Omul nou. Un vis, o aspirație, o dorință pentru unii, uneori cu caracteristici fizice deosebite, alteori cu o moralitate superioară, adesea privit ca un supraom. Pentru unele regimuri (cu unul dintre ele am avut de-a face), iluzia că teoria se transpune în practică printr-o propagandă, educație și selecție riguroasă.
Totuși, dincolo de dorințe și anumite aspecte filozofice, acest „om nou” invocat de unii și de alții n-a diferit esențial de cel vechi. Acum, însă, ne aflăm la începutul unei ere care poate transforma promisiunea în realitate.
Ingineria genetică este văzută ca un fel de magie a viitorului. Mitul super-eroilor poate deveni realitate. Nu mai este nevoie să ne muște un păianjen, ori să fim supuși radiațiilor, pentru a ne transforma în ființe cu puteri deosebite. Așteptăm listele cu oferte din care să ne alegem, fiecare după dorință, abilitățile speciale.
Sună frumos, însă realitatea e departe de așa ceva. De acord, ingineria genetică se află încă la primii pași și, mai mult ca sigur, deceniile ce urmează vor deschide noi și noi uși. Cumva, însă, n-aș paria pe super-eroi. Sau nu în forma în care-i vedem în benzi desenate și în filme.
Evident, primii pași vor viza ameliorarea, ori chiar eradicarea anumitor afecțiuni, respectiv creșterea rezistenței în caz de epidemii. Cu intervenții inițial în timpul vieții, apoi, posibil, migrând tot mai mult spre perioada de început a ei. Și, estimez, cu multe discuții și dispute privind intervenția între momentul concepției și cel al nașterii, cu argumente valabile științific într-o tabără, respectiv probleme de morală în cealaltă. Dacă vor avea de câștigat cei dintâi, lupta nu se va fi terminat, pentru că următoarea problemă ridicată ar putea fi selecția genetică ante-concepție. Din nou, un demers științific logic, dar, pentru o specie care a produs sisteme totalitare unde „binele” era impus cu forța, un mare semn de întrebare dacă va fi un risc acceptabil sau nu. Dacă vor câștiga ceilalți, omenirea va pierde oportunitatea unor schimbări importante, ca specie (posibil vitale).
Însă, pe măsură ce folosirea geneticii în cadrul bolilor va deveni un lucru tot mai firesc, vor mai apărea, destul de probabil două trenduri. Primul va fi cel legat de augmentarea anumitor caracteristici fiziologice. Din nou, nu la stadiul super-eroilor cu raze X și corp de cauciuc, ci cu îmbunătățirea semnificativă a unor abilități. Desigur, lucrurile nu vor fi așa de simple precum ne place să credem, pentru că s-a dovedit că genetica are și ea regulile ei, pe care le vom învăța în timp. Așa că, pot eu să vreau să am o acuitate vizuală ieșită din comun, dar aproape sigur modificarea necesară acestei abilități îmi va aduce, la pachet, probleme pe alte planuri. Vom reuși să depășim aceste limitări, ca să putem să le avem pe toate „alea bune” și niciuna din „alea rele” (ce-or fi însemnând și aceste concepte și la ce le raportăm)? Poate că da, poate că nu.
Cel de-al doilea trend va fi legat de modă. Chiar și acum avem oameni care se operează intens ca să semene cu păpuși Barbie, cu reptile, ori cine-mai-știe-cu-cine/ce. Odată ce ingineria genetică va fi accesibilă, ne putem aștepta ca asemenea dorințe să devină tot mai comune. Mai ales că, după cum se văd tendințele sociale, conceptul de „ce sunt” devine tot mai fluid (ca gen, rasă etc.). Desigur, oricât ne vom strădui, nu vom putea să ne transformăm în oameni-pisică per se, dar asemănarea va fi mai mare decât ne permit condițiile actuale. Personal, aș paria că acest curent, al unei mode stranii, va cunoaște un având mai mare decât celelalte, odată ce tehnologia va fi disponibilă și accesibilă publicului larg.
O altă direcție, alimentată de necesitate, o va constitui adaptarea fiziologică la lucrul în anumite medii care, deocamdată, ori ne sunt inaccesibile, ori presupun cheltuieli mari cu tehnologia necesară protejării corpului uman. Probabil că idei de genul celor enunțate de Frederik Pohl în „Proiectul Omul Plus”, ori John Scalzi în „Războiul bătrânilor” sunt încă foarte departe de realitate, dar zborul în spațiu ne va lansa provocări mari pe care nu doar tehnologiile vor trebui să le rezolve, ci și ingineria genetică. Și, în plus, s-ar putea să devină o necesitate pe un Pământ ale cărui condiții climaterice vor deveni o provocare tot mai mare pentru abilitățile de adaptare (rapidă) pe cale naturală.
Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în calcul clonarea. Un subiect foarte delicat, pus deocamdată pe un raft cu „n-ar trebui să ne jucăm cu asta”, dar care, mai ales când vom vorbi despre colonizarea spațiului cosmic, cu un control al populației tot mai dificil (nu că acum, cât suntem doar pe Terra, e ușor), s-ar putea să „scape”. Câți eu se vor putea afla în spațiu la un moment dat, unul terraformând o planetă, altul ocupându-se de minerit pe un asteroid, în timp ce un altul se va regăsi, poate, pe vreo Lume Agricolă de genul celor imaginate de Dan Doboș în trilogia Abației?
Pașii parcurși de oameni pe calea modificărilor genetice vor fi, cel puțin pentru o vreme, mici. Mai curând curiozități, experimente. Se vor lovi constant de discuții privind moralitatea anumitor demersuri. Dar, exceptând perioade (sau zone) totalitare, istoria ne arată că, mai devreme sau mai târziu, abordarea științifică și conceptul de libertate individuală reușesc să câștige în fața unei moralități conservatoare.
Poate că, într-un viitor îndepărtat, vom avea un grup de (pseudo)oameni-câini, o colonie unde copii nu mai au părinți per se și le lipsește tot ce decurge la nivel afectiv și moral din asta (fiind concepuți printr-o selecție și ajustare atentă în laborator), un oraș subacvatic cu locuitori adaptați să lucreze în oceane, o elită de oameni (aproape) nemuritori, un om clonat continuu pentru că are abilitățile dorite de mai multe companii ș.a.m.d, Care dintre ei vor mai putea fi numiți oameni, așa cum înțelegem azi conceptul? Sau, mai corect, după câte generații vom putea spune că avem „oameni noi” în adevăratul sens al cuvântului?
Un răspuns valabil, decelând „ar putea fi”-ul de „mai curând improbabil” (ori chiar imposibil) ar putea să ne ofere Florin Stanciu, de exemplu. Până atunci, în articolul viitor, vă invit să pășim pe un alt drum care se deschide în calea omenirii.
2 comentarii
Omul nou este Iisus Hristos, cel in treime slavit, impreuna cu Maica Sa, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Restul, orice, e o creatie a omului vechi, adamic, in ispita diavoleasca de „a fi ca Dumnezeu”, indemnul sarpelui in Eden.
Indiferent de ce planuri avem noi pentru noi, din punct de vedere biologic omul nou se poate diferenția ca specie distinctă doar în următoarele condiții: 1. să fie suficient de diferita biologic de specia actuala, 2. sa fie adaptata la un anumit mediu (terestru, acvatic, spațiu, etc), 3. să se poată reproduce natural (fără intervenție tehnologică). Astfel, putem asista la o divizare a speciei si apoi la supunere rezultantelor la selecția naturală.
Însă… adaptarea noastră cea mai de preț e inteligența. Nu există în lumea vie adaptare mai puternică ca asta căci ea reprezintă instrumentul de adaptare la orice mediu, așa că nu aș miza foarte mult pe adaptări biologice ale trupurilor noastre ci mai de grabă pe o dezvoltare a minților noastre în așa fel încât chiar dacă ne vom naște în continuare oameni să putem mai apoi controla avataruri virtuale, mecanice sau biologice, ca pe niște costume / exoschelete pe care sa le schimbam în funcție de mediul în care vrem să acționăm… Omul viitorului s-ar putea reduce la o capsula nemuritoare de conștiință… restul fiind doar materie modelată pentru nevoile noastre cognitive.