A devenit o obișnuință în ziua de azi ca viitorul să fie prezentat în culori sumbre. Schimbările climatice se află la o aruncătură de băț distanță înainte să devină ireversibile. Omenirea e pe punctul de a se autodistruge într-un război mondial. Tehnologia ne va dezumaniza. Progresismul transformă realitatea în ceva absurd, sau, versiunea dinspre celălalt capăt al spectrului, conservatorii vor să ne readucă într-un ev mediu întunecat. Regimurile politice vor deveni totalitare, cu control absolut realizat cu ajutorul tehnologiei. Inteligența Artificială va proclama sfârșitul omenirii. Întâlnirea cu o specie extraterestră va provoca anihilarea noastră. Vom epuiza resursele Pământului. Poluarea ne va ucide.
Mai sus nu se găsește o listă exhaustivă, dar cuprinde câteva teme mari care, de ani de zile, sunt împinse în față atât în discuții, cât și în filme sau cărți. Viitorul cenușiu, adesea postapocaliptic, cu o omenire ce se chinuie să supraviețuiască, devine tot mai mult jucăria preferată. El sosește la pachet, în viața de zi cu zi, cu încercarea de a ne face să ne simțim, fiecare, vinovați pentru toate astea, pentru foamete, pentru nedreptățile actuale sau trecute ale lumii. Omenirea reprezintă cel mai rău flagel al planetei. Și nu doar atât, ci chiar faptul de a fi indiferenți față de un subiect sau altul (ori a nu ne implica în rezolvarea lui) ne transformă în personaje negative.
Sigur, oricare dintre scenariile negative poate deveni realitate – separat, ori în combinație cu celelalte. Și, firește, fiecare avem doza noastră de răspundere pentru consecințele lucrurilor pe care le facem, ori le susținem. Dar, dacă rămânem blocați în acest model de gândire, nu vom face decât s-o luăm razna. Am ajunge să ucidem, să ne sinucidem, să impunem legi brutale și/sau absurde doar pentru a ne liniști anxietățile, am ajunge să urâm orice om care se bucură de faptul că el, o simplă pulbere de stele, a avut ocazia ca, timp de câteva decenii – un timp infim la scara universului – să fie conștient în procesul auto-contemplării.
Să ne oprim, însă, din acest demers pasional și să încercăm să abordăm lucrurile și dintr-o perspectivă mai detașată, rațională. Să privim prin luneta istoriei cum strămoșii noștri au pus un pas înaintea celuilalt în lungul proces evolutiv care i-a adus, încet de tot, în poziția de a rezolva tot mai multe dintre problemele mediului înconjurător ce le puneau în pericol supraviețuirea: arme mai puternice pentru a se apăra de animale, comunități mai bine organizate pentru a rezista și prospera, unelte mai performante pentru a obține lucrurile de care aveau nevoie, adaptarea la condiții dificile și migrația. Toate acestea i-au dus, treptat, într-o poziție tot mai avantajoasă în fața unor provocări din ce în ce mai dificile. Asta deși, la un moment dat, au trecut printr-o diminuare atât de drastică a populației, încât au fost pe punctul de a dispărea, sau de a nu mai oferi un bazin genetic suficient de divers încât să asigure perpetuarea speciei.
În cele din urmă, Homo sapiens s-a dovedit linia capabilă să meargă mai departe acolo unde „verii” săi au ajuns la capătul drumului. Și da, probabil că a fost o combinație între „cel mai adaptat” și „luptă pentru supraviețuire”. Drumul, în continuare, n-a fost ușor. Epidemii, războaie, foamete, calamități – cu un bonus pentru anul 536.
Pe tot parcursul acestui proces, mintea umană, mereu cercetătoare, a căutat să înțeleagă lumea înconjurătoare, să descopere noi moduri de a-i pătrunde misterele și de a o folosi pentru a păși mai departe, depășind provocare după provocare – și creând, la rândul ei, altele. Ce știam despre noi, despre Pământ, despre univers la începutul secolului al XIX-lea? Cât de multe am aflat în următoarea sută de ani? Și câte în următoarea?
În secolul al XIX-lea ne temeam de o serie de boli. Unele dintre ele, care făceau ravagii, au acum tratamente eficiente sau au fost eradicate. Descoperirile actuale din domeniul medical ne dau speranțe în legătură cu orice afecțiune că, mai devreme sau mai târziu, îi vom găsi soluția.
Foametea era, pe atunci, o problemă extrem de importantă, indiferent de țară. Acum, ea mai există în unele zone ale globului, dar, în rest, nu mai depindem de capriciile naturii pentru a avea ce mânca.
Injustiția socială se afla la cote mari – de la sclavie sau popoare aflate sub conducerea imperiilor coloniale, până la exploatarea copiilor, discriminarea pe criterii de sex sau rasă, votul accesibil doar anumitor categorii. Acum, lucrurile sunt schimbate semnificativ în bine, cu inegalități mult atenuate și programe de protecție socială pentru grupurile vulnerabile.
Una dintre temerile apărute odată cu Revoluția Industrială a constituit-o șomajul pe care avea să-l aducă tehnologia, automatizarea muncii. Războiul reprezenta o stare de fapt, iar perioadele de pace apăreau ca excepții. Sigur, începutul secolului XX a confirmat o serie dintre acele temeri, dar, ulterior, omenirea a găsit, treptat, soluții la aceste probleme. N-au dispărut complet, dar să ne uităm că acum ne temem de ce pot aduce lucruri pe care nici măcar nu le bănuiam pe atunci.
De ce n-am avea încredere că, în următoarea sută de ani, vom găsi și pentru ele soluții? De ce să nu ne bazăm pe capacitatea minții umane de a ne duce mai departe, în timp ce descoperă tot mai multe dintre minunățiile acestui univers din care face parte?
De ce să nu încercăm să vedem că, printre umbre, se zărește și lumină?
