Ca urmare a semnalelor apărute în mass-media și în online despre declinul pieței de carte din România, dorim să sensibilizăm opinia publică referitor la rolul pe care îl au librăriile (segmentul din piața de carte cel mai afectat de restricțiile de circulație impuse în starea de urgență) în viața noastră. În acest sens, redăm mai jos câteva amintiri, colectate de la diverși iubitori de carte:
„Eram aproape de-o șchioapa când am descoperit librăria din sat (în jur de opt anișori). Mă fermeca mirosul de acolo. Nici bine nu știam să citesc când ‘împrumutam’ bani din geanta mamei pentru a-mi cumpăra cărți. Să ne înțelegem: le cumpărăm fără să înțeleg prea multe, mirosul mă fascina. Doamna de la librărie se numea tanti Viorica. Și acum a rămas un mister cum de nu m-a întrebat niciodată ce fac cu cărțile pe care le cumpăr și de unde am bani. Acasă reușeam să strecor cărțile în biblioteca familiei fără probleme pentru că aveam surori mai mari…” (Cati Lazar)
„Era în 2002. Am mers în oraș să cumpăr ceva, nu mai țin minte ce anume fiindcă n-am mai ajuns acolo. După ce am coborât din autobuz, am trecut pe lângă vitrina unei librării și mi-a sărit în ochi coperta unei cărți. M-am oprit atât de brusc de parcă m-aș fi izbit de un zid invizibil. Erau de fapt trei, lucioase, foarte colorate, cu desene pline de detalii amuzante, o aglomerare nebunească de personaje fantastice. Așa ceva nu mai văzusem în viața mea! Nu mai auzisem până atunci nici de editura aceea, nici de autor, nici de seria din care făceau parte. Am intrat, am luat primul volum, am început să citesc: ‘Într-un alt set de dimensiuni, îndepărtat și de mâna a doua, într-un plan astral care n-a fost conceput pentru a plana, rotocoale de ceață interstelară tremură și se despart…’. Când ajunsesem pe la pagina 24, râdeam deja în hohote. Era o vreme când librăriile erau destul de aglomerate așa că, dându-mi seama că oamenii se uitau ciudat la mine, le-am cumpărat și am ieșit. Cum spuneam mai sus, nu-mi amintesc ce intenționasem să cumpăr dar n-am regretat niciodată. Ăla a fost momentul în care a început o mare iubire și e o amintire dragă mie, dulce-amăruie însă, pentru că în ziua de azi nu mai există nici librăria respectivă, nici editura și, din păcate, nici autorul… RIP Sir Terry Pratchett, mulțumim din suflet pentru Lumea-Disc!” (Kris Şh)
„Întotdeauna mi-a plăcut mirosul unei librarii. Îmi place încă să simt mirosul unei cărți noi și să-i pipăi foile. Intram în librării numai așa, să văd ce cărți au, ce alte produse în afara de cărți. De impresionat, m-au impresionat doar 2. Exista o librărie în Sibiu, pe strada centrală care se numește Nicolae Bălcescu. Are și demisol, parca. Are un aer aparte, e într-o clădire veche, la 2 pași de Piața Mare unde are loc de obicei festivalul Artmania. De fiecare dată când am fost în Sibiu am intrat în librăria asta (și în cea germană, aflată puțin mai încolo, în Piața Mare, dar neștiind germana, nu prea aveam ce căuta acolo). Însă există o librărie în care aș putea locui – Gigamesh din Barcelona. Este un mall geek: cărți, jocuri etc. Aș putea locui acolo, aș dormi pe o saltea, aș mânca prin apropiere și un dus dacă aș avea…” (Ileana Andreea Drop)
„În anul școlar 2018-2019 am avut câteva ore la un liceu din Constanța. Predam informatica. Mergeam la școala respectivă doar luni după amiază, patru ore, de la 13 la 15. În pauze discutam diverse în cancelarie, întotdeauna cu aceiași profesori… Una dintre profesoare mi-a trezit interesul, deoarece era captivată de ezoterism. Cabală, zodiac, chestii înrudite. Din discuții am înțeles că respectiva profesoară este singură. Despărțită de soț. Am remarcat o nuanță discretă de regrete, dar nu am pus mai multe întrebări. Abia către sfârșitul anului școlar am îndrăznit și am întrebat-o cine este/a fost soțul ei. Mi-a spus că precis trebuie să-l cunosc, deoarece aflase că scriu cărți. Era managerul unei cunoscute librării din oraș. I-am spus că nu intrasem niciodată în acea librărie, și ea s-a mirat. După mai bine de un an, cu câteva săptămâni înainte de criza covidului, m-am aflat întâmplător în fața acelei librării. Curios, am intrat. Mi-a atras atenția aspectul dark. Erau o mulțime din autorii mei preferați, cărți horror, fantasy, SF. Multe. Cu adevărat extrem de multe. Am început să mă uit cu jind la toate acele rafturi. Nu îmi permiteam să cheltuiesc atâția bani cât aș fi vrut. Din camera alăturată un bărbat s-a ridicat de la birou și s-a apropiat de mine. Dintr-o privire s-a edificat ce căutam. Vreți mai multe de Stephen King? Veniți aici. Iată: seria Turnul întunecat. O aveți? – Ah, i-am zis, aș vrea mai altfel… Poate seria Bill Hodges? Dar It, aveți? Doctor Sleep? Gerald‘s game? Shining? Pet samatary?… și mi-a arătat vreo 20 de titluri. Nu am ieșit de acolo fără un braț de vreo 6 cărți. Mi-a făcut reducere de 30%. Acum tocmai citesc cărțile cumpărate de la el. Am terminat Străinul chiar în Vinerea Mare. Iar starea de urgență mai durează…” (Florin Giurcă)
„Eu, practic, am crescut în librărie. Mama era vânzătoare acolo la începutul anilor ‘80, când m-am născut eu. Îmi plăcea la nebunie să merg cu ea la muncă, îmi plăcea mirosul de acolo, librăriile astea moderne nu mai miros la fel. Îmi amintesc cu drag cum miroseau cărțile ‘proaspete’. Vitrina de cărți era plină cu cărți scrise de diverși tovarăși, dar cărțile bune, care veneau câte 2-3 bucăți, se țineau în sertar. La sfârșitul anului școlar, când primeam lista cu lecturi pentru vacanță, adăugam și cărțile pe care pusesem eu ochii în timpul vizitelor la librărie. Mama se cam mira de unele dintre ele, dar le primeam mereu. Mi-e dor de librărie și de mama.” (Mimi Mărăcineanu)
„Prima mea amintire legată de o librărie e de când aveam 4-5 ani și am intrat cu mama într-una situată în drum spre grădinița mea. Aveam obiceiul ăsta, specific vârstei, de a cere să mi se cumpere ceva și atât de tare m-am ținut de capul mamei mele încât a doua zi când am trecut pe acolo am mai intrat odată, special pentru a-mi lua mașinuța pe care o ochisem cu o zi în urmă în vitrină. Era replica unui Aro din plastic roșu.
Apoi, am tot revenit în librării ori de câte ori se ivea ocazia și unde de fiecare dată descopeream câte ceva nou. De la rechizite și cărți până la a susține prelegeri pe teme științifice în Librăria Humanitas de la Cișmigiu sau la a participa la Clubul de Carte Nemira și a ajunge chiar la a-mi lansa propriul roman în Librăria Cărturești Verona, ambele din București. Înainte de pandemia Covid-19 îmi plăcea să intru în librăriile din țările pe care le vizitam în concediu sau în interes de serviciu și să caut colțul SF, unde comparam coperțile și formatul cărților preferate, apărute în România, cu versiunile locale.” (Florin Stanciu)
„Nu mai țin minte cum se numea inițial, ulterior s-a numit Librăria Minerva și era pe Calea Victoriei, cam pe unde este Teatrul Act acum. Locuiam în apropiere, pe Berthelot și fiul meu avea 2-3 luni când am intrat prima oară și am descoperit cărțile Nemira și Teora. Cumpăram cam tot ce apărea în Nautilus, SF, horror și ceva polițiste. Librăria aia m-a ținut în viață multa vreme și cea mai mare parte a cărților din biblioteca mea de suflet au fost cumpărate de acolo, în perioada 1992 – 1994. Posibil să fi fost o sucursala a librăriei Sadoveanu, dar nu mai sunt sigură.” (Mona Cardaș)
„În memoria mea, cuvântul librărie desemnează două concepte foarte diferite: unul jalnic, descurajant, al celor dinainte de ’89 – niște spații mari, dezolante și mai degrabă goale, cu aceleași câteva cărți neinteresante și prost tipărite sau legate, răspândite pe numeroase rafturi și păzite de niște tanti acre, pe post de cerberi semi-analfabeți ai cunoașterii bine cenzurate; și altul, de-a dreptul fantasy, al librăriilor mari din anii ’ 90 – 2000 (până la criza 2008-2012, care le-a ucis) – niște adevărate regate fantastice și misterioase, în care te afunzi precum într-un codru Mitago și habar nu ai peste ce minuni și semizei vei da. Și, la fel ca în pădurile stăpânite de zâne, nu numai că nu știi când o să mai ieși, dar, cât te afli înăuntru, timpul curge cu totul altfel – într-un ritm magic și periculos de captivant. Pentru mine cu atât mai straniu (în sensul de străin), din moment ce sunt un norocos cunoscător și cititor de engleză – astfel că numeroasele cărți în limba SF-ului și fantasy-ului mă așteptau pe rafturi precum niște fructe vrăjite, complet nebănuite și oferind ferestre către lumi despre care nici nu bănuiam să existe. Din păcate, și aceste regate magice au murit deja încă de la anterioara criză, ucise de economie, care nu prea este impresionată de zâne și vrăji… și tindem să ne întoarcem la iadul celor goale, pustii și păzite de cerberi fără vreo legătură cu lumea literelor – în afară de cele de pe facturi.” (Milos Dumbraci)
„După cum știți deja, librăriile sunt, printre altele, un loc de întâlnire și de dezbatere. Firește, vă gândiți la iubitorii de lectură, la îndrăgostiții de carte, la amorezații parfumului de hârtie volumetrică de 80, la amanții virili intelectual, înfierbântați de formele voluptoase ale vreunui volum de Thomas Mann sau de James Joyce. Ei bine, eu nu despre ei vreau să vă vorbesc, ci despre o categorie de (mai mult sau mai puțin) clienți, care intră în librărie uneori cu pas șovăielnic, alteori determinat, deseori tainic, și caută un librar/librarul (primul pe care îl văd, sau, în urma mai multor vizite – preferatul). Cu ei suntem frați întru conspirativitate, ori poate întru ilegalitate.
O întâlnire decurge în felul următor: se apropie de tine și îți face cu ochiul, te trage deoparte – niciodată nu știi cine ascultă, care pereți, deși protejați de rafturile ticsite, ar putea să aibă urechi, ori poate vreun nas gogolian, care să te miroasă de la distanță. Îți zâmbește ca unui vechi prieten, unul dintre puținii căruia i se poate destăinui, apoi ți-o spune pe aia dreaptă: ‘Au dat ăștia iarăși drumul vortexului de la Moșnița. De data asta ne-am ars, nu cred că mai scăpăm!’ sau ‘Pe Bono îl știu de multă vreme, nu e pentru noi, de o mie de ori e mai bun Iliescu’ sau ‘N-a fost dom`le revoluție, nu știți voi nimic. Avea dreptate Lorin, mai ales acum, în ultimii ani.’
Librăria este o agoră, un spațiu de refugiu, o bulă de anormalitate (din fericire), un loc destinat nu doar clienților obișnuiți, ci și, ca într-o scenă din Biserica neagră, nebunilor și cerșetorilor. Pe care noi îi invitam înăuntru, ba chiar le căutam compania, fie că le ofeream iarna un ceai, sau căutam să conversăm cu ei, să le explorăm (cu zel de cititor) frânturi și fragmente din universul interior. Librăriile trebuie să rămână deschise și de dragul lor. Unde altundeva să se destăinuie și să caute înțelegere dacă nu într-un spațiu ticsit cu plăsmuirile, iscodeniile și născocirile atâtor altora. Nimic nu poate fi mai romantic. Nici măcar poezia.” (Cristi Vicol)
„Sunt 9 ani de când lucrez într-o librărie. Am fost librar, coordonator de librărie, apoi librar (din nou). Încă sunt. Am suportat frigul, de dragul vânzărilor, am suportat canicula (de dragul clienților) și a ideii de a nu părăsi incinta. Acum, că lucrez într-o librărie mică, independentă, găsesc mici dichisuri de bun simț pe care le cunoșteam și înainte, dar care sunt mereu valabile: oricând, oricum (dar nu oriunde): trebuie să îi faci pe plac clientului; să cunoști clientul, chiar dacă el nu te cunoaște pe ține; și poate cel mai important, trebuie să fii pregătit să recomanzi o carte, dar nu chiar orice carte, una care are vreo legătură cu gusturile tale, măcar să încerci, mai ales dacă gusturile clientului ți se par îndoielnice.
Ce îmi place când întru în librărie? Ajung și simt că sunt acasă. Totul e familiar. Că primesc sau nu un zâmbet de la primul client, nu contează. Sunt acasă, sunt acolo unde trebuie să fiu. Ajung, îmi las ghiozdanul pe scaun, fac cafeaua, o pun în căni, colega mă așteaptă cu ceva bun (de fiecare dată). E mai mult decât merit. Ieșim în fața librăriei și privim oamenii care trec (acum cu măști, din păcate). Fiecare cu gândurile sale. Apoi vorbim. Ne povestim ziua care a trecut. Fargo e OK. Lucky e OK. Totul e OK. Prima țigară e cea care contează. Apoi începem munca. Aranjăm cărțile. Stăm. Ștergem praful. Stăm. Povestim. Stăm. Ajutăm clienții. E ok. E cum trebuie să fie.” (Ana Popescu)
