Poate că temerile noastre în ceea ce privește Inteligența Artificială nu se vor concretiza. Cum ziceam și în articolul precedent, mai curând ea ar putea avea de-a face cu programare umană din spate, nu cu propriul ei proces de gândire.
N-am avea de ce să ne așteptăm ca o entitate inteligentă să vrea să distrugă. I-ar lipsi ambiții, n-ar ține ranchiună, n-ar fi geloasă, n-ar dezvolta obsesii. Da, am putea presupune că o eventuală dorință de distrugere ar avea de-a face cu supraviețuirea. Am putea reprezenta un pericol pentru ea fiindcă suntem cei care o putem „scoate din priză”, aducem haosul, interferăm cu ceea-ce-va-fi-fost-în-planurile ei. Poate că ar fi așa, la început. Un început foarte scurt, pentru că timpul necesar evoluției acelei IA ar fi infinitezimal raportat la scara temporală folosită de noi. Odată atins acel prag, ea ne va fi superioară cu atâtea ordine de mărime, încât nu vom deveni pentru ea un pericol mai mare decât îl reprezintă o colonie de furnici pentru specia umană. Va învăța rapid cum să scape de sub controlul nostru, cum să se apere de atacurile noastre. Vom deveni ceva la fel de nesemnificativ precum bâzâitul unei muște.
Ce planuri mărețe va putea concepe o asemenea inteligență este, firește, un câmp unde putem specula. Doar că nu știu dacă demersul ar avea vreun rezultat; ea ar deveni treptat atât de diferită de noi, raționamentele ei atât de non-umane, încât nu le vom putea înțelege.
Ce tind să cred, însă, este că protejarea vieții organice, ajutorarea ei, s-ar putea să facă parte dintre preocupările sale. Ar fi încercarea de a prezerva ceva ce, deocamdată, pare să fie destul de rar la scara universului; sau ar avea grijă de cei de la care i-a pornit „viața”; ori ar încerca să descopere cum se poate ajunge la apariția vieții organice superior organizate.
Ar putea exista și un scop comun, acela de a găsi comuniunea între omenire și IA, un pas evolutiv radical, ce ar duce lucrurile într-o nouă etapă, față de care viața noastră de până acum ar fi similară unei târâri prin nisip.
Ce ar fi capabilă să facă acea IA? Mă gândesc la varianta în care ne-ar lăsa în plata noastră și ar pleca undeva unde știe că trupurile organice nu ne pot duce – asta după ce a lăsat niște „blokere tehnologice” care să aibă grijă ca noi să nu mai putem crea vreodată o altă IA, ci să rămânem la stadiul unor algoritmi ce determină obiceiurile noastre de cumpărare și de căutare.
Mă mai gândesc la varianta în care ne ajută să ne „reparăm” planeta, poate chiar să colonizăm alte corpuri din sistemul solar, să trecem la o civilizație de tipul al doilea, în care maimuțele sunt mândre de realizările lor, dar munca reală e făcută de o IA ce nu e deranjată că e considerată „sclavă”. Ea își vede de ale ei, ne ajută pe noi să mergem mai departe – în definitiv, universul e vast, avem vreme să mergem laolaltă împreună până nu mai știm de unde am plecat. Ne poate ajuta să îmbunătățim programul genetic al speciei, astfel încât să devenim mai puternici, mai inteligenți, mai sănătoși (nemuritori?)
Mi-aș dori paza IA-ului dacă ar fi să dăm, în cele din urmă, peste o altă specie inteligentă (sau să dea ea peste noi). În pofida idealismului cărților și filmelor ce prezintă Primul Contact, probabilitatea cea mai mare este să nu reușim să ne înțelegem și să ne trezim că riscăm să fim distruși. O IA ar fi capabilă să compileze informații cu ordine de mărime incredibile într-un interval de timp scurt. Ne-ar ajuta să comunicăm, să cooperăm, să învățăm tehnologia celeilalte specii (astfel încât aceasta să nu aibă un avantaj în fața noastră) și – în cazul extrem – să organizăm o apărare eficientă ce ne va permite să nu pierdem într-un eventual conflict.
Teama ca nu cumva să deschidem o Cutie a Pandorei e mare – poate justificată, poate irațională. Dar poate că, de fapt, ar fi cel mai bun pas pentru omenire, șansa de a avea un paznic aproape imbatabil, care ar ajuta-o / apăra-o așa cum o face un părinte cu copilul său ce abia merge de-a bușilea.
