerat ceva extrem de fragil. Îmi amintesc și acum impresia puternică pe care mi-a lăsat-o „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Când am terminat ciclul primar, mi-am zis că ar trebui să las poveștile și să trec la cărți „serioase”. Le căutam în special pe cele voluminoase, pentru că, dacă erau pe gustul meu, voiam să întârzii cât mai mult în lumea lor. Pe unele chiar le citeam dozat când vedeam că se sfârșesc și mă limitam la doar câteva pagini pe zi. Așa a fost în cazul romanului „Tăunul” de Ethel Lilian Voynich, citit într-a cincea. Tot pe atunci am descoperit frumusețea prozei scurte cu povestirile lui O. Henry. La maturitate, m-au marcat doi autori în special: Mircea Cărtărescu și Julio Cortazar. L-aș menționa și pe Gabriel Garcia Marquez, iar, dintre lecturile mai recente, aș pomeni-o pe Elena Ferrante.
Cât privește poezia, sunt mulți autori care m-au marcat, mai ales poeți români contemporani, printre care Constantin Acosmei cu „Jucăria Mortului” și Adrian Urmanov cu „Sushi”, dar și Radu Vancu, Ruxandra Novac, Teodor Dună, Dan Sociu, Ioan Es. Pop, Elena Vlădăreanu, Dumitru Crudu, Dan Coman (care m-a impresionat și cu romanul „Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodata”) etc.
Nu aș spune că a existat o astfel de carte care să mă determine să scriu. Ideea asta mi-a apărut în minte când eram mică, provocată de o scenă dintr-un film: un personaj spune cât de mișto i se pare să fii scriitor, să poți să creezi o lume așa cum o vrei tu. Iar, cum îndeletnicirile mele preferate erau lectura și visatul cu ochii deschiși, mi-am zis că asta ar trebui să fac mai târziu.
A.L.: Acum vorbește-ne despre tine ca autoare. Ce încerci să transmiți atunci când scrii proză?Dar atunci când scrii poezie? E vreo diferență între starea de spirit pe care o ai când te apleci asupra versurilor și cea pe care o ai când așterni povești pe hârtie?
A.D.: M-aș referi mai puțin la ceea ce vreau să transmit, pentru că nu asta face diferența totuși între povestire și poem. E o întrebare ce ține, mai curând, de forma în care i-ar sta mai bine mesajului. Și, poate, de starea de spirit, cum spui. Dar, ca să nu zici că încerc să mă eschivez, în poezie vreau să concentrez cât mai viu o emoție, o impresie, o imagine care mi-a rămas pe retină. În proză, pe lângă toate acestea, vreau să spun și o poveste.
A.L.:Și pentru că tot am amintit de valența ta multiplă în ale scriiturii, risc și te întreb ce îți place mai mult să scrii? Ce crezi că te definește mai bine, cuvântul „Poetă” sau „Prozatoare”?
A.D.: Cel mai mult îmi place să scriu și să-mi iasă bine, indiferent că e poezie sau proză.
A.L.:Ai câștigat Concursul Național de Poezie Aurel Dumitrașcu, lucru care a dat prilejul apariției volumului de versuri „Cadrul 25”, ai fost desemnată tânăra poetă a anului 2015, ai câștigat premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Vorbește-ne despre aceste experiențe. Ce au însemnat ele pentru tine? Ce au schimbat în felul în care te raportezi la scris în general și la poezie în special?
A.D.: Nu au schimbat nimic în relația mea cu poezia sau scrisul, fiindcă nu de ele a depins preocuparea mea pentru literatură, dar au fost un prilej de bucurie, mai ales că poezia mea ieșea pentru prima oară în lume într-un fel asumat și, bineînțeles, îmi păsa de reacțiile pe care le va provoca. Premiile au venit în sensul acesta ca o confirmare.
A.L.: Acum, revenind la domeniul de interes al revistei noastre, spune-ne câteva vorbe despre volumul de proză scurtă (sau romanul mozaic, de ce nu?) „Varșava”. Care e povestea poveștilor de acolo?
A.D.: „Varșava” e o istorie a tenebrelor care m-au bântuit într-un fel sau altul, e o parte din acea „umbră” arhetipală despre care vorbea Jung. În ea se regăsesc un șir de obsesii și vise repetitive. Dar nu vreau să dau impresia că ar fi o istorie personală, pentru că nu e. Nu este o formă de terapie, nu am încercat să exorcizez prin ea nimic. E, mai curând, o preocupare estetică pentru zonele obscure ale psihicului uman în general, pe care nu ezit să le sondez atunci când scriu.
A.L.: Și pentru că ele relevă sub o formă fantastică trăiri foarte profunde și intime, cred că cititorului îi vine în mod firesc întrebarea: cât din tine e acolo, în acele pagini? Care e personajul tău? Ești Carla, Irma sau Varșava? Ele toate? Sau poate niciuna, sau poate bunica?
A.D.: E mult din mine acolo, dar nu mă identific propriu-zis cu niciun personaj. Era important să păstrez distanța. Cu toate acestea, mi-a plăcut să mă dispersez puțin în ele, să le dau câte un mic totem pentru a le regăsi mai ușor de la o povestire la alta. Trebuia să le simt mai „ale mele”, pentru că m-au însoțit constant în toată această aventură numită „Varșava”.
A.L.: Ai un mod foarte ingenios de a împleti banalul și fantasticul, modul în care întâmplările fantastice au urmări deloc ieșite din comun și invers dă o aură onirică volumului chiar și atunci când visarea nu e asumată ca atare. Cum vezi tu realitatea? Te îngrădește? Sau, dimpotrivă, ai nevoie de magie pentru a te ascunde de vastitatea ei?
A.D.: Mai mult decât „o aură onirică”, am vrut ca acest volum să urmeze structura și logica visului, prin fragmentare, prin absurditatea unor întâmplări, prin faptul că nu am dus până la capăt anumite lucruri, deși știu că nu toți gustă stilul acesta. Pentru mine a fost important, la acea etapă, să las lucrurile să îmbrace forma asta, fiindcă stilul e o parte din mesaj și, până la urmă, niciodată nu am crezut în realitate ca atare. În percepția mea, nu e decât o formă mai grosieră și mai rigidă a visului, o iluzie mult mai înșelătoare și mai credibilă decât peripețiile noastre nocturne. În așa-zisa realitate, trăim la fel de mult în propria minte, în frici și în așteptări, în ceea ce ne imaginăm că se întâmplă și nu în ceea ce se intâmplă de fapt. Poate vom realiza aceasta, ca și în cazul viselor, abia când ne vom „trezi”. Sau poate că nu.
A.L.: Și revenind un pic cu picioarele pe pământ: ai avut parte pentru această carte de un turneu de promovare, împreună cu editoarea Eli Bădică și cu scriitorul Flavius Ardelean. Vorbește-ne despre experiența turneului de promovare, a contactului cu cititorii din diferite orașe.
A.D.: Cred că acest turneu mi-a oferit o cu totul altă perspectivă asupra publicului cititor și a ceea ce înseamnă relația autor-cititor. Abia în aceste peregrinări prin țară pot spune că am avut un contact real cu ei, datorită felului în care s-au petrecut lansările, deosebite de cele clasice în care autorul vorbește mai puțin și abia la final vin câteva întrebări din public. De data aceasta, am vorbit mai mult noi înșine despre cărțile noastre, iar Eli avea grijă să implice cât mai mult publicul într-un dialog cu noi. O revelație pentru mine au fost evenimentele organizate în licee, unde am întâlnit elevi foarte inteligenți și curioși de literatura contemporană. Pe lângă toate provocările din care am avut ce învăța, a fost și multă bucurie, s-a râs mult și am cunoscut oameni interesanți.
A.L.: Știu că vorbești fluent limba rusă, însă, din câte am văzut pe Goodreads și de pe rețelele sociale, nu ai publicat încă vreo carte în acea limbă. Ai în plan? Dacă da, ce? Proză sau poezie?
A.D.: Nu cred că voi scrie vreodată în limba aceasta, nu o simt ca fiind a mea. Am scris un singur text în rusă, acum mult timp. Nu era nici proză, nici poezie, ci un scurt monolog de teatru. Nu am revenit vreodată la el și nici nu mai știu pe unde e. A fost o scurtă distracție, o mică jucărie.
A.L.: Dar în limba română, ce planuri de viitor ai pe tărâmul literaturii?
A.D.: Nu am niciun plan, mă feresc de ele, mai ales când e vorba de literatură.
A.L.: Îți mulțumesc și-ți doresc și mai mult succes în viitor!
A.D.: Mulțumesc și eu mult, Alex. Spor în toate!