Vârsta universului este estimată a fi undeva în jurul a 13,7 miliarde de ani.
În bucățica de univers asupra căreia am reușit să aruncăm cât de cât un ochi sunt vreo 2.000 de miliarde de galaxii, cuprinzând o medie de 400 de miliarde de stele fiecare.
Elementele de bază care ne compun sunt printre cele mai răspândite din univers: hidrogen, oxigen, azot, carbon. Unde carbonul este extrem de „lipicios”, creând ușor legături cu alte elemente. Adică, dacă ar fi să găsim elementul pe care să avem cele mai mari șanse să ne bazăm crearea vieții, el ar fi candidatul ideal.
Vorbim, așadar, despre un interval de enorm, o dimensiune colosală a universului și ingrediente extrem de comune pentru viață. Și, atunci, unde sunt celelalte specii inteligente ale universului? De ce nu am întâlnit niciuna până acum, nici n-am descoperit indicii ale lor?
Sigur, există ufologia, există unele enigme cărora încă nu li s-au găsit deocamdată explicații satisfăcătoare, iar de aici ar putea veni replica: „Există indicii!”. În lipsa unor dovezi irefutabile, însă, îmi permit să rămân sceptic, să-mi vină greu să cred că eventuala întâlnire cu alte ființe se face „pe ascuns”. Nu de alta, dar în ziua de azi oricare dintre noi poate studia cerul și spațiul la un nivel suficient de satisfăcător încât să descopere eventualele semne specifice existenței extratereștrilor în proximitatea noastră.
Așadar, în toată imensitatea asta spațio-temporală, nu s-a găsit loc decât pentru noi?
Firește, este și aceasta o posibilitate. Cu o probabilitate destul de mică, dar este.
Și atunci? „De ce tac civilizațiile extraterestre?” ca să parafrazez o carte cunoscută.
Să mai vedem niște cifre, zic. Pământul are vreo 4,5 miliarde de ani. Primul organism unicelular a apărut la vreun miliard de ani după asta. Iar primul organism pluricelular ‒ abia acum vreo 600 de milioane de ani. Adică a fost nevoie de vreo 3 miliarde de ani ca să ajungem de la un organism unicelular la unul pluricelular. Care organisme pluricelulare au tot evoluat, până la un punct, după care… s-a dat reset. Fiindcă au fost cinci extincții în masă, ultima în urmă cu 65,5 milioane de ani în urmă. Și evoluția a luat-o de la capăt ajungând, la momentul actual, să perfecționeze o specie cum e cea umană. Care, în paranteză fie spus, a cunoscut și ea diverse „versiuni”, până ce una dintre ele s-a dovedit a fi cea mai „fiabilă”. Dar pare să fi trecut, la rândul ei, prin cel puțin o „gâtuire genetice” (population bottleneck), în urma căreia numărul indivizilor a fost redus drastic, riscul ca omenirea să pună punct acolo fiind foarte mare.
Să nu uităm nici faptul că, la momentul actual, am ajuns la stadiul la care putem distruge civilizația umană cu doar câteva bombe, asta în condițiile în care abia am ridicat un pic perdeaua ca să dăm un ochi la ce e în jurul planetei noastre. Să luăm în considerare inclusiv posibilitatea atingerii Singularității tehnologice într-un viitor nu prea îndepărtat. Și să nu uităm că, atunci când ne uităm departe, în adâncurile spațiului, noi vedem ce era acum sute și mii de ani, nu ce e acum acolo.
Iată, așadar, doar câteva elemente care arată că drumul de la originea universului până la o civilizație suficient de avansată încât să-și facă simțită prezența în univers este unul lung și anevoios, care se poate mereu bloca (provizoriu sau permanent). Vorbim despre intervale de timp față de care viața noastră ‒ a civilizației noastre, chiar! ‒ reprezintă o simplă clipire. Și despre distanțe față de care abilitatea noastră de a ne deplasa este nesemnificativă.
În final, nu trebuie neglijat, cred eu, nici conceptul „Pădurii Întunecate”, adică ideea conform căreia fiecare civilizație suficient de avansată stă cuminte pe fundul ei, încercând să nu fie observată, pentru a nu deveni potențială victimă pentru o alta, care ar afla unde se găsește, ce cunoștințe are și, astfel, ar putea s-o distrugă.
Așadar, civilizațiile extraterestre s-a putea să fie prea departe ca să le auzim, prea fragede ca să știe (încă) să „vorbească”, ori suficient de precaute.
Și ar mai fi câteva variante, izvorâte din posibile Singularități tehnologice, ori din ce considerăm noi a fi „inteligență” și ce fizică știm la ora actuală vs. ce consideră ele a fi „inteligență” și ce fizică știu ele.
Oricât ni s-ar părea nouă „de bun simț” să întâlnim extratereștri dacă ei există, dacă luăm în calcul cele de mai sus, s-ar putea să fie un lucru mult mai dificil decât ne-am dori.
