Un ecologism viabil(timp de citire: 5 minute)

Până la momentul scrierii acestor rânduri, iarna s-a dovedit a fi una blândă, un fel de relație amoroasă între o toamnă târzie, sumbră, și o primăvară precoce, capricioasă. Prognozele meteo spun că finalul lui ianuarie și luna februarie vor fi mai aproape de caracteristicile anotimpului rece.

Pe de o parte, mi-a părut bine. Factura la gaz a fost mai mică, iar ca șofer n-am avut de înfruntat drumuri alunecoase. Pe de altă parte, copilul din mine și-ar fi dorit să se joace un pic cu zăpada. Iar din postura de agricultor analizez gânditor cum vor fi afectate culturile de anul acesta în lipsa zăpezilor și a gerului, respectiv ce vor face pomii ai căror muguri sunt gata să plesnească.

În paralel cu toate acestea, îi ascult pe cei ce neagă că ar fi schimbări climatice aducând drept exemplu alte ierni la fel (sau chiar mai) blânde. Și, desigur, îi văd și pe cei ce consideră că ne apropiem de punctul dincolo de care nu mai există cale de întoarcere, ce cântă prohodul Mamei Terra și cer să se ia măsuri urgente pentru a opri lucrurile înainte de a fi prea târziu. Toate asezonate cu războiul ce, iată, are deja aproape un an și care a pus pe jar planurile energetice ale Europei.

Pentru că, da, unul dintre vârfurile de lance în lupta pentru o climă mai curată vrea să fie UE. Ceea ce nu e rău. Desigur, putem discuta deschis despre ce înseamnă energie verde și dacă cea atomică se califică pentru această etichetă. Putem discuta, la fel de deschis, despre ce înțelegem prin „nepoluant”. Ne referim doar la exploatare? Luăm în calcul și producția? Resursele? Sunt soluțiile actuale suficient de verzi, sau reprezintă doar o tranziție spre ceva și mai ok? În ce măsură tranziția de la un tip de energie la alta urmează un drum natural și în ce măsură este ea mânată de interese? Știu, am fost troll la ultima întrebare: orice schimbare petrecută de la începuturile organizării sociale a omenirii și până acum a fost ghidată de anumite interese. Și asta e firesc, oricât am fi de măcinați de paranoia.

Întrebările de mai sus reprezintă doar un prim pas. Urmează apoi cele legate de posibilitatea de a asigura o infrastructură capabilă să acopere nevoile. Știu, la fel a fost și în trecut, când au luat avânt celelalte surse de energie și de combustibil, cele la care încercăm să renunțăm acum. Nu s-a făcut totul peste noapte. Atâta doar că, atunci, oferta de energie și combustibil a crescut oarecum în paralel cu creșterea nevoii. Acum, nevoia există și este imperioasă. Ba chiar cere tot mai mult de la un an la altul. Așa încât infrastructura trebuie să înlocuiască practic peste noapte ceea ce există, altfel riscându-se probleme economico-sociale ce se pot dovedi catastrofale. Într-un sistem global, efectul de domino se resimte dur de tot. E drept că și are șanse mult mai mari să fie contracarat, decât într-un sistem național (semi)închis. Și mai sunt și alte probleme de discutat, cum ar fi soluțiile de backup în cazul situațiilor limită (căderi masive de zăpadă ce izolează multe zile comunități întregi, inundații catastrofale etc.).

Totuși, dincolo de toate cele de mai sus, problema principală consider că are de-a face cu actorii schimbării. Da, UE și-a asumat modificări radicale (puse puțin în standby de actualul război). Mai sunt și diverse alte state de pe glob care fac același lucru. Dar și presupunând că ele ar reuși, miraculos, să reducă la zero poluarea, asta n-ar produce decât schimbări mici. Pentru că vorbim despre un ecosistem unde intră și China. India, o serie de alte state din Asia, America de Sud și Africa. O bună parte a populației de scolo trăiește în sărăcie. Sunt țări ce se dezvoltă (sau se vor dezvolta în viitor) și vor trece prin etape similare celor prin care a trecut Occidentul, respectiv fostele state socialiste. Până vor ajunge ele la nivelul de dezvoltare socio-economică la care să spună „da, ok, hai să încercăm să devenim mai eco”, vor trece decenii bune. Ce facem până atunci?

În epoca globalizării, sloganuri de tipul „hai să revenim la un mod de viață cât mai natural” reprezintă o rețetă garantată pentru un dezastru economic, respectiv o ipocrizie față de țările ce, încă, sunt la începutul urcușului pe dealul unei bunăstări sociale generalizate.

Personal, nu văd un viitor sumbru. Am încredere că se vor găsi soluții. Omenirea a dovedit-o de-a lungul evoluției sale. Sigur, pot apărea sincope. Dar sunt convins că le vom depăși, câtă vreme vom judeca rațional, nu emoțional, și vom analiza implicațiile macro ale oricărei schimbări. Nu cred că soluția este să negăm schimbările climatice, dar nici să tăiem tot ce ne vine în cap. Ambele soluții le văd rețete perfecte pentru dezastru. Cred că e nevoie să regândim sistemul energetic. Și cel legat de producție, alimente etc. Și da, trebuie să fim activi, nu să tărăgănăm lucrurile. Dar consider că una dintre preocupările principale este nu cum să-i convingem pe oameni să treacă la sisteme energetice pe care nu și le pot permite, apelând doar la „spiritul civic”, ci să găsim soluții suficient de ieftine încât să poată fi implementate și în țările cele mai sărace. Să oferim soluții viabile înainte de a cere rezultate. Altfel, ele nu vor funcționa.

Să mergem înainte, nu înapoi. Și să gândim soluții de ansamblu, nu heirupiste.