Aleodor închise din nou precipitat caietul. Dacă era vorba despre vreo glumă, era una foarte proastă. Se întrebă ce ar fi trebuit să facă. Să se prefacă, în continuare că nu a citit nimic. Dar cum să ascundă tulburarea care-l cuprinsese? Femeia aceasta era, indiscutabil, lipsită de discernământ. Pentru că nimeni, dar nimeni întreg la mine, în nici o circumstanţă, nu ar fi scris aşa ceva. Iar dacă totuşi ar fi scris, asemenea rânduri nu ar fi fost arătate nimănui. Nici fratelui, nici părintelui, nici soţiei sau bărbatului, nici fiului, cu atât mai puţin vecinului… Nimănui. Lucrurile stăteau astfel: trebuia să plece de acolo urgent şi să dea de înţeles că nu a citit nici un rând. Dacă s-ar ridica acum de la masă şi ar ieşi iute pe hol şi apoi pe palier, fireşte că ar da de bănuit Irinei cum că s-a speriat de ceva. Adică de conţinutul afurisitului de caiet. Deşi îi era tot mai clar că Irina nu avea toate ţiglele pe casă, ştia că ar fi înrăutăţit lucrurile printr-o plecare bruscă. Ar fi fost posibil să-l urmărească pe palier, cu caietul în mână, să strige după el că mai are de citit, ba chiar, ce grozăvie, să înceapă să declame în gura mare tâmpeniile scris acolo. Ar fi trebuit să dea fel de fel de explicaţii, ar fi aflat şi bărbată-su iar scandalul ar fi ajuns până la urechile Securităţii. Nu, mai bine să şadă liniştit, Irina se va întoarce de la bucătărie cu cafelele, el va trage de timp, se va preface că nu a citit nimic şi va evita prin orice tertip să deschidă acel caiet. Îi va spune apoi că va trebui să plece. Va pretexta că trebuie să apară prietena lui, îi va spune că Amalia poate să sosească din clip în clipă. Orice. Important era să plece rapid de acolo, păstrând o aparenţă de firesc şi, lucru important, să dea clar de înţeles că nu a citit nimic din caiet. Să dea de înţeles că nu a citit presupunea un efort din partea lui care ar fi putut fi interpretat ca atare. Mai bine să nu dea de înţeles, mai bine să rezulte din context că nu a deschis caietul. Dar cum naiba să construieşti un context veritabil şi favorabil? Sau un context care să pară veritabil. Din cuvinte, îşi spuse. Dacă am pretenţia că sunt scriitor, atunci trebuie să fiu în stare să construiesc, din cuvinte, un context veridic, în care eu să pot pleca liniştit către casă iar Irina să nu rămână cu impresia că am habar ce năzbâtii a scris ea acolo. Şi nici să nu mai simtă vreo dorinţă să-mi mai dea de citit ceva vreodată. Pot construi, din cuvinte, o altă realitate, îşi spuse el.
Se auzi o mişcare uşoară pe hol, uşa se deschise şi în sufragerie intră Irina purtând o tavă pe care se aflau două ceşti, farfurioare, linguriţe plus un ibric şi o chisea cu cuburi de zahăr. Iar aroma, aroma aceea… era chiar cafea veritabilă. Aleodor se întrebă cum, prin ce mijloace sau prin ce concurs de întâmplări reuşise Irina sau bărbată-su să facă rost de cafea veritabilă. Băuse aşa ceva doar de câteva ori în viaţă. Cafeaua, ca şi cărţile acelea ciudate, îşi spuse. Există, dar nu ne este clar de ce şi pentru cine. Undeva, prin lumea asta, cineva cultiva arbori de cafea, nişte amărâţi ai sorţii culeg boabele de cafea şi le aruncă în saci. Apoi fructele sunt prelucrate de alţi oropsiţi. Sâmburii de cafea intră în fabrici, acolo se prăjesc, se macină la diferite dimensiuni şi se ambalează. În lume se prepară cafele. În case, prin cafenele, prin automate de cafea. Cafeaua este băută de cei avuţi în dauna amărăştenilor. Capitalistul îşi însuşeşte în mod gratuit plusvaloarea muncii prestate de culegători. Ce s-ar întâmpla dacă nici un producător nu ar mai vinde cafea? Capitalistul ar muri de foame. Iar producătorul primar ar rămâne cu plusvaloarea numai bună să şi-o bage undeva. Şi ar bea la cafea până ar crăpa. La ce naiba este bună cafeaua asta?
– Cafea adevărată! strigă el cuprins de voioşie.
– Bărbate-meu a adus-o. O are de la un vaporean. O ţineam s-o dăm la vreun doctor, dar m-am cam săturat să mă tot împiedic de ea prin şifonier aşa că ieri am desfăcut punga. N-am pus zahăr în ea. Îţi pui tu cât pofteşti.
Irina turnă în ceşti. Se dădu foarte aproape de el. Îi simţea căldura trupului prin capotul acela subţire şi înflorat. Oare era conşientă de faptul că-l zădăra? Sau nici nu-i păsa. Fiicele Evei aveau talentul acesta de a stârni iar apoi să întrebe cu seninătate ce vină au ele. După ce umplu ceştile se retrase la locul ei. Dincolo de masă, cu spatele la uşa de la hol şi cu faţa către el.
– Sper să-ţi placă.
Aleodor îşi puse un cub de zahăr, se jucă cu linguriţa câteva momente apoi gustă cu grijă. Se strâmbă imperceptibil. Era cumplit de amară. Aromată şi amară. Se cădea să mai pună un cub de zahăr sau astfel s-ar fi făcut de râs? Preferă să o bea aşa. Mai gustă o dată, parcă începea să se obişnuiască. Nici algocalminul nu era aşa de amar, îşi spuse.
– Mmm… excelentă cafea… excelentă… rosti el privind-o în ochi pe Irina. Ea roşi.
– Mulţumesc…
– Chiar este, nu am mai băut de nu ştiu când aşa ceva…
Şi nu minţea de loc. O asemenea cafea amară, fie ea şi veritabilă, nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai băuse. Aşeză ceaşca pe masă şi dădu să continue să spună ceva, orice, să vorbească în neştire, să se depărteze în cuvinte de caietul acela nenorocit.
– Eu cred că… începu el dar Irina îl întrerupse.
– Ai citit ceva din caiet, cum ţi s-a părut?
Rămase cu gura căscată preţ de două clipe.
– A… Nu, nu am citit, nu… adică, am închis caietul pentru că… nu ar fi fost frumos ca să citesc jurnalul tău în lipsa ta.
Se bâlbâise atât cât trebuie. Să pară un pic stânjenit. Să dea impresia că el crede că în acel jurnal se ascund doar secrete siropoase de femeie cu frustrări ţărăneşti. Şi să dea impresia că el este un cavaler, un om cu principii, un om căruia încălcarea acestora îi era cea mai mare şi înfiorătoare povară.
– Îţi citesc eu, insistă Irina.
– Nu… încă nu, uite, nu vreau să mă înţelegi greşit, ăăă… ştiu de la cenaclu, lectura cu voce tare presupune un anumit ritual, o anumită tonalitate… n-aş vrea să ratezi textul din pricina asta… Adică nu textul, vreau să spun, să nu ajungem în situaţia în care eu să nu pot înţelege despre ce este vorba.
Se cam poticnea în cuvinte. Trebui să-şi recunoscă faptul că se comporta, de fapt, jalnic. Nu avea nici un plan prin care s-o împiedice pe Irina să citească. Decât să recurgă la gestul suprem: să se ridice de la masă, să se scuze atât cât putea de bine şi să plece pur şi simplu spre casă. Şi să uite că există o femeie cu numele de Irina. S-o evite pe viitor. Să plece chiar din bloc pentru câteva zile. Să dea de ştire că pleacă la munte, în concediu. Şi să se mute la vreun coleg de serviciu. Ar fi plecat la Amalia, dar fata stătea cu părinţii. Bine, şi ce scuză să inventeze pentru Amalia? Cum să se justifice în faţa ei pentru gestul de a pleca din bloc fie şi pentru câteva zile. Nu, mai bine să încerce să controleze incendiul acolo. În faţa Irinei. Să nu fugă ca un laş. La urma urmei, singur se băgase într-un joc periculos, cu o miză înşelătoare şi de aceea cu atât mai mult înfricoşătoare. Dintr-un ipotetic flirt care ar fi putut evolua până la o aventură, ajunsese la ceva teribil de complicat şi de fluid. Ca şi cum ar fi trebuit să se deplaseze printr-o mlaştină cu plauri falşi, plină de şerpi, de lipitori, de gângănii fără nume. Şi fiecare pas putea să fie ultimul. Dar ultimul în nenumărate moduri. Şi asta făcea ca jocul să pară cu atât mai înspăimântător. Cumva trebuia să iasă din acest joc tâmpit. Şi nu putea să iasă fugind, asta era clar.
– Uite… de fapt, deşi scriu, nu mă pricep să fac o analiză de text. Adică nu ştiu să spun prin ce anume un text se face plăcut sau dacă este de calitate sau prin ce păcătuieşte. Înţelegi? Să scrii este una, să analizezi este alta. Dar un critic bun te-ar putea ajuta.
Îi venea să-şi muşte limba. Ce tâmpenie, să amintească de un critic. Acuma ea va spune: dar tu, Aleodor, trebuie să ştii vreun critic, pe la cenaclu sau pe unde umbli tu. Recomandă-mă! Şi el va da din colţ în colţ. Dar măcar câştiga ceva timp. Poate că nu greşise. Dimpotrivă. Câştiga timp şi totul se termina în coadă de peşte. Ar fi evitat-o o vreme. Până la urmă apele trebuiau să se liniştească.
– Un critic bun poate face minuni, continuă el. Pe mine m-a ajutat enorm relaţia pe care o am cu criticul nostru, de la cenaclu.
Irina îl privea tăcută şi fără expresie. Faţa ei spunea tot atât de mult pe cât putea spune o coală de hârtie albă.
– Avem un critic la cenaclu, inistă el. Aş putea să te pun în legătură cu el, cred că te-ar putea ajuta, sunt sigur că te-ar putea ajuta… Fireşte, în limita timpului său… În fine, ce vreau să spun este că ai nevoie de o părere autorizată şi nu de un comentariu plat şi anost din partea mea. Adică, nu cred că aş fi în stare să spun altceva decât mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Înţelegi?
– Înţeleg, spuse Irina după câteva clipe. Numai că nu asta mă interesează pe mine. Eu vreau să-ţi citesc ţie ceva. Ce este atât de greu de priceput?
– Am strica totul, crede-mă…
Aleodor avea gura uscată. Sorbi din cafea şi, fără să mai stea pe gânduri, mai puse un cub de zahăr în ceaşcă.
– Mi se pare un pic amară, totuşi, rosti el prosteşte.
Irina se întinse după caiet.
– Nu, stai… crede-mă, am strica totul.
– Ce naiba să stricăm? întrebă Irina nedumerită. Ce te-a apucat?
– Trebuie să-ţi spun ceva! explodă el simţind cum brusc începe să asude.
Avea palmele atât de umede că ar fi putut spăla un cearşaf doar mototolindu-l între degete. Simţea că se afundă într-o mocirlă întunecată, formată din fermentarea timp de mii de ani a unor vietăţi necunoscute vederii, indescriptibile, cu forme puhave, cleioase. O mlaştină dezgustătoare în care se vârâse de bună voie. În situaţii disperate se cer reacţii pe măsură.
– Te iubesc! rosti Aleodor cu un glas de scapete.
Irina încremeni cu mâna deasupra caietului. Îşi întoarse lent privirea către el.
– Mă… ce? întrebă ea.
– Iartă-mă, răspunse el. A fost o prostie, ştiu… O prostie mare din partea mea… Nu mă lua în seamă, trebuie să plec… Iartă-mă, am să plec şi gata, nu va şti nimeni nimic şi nu te voi mai căuta vreodată… Am fost un dobitoc… Sunt un dobitoc…
Era ilogic. Nu el o căutase pe Irina. Era ilogic să-i spună că o iubeşte. De unde până unde? Abia de se văzuseră de câteva ori, abia de schimbaseră, până astăzi, câteva zeci de cuvinte. Şi ce, se gândea el, nu s-au văzut cazuri din astea? Dragoste la prima vedere. Dragostea este oarbă. Să se comporte prosteşte, aşa ar fi mai credibil. Ca un îndrăgostit idiot, capabil să venereze o jartea a femeii iubite dar care se cacă pe el atunci când o vede în carne şi oase. Da, era cea mai bună strategie. Să se comporte ilogic, aberant, să-i distragă atenţia de la caiet. Şi astfel ar fi putut şi pleca. Cu coada între picioare, dar ce mai conta. Important era să fie credibil. Bine, şi dacă îi va spune lui bărbată-su? Va veni ăla cu o falcă în cer şi una în pământ să-i ceară socoteală. Cu atât mai bine. Era de preferat un scandal pasional, cu urlete şi pumni şi tricouri sfîşiate decât vizita discretă a Securităţii. Iar cu Amalia? Va vedea el. La o adică, parcă nici nu-i mai păsa de Amalia. Cum să-i mai pese dacă ar fi ajuns în vreun beci umed, într-un loc în care ăia să-i pună tot felul de întrebări după care să afle ce răspunsuri au ei chef chiar din gura lui. Ar mai fi avut el timp şi dorinţă să se gândească la Amalia? Sigur nu. Aleodor era un om obişnuit. Ştia că nu va rezista unui interogatoriu al Securităţii. Aproape nimeni nu poate rezista durerii. Învăţase la şcoală că Ceauşescu fusese schingiuit de către zbirii Siguranţei, dar că nu-şi trădase niciodată tovarăşii. El, Aleodor, era un om mărunt în comparaţie cu Preşedintele. Cârmaciul, Geniul Carpaţilor, Soarele Patriei, Titanul Balcanilor, Iubitul Conducător şamd.
– Am fost un maaare prost şi-mi cer scuze încă o dată. Simt că prezenţa mea aici este indezirabilă, am să plec…
Mai gustă din cafea. Acum era momentul să se ridice. Acum, până nu spune Irina ceva. Ce ar fi putut să spună? Ce ar fi putut să facă? Să-i dea cu caietul în cap? Amuzant sau mai derabă ironic. Să-i spună la rându-i că-l iubeşte. Şi să sară unul în braţele celuilalt. Să se mozolească. Penibil şi ieftin. Poate să-l dea afară, cazul ideal. Să-l poftească să iasă afară şi să n-o mai caute vreodată. Hei, dar nu el o căutase… În fine, să-i spună câteva cuvinte pe un ton glacial. Să-i dea de înţeles că nu vrea să-l mai vadă vreodată. Aleodor nu făcea altceva decât să proiecteze dorinţele sale asupra Irinei. O privea ca şi cum ar fi dorit s-o hipnotizeze. Dă-mă afară, spunea privirea lui.
– Mă ce? întrebă din nou Irina.
– A fost o tâmpenie, ştiu, rosti el cu oarece exasperare. Sunt un dobitoc.
– Ai mai spus asta, observă calmă Irina. Nu eşti un dobitoc, rosti ea încet. Vrei doar să pari aşa şi nu prea îţi iese. Ce naiba ai vrut să spui cu aia? Încerci să pari într-un fel în care nu poţi fi. Tu nu mă iubeşti. Dar nu despre asta este vorba. Nu vreau nimic de la tine. Nimic altceva decât să-ţi citesc un fragment scurt din caietul ăsta blestemat. Ce poate fi atât de greu de îndurat? Chiar nu eşti în stare să asculţi cinci minute o doamnă care citeşte ceva?
– Nu, nu, sigur că pot… Dar nu văd rostul, de ce să citeşti?
– Pentru că aşa vreau eu…
Ochii Irinei se îngustaseră. Întinse mâna spre caiet fără să-l slăbească din priviri. Aleodor o privea fascinat, cu un rictus involuntar, abia schiţat. Pe scurt, arăta jalnic. Dar Irina nu părea să se sinchisească de disconfortul lui Aleodor. Doar îl privea rece, fără nici un fel de sentiment. Ca un laborant înainte de pauza de masă şi care studiază la microscop o cultură de mucegai. Mâna ei atinse caietul, îl apucă şi-l ridică de pe masă.
– Ţi-e teamă de acest caiet? Sunt doar cuvinte scrise în el.
– Nu mi-e teamă, rosti Aleodor cu gâtul uscat.
Ar mai fi băut un pic de cafea. Poate că în ibric se mai găsea ceva. Apucă ibricul. Avu o viziune: că o loveşte pe Irina peste cap cu ibricul. O dată, de două ori, de trei ori, până când femeia se prăbuşeşte pe covor, într-o baltă de sânge. Iar el ia caietul, îl arde, mărunţeşte scrumul, îl varsă în chiuvetă, dă drumul la apă, apoi verifică pulsul femeii. Irina zace moartă la picioarele lui. Are hainele pătate de sânge. În acel moment intră în apartament bărbatul femeii. Cum naiba îl cheamă? Şi aici viziunea i se destrămă. Reveni în realitate, acolo unde Irina îl aştepta necruţătoare, cu caietul în braţe. Îşi turnă, cu mâinile tremurând uşor, restul de cafea după care bău toată ceaşca dintr-o dată.
– Nu mi-e teamă, repetă el cu gura plină cu zaţ de cafea. Dar nu mai pot sta. Chiar nu mai pot sta.
Se ridică pe jumătate în picioare, cu un zâmbet prostesc pe chip, cu o expresie de om obidit, pus într-o situaţie fără ieşire, neştiind cum să reacţioneze. Realitatea îl depăşea din toate punctele de vedere. Depăşit la toate capitolele, şi tactic şi fizic, ar fi spus un comentator de fotbal.
– Nu pleci nicăieri, se răsti Irina, în mod cu totul neaşteptat. Stai jos şi ascultă!
– Stau jos şi ascult, bolborosi el şi se prăbuşi înfrânt pe scaun.
– Nu eşti întreg la minte, aprecie Irina. Ce te poate speria atât de mult la un caiet? Că-mi este limpede că din pricina asta vrei să pleci. Şi te comporţi total aiurea. Spune-mi, ai deschis caietul? L-ai răsfoit? Te-a deranjat ceva scris acolo? Fă-mă să înţeleg…
Toată drăgălăşenia ei dispăruse făcând loc unei expresii reci, uşor dezgustate. O caracteristică a oamenilor nebuni, îşi spuse Aleodor privindu-i chipul. De a trece rapid de la o stare la alta. Trebuie să fiu atent, să n-o provoc, să-i cânt în strună, s-o las să citească mizeriile alea, să-şi facă damblaua cu mine şi să mă lase în legea mea. Eventual mai am o şansă, mai am o carte de jucat. Mă pot duce eu direct la Securitate şi să raportez incidentul. Cea mai tâmpită alegere. Să mă vâr de bunăvoie în gura lupului.
– Termină cu aprecierile astea, contra-atacă el. Nu-mi este teamă şi nu am citit nimic, de câte ori să-ţi spun? Doar că va trebui, totuşi, să plec. Amalia trebuie să vină la mine, poate apărea din clipă în clipă, înţelegi?
– Cine naiba e Amalia? vru Irina să ştie.
– Prietena mea, răspunse el. Nu cred că o cunoşti.
– Ai o prietenă? Parcă spuneai că mă iubeşti, observă cu calm Irina. Ce să înţeleg de la tine?
– Păi… Te-am rugat să mă ierţi, a fost o prostie din partea mea. Regret enorm ce am spus. Mi se pare ireal şi imposibil de explicat felul meu de a mă purta faţă de tine.
– Sunt de acord că a fost o prostie pentru că de un lucru sunt sigură pe lumea asta. Nu despre iubire este vorba între noi doi. Pe scurt, ţi se rupe de mine. Bine, încă un lucru îmi este clar. Reacţia ta a fost indusă de teamă. Pot să jur că în lipsa mea te-ai uitat în caiet. Aşa cum te-am şi rugat, de altfel. Pentru numele lui Dumnezeu, ce te-a speriat acolo? Ce anume ai citit?
– Da, recunoscu el şoptit. Da, am citit. Şi orice om normal la minte s-ar speria de ce ai scris acolo.
Irina zâmbi. Faţa ei devenise iarăşi drăgălaşă şi plină de bunăvoinţă. Deschise caietul la prima pagină, dar cu privirea ţintă la Aleodor.
– Zici că e o grozăvie ce am scris eu? întrebă ea.
– Ştii bine că pentru mult mai puţin poţi intra în vizorul Securităţii.
Irina prinse a râde.
– Şi mai spui că eşti scriitor… Totul este o invenţie, înţelegi? Ce treabă are Scuritatea cu asta? Ceauşescu asasinat în 1989… Mare lucru. Orice om normal la cap ştie că Iubitul Conducător şi Far al Mulţimilor trăieşte bine mersi. Cum te poate răni o ficţiune? Poate doar dacă îţi doreşti foarte mult ca ficţiunea aceea să devină realitate… Atunci da, poţi fi rănit de propriile cuvinte. Sau de evenimentele imaginate de tine. Dar, repet, asta înseamnă să-ţi doreşti foarte mult ca o fantezie să devină realitate. Altminteri? Lămureşte-mă tu.
Aleodor o privea năuc. Irina nu părea deloc cu minţile risipite. Sigur, nebunii pot disimula foarte bine. Nebunii pot mima normalitatea. Imediat îi veni un gând şi mai ciudat: nebunii pot mima realitatea. Mai mult, pot mima realitatea care le convine. Sau pe care şi-o doresc. De aceea un om obişnuit, aşa cum era el, putea avea reacţii prosteşti în preajma unui nebun. Irina nu este în toate minţile, îşi repeta el. Altfel nu pot să explic acţiunile ei. De ce insistă atât de mult să citească prostiile alea? Bun, a inventat o poveste despre Ceauşescu, cum acesta a fost asasinat şi ce se alege de România mai apoi. Era cea mai bună dovadă de deviaţie de la normă. Nimeni nu ar fi putut scrie aşa ceva decât dacă raţiunea îi era serios afectată. Oricum femeile erau imprevizibile, aşadar se confrunta cu o situaţie cu atât mai dificilă de controlat. Irina trebuie să fie nebună, îşi spunea Aleodor.
– Nu am ce să lămuresc, răspunse el cu o voce plată.
– Ştiam eu că am dreptate! izbucni triumfătoare Irina. Aşadar, dragă Aleodor, pot să citesc un scurt fragment?
Aleodor dădu din cap resemnat. Irina îşi drese glasul şi începu să lectureze, cu vocea uşor cântată, ca şi cum ar fi recitat sau declamat un întins şi fundamental poem epic.
Trebuie să precizez din start că în 1989, în decembrie, Ceauşescu a fost asasinat de către un activist de partid, fost membru în CC şi care fusese tras pe linie moartă în urmă cu nişte ani. Asasinatul s-a produs în cârdăşie cu o clică formată din agenţi secreţi străini precum şi din reprezentanţi ai Securităţii. Mişcarea conspirativă care a dus la debarcarea Marelui Cârmaci a fost finanţată şi dirijată de către capii unei organizaţii secrete intitulată Frăţia Cumanilor. Această organizaţie nu urmărea altceva decât a restaura străvechiul regat al Cumanilor, fireşte sub o dinastie cumană. Pentru a nu provoca tulburări interne şi internaţionale, s-a hotărât ca ţara să se numească în continuare România, urmând ca într-o conjunctură favorabilă, să se schimbe denumirea în Cumania. Forma de guvernământ urma să fie regatul, dar la suprafaţă urma să se păstreze o aparenţă republicană. În fapt vorbim despre două ţări. Una vizibilă, numită simplu România, şi alta subterană, ocultă, numită la fel de simplu Cumania. Aceste două ţări se suprapun doar geografic şi în mare secret. Iar regele Cumaniei urma să fie cunoscut sub titulatura de preşedinte al României şi trebuia să ţină de neamul Basarabilor Întemeietori. Coborâtor pe linie bărbătească din Dokum, primul Han cuman ajuns aici, străbunul lui Tihomir şi al lui Basarab Întâiul. Am suficiente argumente pentru a demonstra cele de mai sus. Toate aceste argumente vor fi înfăţişate şi dezvoltate în acest jurnal. Pentru început am să amintesc doar un fapt: aveţi idee câţi oameni cu numele de Coman, Comănescu, Comăneci, Basarab, Basarabescu, Basarabeanu şi aşa mai departe, deci câţi oameni cu aceste nume se regăsesc în administraţia statului? Foarte mulţi. Sunt majoritari. Deja.
=va urma=
1 comentariu
Partea a 3a la fel de excelenta ca primele doua. In sfirsit aflam semnificatia titlului 🙂