Andreea Sterea
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, am luat-o la țintă pe Andreea Sterea, editoare Crux Publishing și, ocazional, scriitoare.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
Primul text pe care l-am împărtășit cu adevărat altcuiva, dincolo de compunerile și eseurile școlare, a fost o poveste polițistă scrisă în engleză prin clasa a unsprezecea. Era despre o tipă condamnată pentru o crimă pe care nu o comisese, închisă într-un penitenciar, care reușește să evadeze cu ajutorul celor trei colege de celulă prin manipularea gardienilor, exploatarea rutinei zilnice a închisorii și crearea unor diversiuni. Aventură, suspans, un pic de nebunie – exact ce-mi plăcea la momentul respectiv. L-am citit unor prieteni, iar reacțiile lor au fost foarte pozitive.
De scris, scriu din copilărie, dar Zebra a fost o povestire compusă după toate canoanele, cu nenumărate rescrieri, cercetare criminalistică, alte cărți citite pe deasupra, știi tu, tot tacâmul. Acum ar părea neplauzibilă, probabil, dar la vremea ei m-a amuzat teribil. Literatura polițistă și de suspans a fost și va rămâne marea mea dragoste. După ce am devorat toată colecția Agatha Christie, Chandler, Chase și alți maeștri ai genului, normal că m-am orientat spre povești din această zonă a suspansului.
Confesiunile domnului Freejoy, de Șerban Andrei Mazilu, Andreea Sterea
La un moment dat, mă jucam cu ideea unui cuplu de oameni foarte bogaţi care rezolvau crimele din orașul lor ca să ajute poliția, un soi de Tommy și Tuppence combinați cu Batman, dar în America modernă. Cred că am gândit una sau două intrigi, nu le-am scris niciodată și, viața fiind viață, m-am concentrat pe alte priorități. Dar mi-am luat revanșa în Confesiunile domnului Freejoy.
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Nu, n-am fost trimisă niciodată la cratiță, nici în legătură cu scrisul sau cu editura, nici în legătură cu celelalte aspecte ale vieții mele profesionale. Nu pe față, cel puțin. Poate că unii or fi gândit-o, dar n-au avut niciodată curajul să mi-o spună direct. Speranța mea e că oamenii din jurul meu au realizat rapid că locul meu este exact acolo unde am ales eu să fiu în acel moment și au acceptat asta fără mari bătăi de cap.
Dar numai pentru că nu am fost trimisă la cratiță nu înseamnă că nu îmi place să stau pe lângă ea. De fapt, îmi place foarte mult. Cel mai bine gătesc pentru alții, iar asta ți-o pot confirma toți oamenii din sau de pe lângă editură. Am găzduit atâtea mese în weekend pentru cei apropiați că le-am pierdut șirul. Uneori gătesc doar ca să mă relaxez și să elimin stresul, alteori numai ca să mă distrez. Se știe despre mine că nu mă dau în lături nici de la mâncat, nici de la experimente culinare.
3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Conform celor din jurul meu, în bucătărie mă descurc la fel de bine ca la tastatură – poate chiar mai bine dacă îmi iau și o zi liberă. Dacă ar fi să ajung „la cratiță”, fără vreo urmă de regret, aș pregăti o reinterpretare delicioasă de maque choux. Este o rețetă clasică din bucătăria cajun, pe care am descoperit-o la unul dintre evenimentele din seria Călătorii gastroliterare, organizate de AIVI și Perfectiv în parteneriat cu ArtLIT, pe care am personalizat-o acasă. În loc de cârnații folosiți în Louisiana, eu am pus creveți. Combinația de dulce, sărat și iute mă face foarte fericită.
Rețeta mea reinterpretată de maque choux cu creveți:
Ingrediente:
- Porumb dulce, proaspăt sau din conservă. Eu merg pe 2 conserve pentru 3 porții generoase.
- 400-500 grame de creveți decorticați (proaspeți dacă vrei să impresionezi cu adevărat).
- 2 ardei grași (unul roșu și unul verde pentru un strop de culoare), tăiați cubulețe.
- O ceapă (medie, să simți aroma).
- Usturoi zdrobit (cât să fii sigură că nimeni nu poate fi atacat de vampiri pe drum înapoi acasă), așa că aș zice 3-4 căței grași, pune și mai mulți dacă crezi că fără usturoi viața n-are nici un sens.
- 200 de grame de smântână de gătit (acest „aracet” al bucătăriei, ca să îl parafrazez pe chef Florin Dumitrescu)
- Sare, piper, condimente cajun (dacă vrei să impresionezi), și boia iute, dacă te simți aventuroasă.
Cum se face:
- Sotezi legumele: Într-o tigaie mare, călești ceapa, usturoiul și ardeiul într-un pic de unt.
- Adaugi creveții: Când legumele s-au înmuiat, intră creveții în scenă. Îi sotezi până devin roz și texturați.
- Adaugi porumbul: Sotezi și iar sotezi, verifici (poți să și improvizezi), având grijă ca porumbul să nu rămână cu gust de „porumb rece din conservă, bleah” dar nici creveții să nu se gătească atât de tare încât să nu mai știi ce-i cu ei pe lumea asta.
- Finalul cremos: Smântâna intră la sfârșit pentru a lega toate aromele. Dai un clocot, lași să scadă, amesteci bine, condimentezi generos și, gata, maque choux reinterpretat!
Eu am pus pe masă acest preparat la o mică întrunire și a mers de minune, mai ales dacă invitații tăi sunt amatori de fructe de mare. Dacă nu sunt, mergi pe versiunea cu cârnați afumați.
Și, ca să îți răspund la cealaltă parte a întrebării, fiind extraordinar de gurmandă, visez de foarte multă vreme la o terasă micuță, discretă și cochetă, în care se mănâncă cele mai ciudate sandvișuri, iar lumea se bucură de gusturi și arome simple, dar combinate șmecher. Am și o versiune reinterpretată de hot dog, deci îți dai seama. Asta aș fi făcut dacă aș fi ajuns la cratiță: aș fi gătit și-aș fi făcut și o afacere din asta.
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
Sunt complet neîndemânatică la capitolul lucruri practice. Singurul lucru manual la care mă pricep, cât de cât, e cusutul, și asta numai dacă pică nasturii de pe mine. Dacă însă m-aș fi trezit la șaibă, probabil că aș fi găsit o cale să transform totul într-o activitate creativă. Cel mai probabil, din mâinile mele ar fi ieșit bijuterii sau obiecte decorative făcute din șaibe. Cine știe, poate aș fi inventat o linie exclusivistă de „industrial chic” și aș fi adus puțină distracție într-un mediu exclusiv utilitarist. La final, tot arta ar fi câștigat – chiar și în mijlocul atelierului.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
Cel mai valoros sfat legat de scris l-am primit de la Oliviu Crâznic prin 2013-2014, când puneam cu Andrei bazele editurii Crux Publishing. A fost o lecție despre ce contează cu adevărat atunci când construiești o poveste care să prindă cititorii de mână și să îi țină aproape pe tot parcursul călătoriei. Mi-a explicat clar și cu exemple la ce să mă uit ca editor, dar și ce ar trebui să iau în considerare dacă aș fi scriitoare.
Am reținut și respectat cu sfințenie aceste repere: o idee fabuloasă, un worldbuilding solid care să dea viață lumii în care se desfășoară acțiunea, personaje tridimensionale care să fie mai mult decât simple clișee, dialoguri plauzibile, o acțiune palpitantă care să țină cititorul pe marginea scaunului, momente de introspecție care să adauge profunzime și un final alert care să lase în urmă o notă pozitivă – nu neapărat fericită, dar cu sens. Aceste principii m-au ghidat în munca mea și, sincer, cred că fiecare autor ar putea beneficia de ele. Sunt bucuroasă că am avut privilegiul să le învăț și să le aplic, fie ca editoare, fie ca scriitoare.
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
Cartea – sau mai bine zis, seria – pe care aș reciti-o la nesfârșit fără să mă plictisesc este Turnul Întunecat de Stephen King. De fapt, deja am citit-o de 9 ori și o voi mai citi de zece ori fără ezitare. Asta nu este o metaforă. Suntem unii pe lumea asta care ne-am propus să citim Turnul Întunecat de fix nouăsprezece ori în timpul vieții noastre. Fanii știu de ce. Turnul este genul de poveste care îți rămâne în minte, care îți dezvăluie ceva nou la fiecare lectură, care te ia prin surprindere de fiecare dată, mai ales dacă între două călătorii mai citești și altceva de King care se leagă de Turn – și mai toate cărțile lui se leagă într-un fel sau altul.
Multiversul, personajele, simbolismul și modul în care toate firele narative se împletesc cu alte și alte povești… totul e magic. Pentru mine, personajele seriei sunt ca niște prieteni vechi pe care îi regăsesc mereu cu bucurie și cu un sentiment de familiaritate profundă, deși sunt pregătită să fac cunoștință cu ei din nou, de fiecare dată. Orice pelerinaj la Turn pe care l-am făcut până acum s-a simțit ca și cum l-aș fi făcut prima oară.
Printre celelalte titluri pe care le recitesc destul de frecvent se numără Hyperion de Dan Simmons, cele șapte romane ale lui Chandler, La răsărit de Eden a lui Steinbeck, Abatorul 5, Jocul lui Ender, Trainspotting, și mai sunt. Plus cărțile autorilor Crux pe care le mai recitesc din când în când din pură plăcere.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
Să aleg un singur film pe care să-l revăd fără să mă plictisesc e la fel de greu ca și cu cărțile, pentru că am multe filme văzute pe care le revăd cu același drag ca și prima oară. Kill Bill Vol. 1, cu nebunia lui Tarantino, estetica lui brutală și coregrafia de luptă impecabilă e un favorit clar. American Beauty mă (re)cucerește de fiecare dată.
Am revăzut recent Starship Troopers și Darkest Hour chiar în plină febră electorală. De douăzeci de ani încoace mă uit la trilogia Lord of the Rings (versiunea extinsă, să fie clar!) în fiecare an în ianuarie, chiar după sărbători, ca să îmi cresc singură speranța în umanitate. Nu vrei să știi de câte ori am văzut seria Harry Potter. Apoi, dacă chiar vreau spectacol, nu pot să ignor Al cincilea element, Star Wars, cel puțin trei filme din seria Avengers și tot așa. Mă bucur mult că nu m-ai întrebat ce seriale revăd o dată la câțiva ani, tot ca să îmi cresc singură speranța în umanitate :D.
Știu că unii dezaprobă chestia asta cu recititul de cărți și revăzutul de filme, dar nu cred că mă pot sătura curând de 12 oameni furioși, Lista lui Schindler, Leon și câte și mai câte. Din punctul meu de vedere, astfel de cărți și filme sunt prieteni, sunt familie. Cum să nu-i reîntâlnești măcar o dată la câțiva ani? Cum să nu te bucuri să-i revezi? Ce dacă îi cunoști, tot ai tăi sunt!
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Deși cel mai recent titlu care poartă numele meu pe copertă este Apiscalips de G.P. Ermin, acolo am jucat rolul de jurnalistă, nu chiar de scriitoare. Am muncit mai mult să găsesc surse pentru știri și să mă asigur că proiectez cifre corecte și informații plauzibile decât să scriu propriu-zis.
Apiscalips de G.P. Ermin
Așadar, Confesiunile domnului Freejoy rămâne pentru mine proiectul la care chiar am contribuit cu literatură. A fost o experiență extraordinară pentru mine, pentru că am avut ocazia să mă joc cu toate elementele pe care le iubesc: literatura polițistă, investigațiile, atmosfera noir și hard boiled, proceduralul, referințele și intertextualitatea, etc.
La acea carte chiar am scris și am trăit toate emoțiile, angoasele, frustrările, îndoielile și certitudinile unui scriitor de ficțiune. A fost o plăcere să creez un personaj, o poveste, aventuri, fire narative, încurcături detectivistice, intrigi secundare, tot tacâmul. Ca să o spunem pe cea dreaptă, Andrei Mazilu mi-a construit un teren de joacă absolut generos, deci nu pot decât să-i fiu recunoscătoare că m-a lăsat să-mi fac toate mendrele cu romanul meu polițist împletit în romanul lui dark fantasy.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
E greu de scris ceva după cele împărtășite, mai sus, de co-autoarea volumului. Având eu însămi niște experiențe de scris la patru mâini (sau două tastaturi), știu cât de greu e să creezi un text unitar, să păstrezi suspansul de-a lungul firului narativ, să țeși, apoi să destrami ițele acțiunii, să creezi personaje vii, convingătoare. N-aș recomanda Confesiunile domnului Freejoy celor mai slabi de inimă, dar cu siguranță l-aș recomanda amatorilor de literatură horror dar și noir, ori dark fantasy.
Titlu: Confesiunile domnului Freejoy
Autori: Șerban Andrei Mazilu, Andreea Sterea
ISBN: 978-606-9027-19-6
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2023
Număr de pagini: 400
Prezentarea editurii
În Deuxterre, un tărâm în care practicile religioase și oculte sunt interzise prin lege, iar autoritățile îi arestează chiar și pe curioși, prezența misteriosului domn Freejoy este pe cât de ironică, pe-atât de necesară. Investigând un lanț de sinucideri bizare, Adelind Ness se vede nevoită să accepte târgul cu acest ciudat negustor „de antichități” pentru a descoperi adevărul. Împreună cu el și alte personaje la fel de neobișnuite, tânăra arhitectă se trezește trăind o aventură nebunească, plină de enigme și pericole, entități din alte lumi și răspunsuri care nu fac decât să genereze și mai multe întrebări, totul culminând într-o confruntare pe care niciodată nu ar fi putut să și-o imagineze.
***
Ocult? Check! Ritualuri, magie neagră, pentagrame, demoni ai lumii noastre și ai celei de dincolo? Check! Lovecraft vibe? Check! Condei? În dublu exemplar chiar, ceea ce nu poate fi decât o încântare! Romanul Confesiunile domnului Freejoy este un regal fantasy, menit să completeze cu un nou titlu un multivers care a început di grande cu romanul Anotimpul pumnalelor.
Germin Petcu – scriitor
***
Am stat și m-am gândit cu ce să asemăn peripețiile protagoniștilor din romanul Confesiunile domnului Freejoy de Andrei Mazilu și Andreea Sterea. American Gods („Zei americani”), de Neil Gaiman, a fost răspunsul firesc. În fond, entitățile care uneltesc și se sucesc, se înfruntă mai mult sau mai puțin fățiș, și influențează soarta lumilor, sunt prezente și între aceste pagini. Îndrăznesc să prezic că și fandom-ul Marvelverse nu se va da în lături de la lectură, iar aceasta îi va fi pe plac. Am găsit suficiente trimiteri care să mă facă să mustăcesc.
Iulia Dromereschi – traducătoare, jurnalistă culturală, fondatoare AIVImedia.hub
***
Romanul Confesiunile domnului Freejoy ar putea concura cu ușurință cu bestseller-uri SF&F din zona anglo-saxonă, și cred că asta spune totul despre felul în care Andrei Mazilu și Andreea Sterea reușesc să dea naștere unei povești detectiviste cu iz lovecraftian. Dacă v-au plăcut Sandman al lui Neil Gaiman ori Lucifer al lui Tom Kapinos, cu siguranță veți fi fascinați și de Ruan Freejoy, misteriosul proprietar al magazinului Antique Fantastique.
Avem aici de-a face cu o poveste în care fantasy-ul și horror-ul se îmbină cu mystery-ul clasic, într-un cadru Art Deco desăvârșit, cu jazz, blues, Black Sabbath și AC/DC ca fundal sonor, iar scriitura explozivă a celor doi autori cucerește prin ritmul alert, atmosfera noir și scenele cinematografice.
Alexandra Medaru – scriitoare, poetă, jurnalistă culturală
***
Confesiunile domnului Freejoy se constituie într-o cronică de investigație în tandem, cu iz de noir și hard-boiled, desfășurată în planul realității perceptibile și al celei supranaturale. Eroii noștri – un detectiv cel puțin excentric și o tânără arhitectă impetuoasă – evoluează prin viscerele unei flamboaiante lumi gaslamp fantasy cu iz habsburgico-interbelic. Protagoniști noi și personaje deja cunoscute din multiversul lui Andrei Mazilu încearcă să reziste împreună forțelor malefice oculte, într-o disperată confruntare dintre licărul umanului și întunericul și oroarea abisului.
Marius Andrei – promotor cultural
