În Almanahul Anticipația de prin ‘85 sau ‘86 a apărut un text – traducere după Arthur C. Clarke, dacă-mi amintesc bine – care stabilea cât de „vizionar” sau „conservator” era cineva, după cum își imagina că va fi anul 2000. Printre lucrurile considerate că vor fi realizate până atunci se numărau o colonie permanentă pe Lună și prima misiune cu echipaj uman ajunsă pe Marte.
A mai trecut aproape un sfert de secol de la acel termen limită și încă n-am ajuns la performanțele preconizate. A fost o destul de lungă perioadă în care programul spațial n-a adus lucruri extrem de spectaculoase (din punctul de vedere al aventurilor spațiale, pentru că, în ceea ce privește informațiile culese despre spațiu, s-au făcut pași imenși). De o vreme, însă, lucrurile par să fi intrat pe o nouă pantă ascendentă, cu speranțele aferente. Că vorbim despre proiectele în parte curajoase, în parte fanteziste ale lui Musk, de „extravaganțele spațiale” ale miliardarilor Bezos și Branson, ori de o serie de alte proiecte cu un marketing mai puțin agresiv ca precedentele, se pare că Era Spațială cunoaște o revigorare.
Personal, consider că este un pas necesar. Oricât de mult ne vom strădui să fim cumpătați, ecologi și cei mai buni copii din lume, există trei probleme mari și late pe care trebuie să le rezolvăm: populația e în continuă creștere, resursele Pământului sunt limitate și nu există recuperare 100% (indiferent cât de „curate” ar fi metodele pe care le vom implementa în următorii ani, ele tot vor produce reziduuri, care, chiar dacă vor fi mai mici, ori mult mai mici decât cele actuale, tot se vor acumula în timp). Prin urmare, în perioada următoare trebuie să ne gândim tot mai mult cum putem să ieșim afară la joacă.
Bine, mai sunt și o serie de avantaje. Explorarea planetelor, sateliților și, mai ales, a asteroizilor din sistemul solar ne va oferi oferi accesul la cantități uriașe de resurse – cu costurile de logistică și exploatare aferente, ce-i drept. Industria mutată pe orbită ar aduce avantaje financiare substanțiale, deoarece s-ar elimina cheltuielile (mari) necesitate de învingerea gravitației Pământului. Abia după ce am avea acest „avanpost” am putea considera că luăm cu adevărat în serios ideea expansiunii în cosmos.
Să nu ne amăgim, însă. Deocamdată, suntem la grădiniță și desenăm ce vrem să fim când vom fi mari. Până vom crește, până vom realiza lucruri semnificative, va mai trece o vreme. Eforturile vor fi foarte mari, dar răsplata s-ar putea dovedi pe măsură. Și, când deja vorbim despre implicarea mediului privat, cred că am făcut un pas important în direcția bună – pentru că, oricât ar fi de înfierați afaceriștii din cauza „lăcomiei, egoismului, lipsei de scrupule și de empatie”, știu să facă un lucru. De fapt, două. Să minimizeze costurile și să caute metodele de a eficientiza un proces. Iar aceste lucruri vor fi esențiale pentru ca exodul cosmic să nu dea chix înainte să înceapă să devină serios.
Și, dacă nu ne vom fi autodistrus până atunci printr-un război, ori dacă schimbările climatice nu ne vor fi venit de hac, să încercăm să ne imaginăm ce va însemna pasul pe care-l vom face în spațiu.
Desigur, am văzut cu toții filme și am citit cu toții cărți care prezintă zborul omenirii spre stele. Totuși, oricât ar fi spectaculoase, multe dintre ele s-ar putea să nu prea aibă multe lucruri în comun cu realitatea.
Pentru că, deși e mai ușor ca filmele și cărțile să prezinte oamenii umblând pe nave, colonii spațiale și planete așa cum o fac și pe Pământ, lucrurile nu sunt la fel de simple în locuri unde gravitația e mult mai mică, ori chiar inexistentă, fapt ce afectează semnificativ funcționarea organismului uman. Asta ca să nu spunem nimic despre radiații, ori despre problemele psihice dezvoltate în urma claustrării și nu numai. Ori despre sistemele politice, sociale și economice care ar fi viabile în acele colonii. Și la cât de fezabilă este terraformarea altor planete și/sau sateliți.
Însă, dacă în sistemul solar lucrurile ar mai fi cum ar mai fi, zonele mai îndepărtate din univers, presupunând că ne-ar deveni accesibile, ar implica niște transformări uriașe. Mai exact, omul, așa cum îl știm acum, are puține spre deloc șanse să ajungă „where no one has gone before”. Planurile noastre de explorare și/sau cucerire a cosmosului s-ar putea să se schimbe mai repede decât ne vom da seama – adică să plecăm la drum cu ceva și să ajungem la prezumtiva destinație cu altceva.
Tocmai de aceea mi-am permis să mă joc cu cuvintele și să vorbesc despre Homo Cosmicus. Pentru că, dacă el va deveni realitate, va ajunge să difere radical de ceea ce reprezintă, la ora actuală, omul.
În articolele următoare, vă propun să încercăm să ne dăm seama care ar fi o viziune cât mai apropiată de posibila realitate. Cu alte cuvinte, să vedem cine vor fi ființele care, după plecarea de pe Terra, vor coloniza sistemul solar. Și cine vor fi cele care ar avea o șansă să ajungă acolo, departe, tot mai departe în inima universului.