Capitolul 1 – Una muerte violenta
Ramón – Septembrie 2019
____________________________________________________________________________
From: Ramón Medina Vega (ramon.medina.vega@mossos.gencat.cat)
To: Jimena Gutierrez (jimenaguti@yahoo.com)
Subject: Mi-era dor de-o vorbă
¡Hola, querida! ¿Qué tal?
Știi că eu mănânc fructe dimineața, nu? Proaspete, confiate, compot – oricum or fi, dar fructe. Ei bine, să-mi fie învățătură de minte să-mi mai schimb obiceiurile bune. Drept e că nu mai aveam decât o mandarină și un măr, dar ar fi trebuit să mă mulțumesc cu atât. Nu e ca și cum n-aș avea de unde să dau jos! Mi-am amintit însă că mi-a pus mama ieri la pachet o bucată din deliciosul cerdo ibericó cu care ne-a răsfățat la prânzul duminical în familie. Am descoperit că mai aveam niște roșii cherry și un pic de ceapă. Am făcut o salată cu ulei de măsline și un pic de oțet balsmic. Am luat două felii de pâine și le-am pus la cuptor gratulându-le și pe ele cu două picături de ulei. Ce mai, un prânz matinal regesc! Pe care și acum îl regret. Dar stai să-ți povestesc!
De-abia terminasem orgia culinară când a sunat telefonul. Un caz nou. O moarte violentă într-un restaurant pe Passeig Maritim. Echipa de criminaliști era deja pe drum către locul faptei, iar șeful a zis că nu avea nici un rost să mai trec pe la sediu. Am luat-o pe La Pineda și m-am oprit la benzinăria de la capătul podului să-mi iau o cafea. Dumnezeu să mă ierte, dar mortul nu pleca nicăieri!
Deși nu știam locul, l-am descoperit repede. Cele două mașini cu însemne ocupau prima bandă și aveau semnalele luminoase pornite. Mi-am dat seama pe loc că lucrez cu echipa lui Esteban. Îi place la nebunie să-și facă prezența vizibilă. „Să ne vadă ăștia când muncim, că și-așa au impresia că halim banii publici de pomană!”.
Am parcat și am aruncat o privire către cerul albastru și senin și marea nefiresc de calmă și m-am gândit că iar se ducea naibii o zi care ar fi putut să fie bună.
Restaurantul se numește Ubicación și e aproximativ la jumătatea distanței dintre strada 11 și Plaça de las Palmeras. Nu pe plajă, ci pe partea opusă a străzii. Mi se pare că am fost și noi odată aici, dar se numea altfel. Sau poate mă-nșel, cine știe? În orice caz, locul nu arată rău. E un pic mai mare decât ai crede privindu-l din afară. Are pereți de sticlă ușor heliomați. Sunt cinci sau șase mese pe terasa de afară, plus încă patru mici pe trotuar. Înăuntru mai sunt vreo zece. Este unul din acele localuri cu bucătăria deschisă situată în centru. Ceea ce justifică și starea semi-isterică în care se găsea amărâta de chelneriță care a ajuns prima la locul faptei. Femeia a descuiat ușa localului și i-au căzut ochii pe o scenă de coșmar. Bucătăria arăta ca după bombardament, iar în mijloc era bărbatul căzut lângă plancha, care încă radia puțină căldură. După cum îi arăta partea dreaptă a feței era evident că luase contact cu plita când era la putere maximă. Corpul, destul de masiv, purta urmele unei lupte acerbe. Omul nu s-a lăsat cu una, cu două. Tunica de bucătar pe care o purta era sfâșiată și murdară de sânge, sosuri și uleiuri. Mâinile, mari și cu degete groase, erau zgâriate și arse. Ospătărița crede că este noul chef angajat de curând, dar nu e sigură pentru că a fost incapabilă să privească prea mult grozăvia aceea. Nu că aș putea să o condamn.
Probabil că noi, ăștia care anchetăm crime, am căpătat un fel de imunitate, dublată de un simț macabru al umorului, care ne ajută să facem față oribilităților de care avem parte și care sunt în job description. Numai așa pot justifica tâmpenia care mi-a ieșit pe gură în momentul în care m-am apropiat și am privit mai atent victima. M-am uitat la capul bărbatului ars de plită și am murmurat ceva de genul: „L-au cam fript al punto, săracul…”. De-abia când l-am auzit pe Esteban sufocându-se de râs mi-am dat seama ce glumă proastă am slobozit. Și cum Dumnezeu pedepsește întotdeauna chestiile astea, mi-am amintit instant de micul dejun copios de care mă bucurasem. Din acel moment purcelul mamei a început să facă ture între stomac și gât. Și asta face și acum. Jur solemn că nu mai mănânc niciodată altceva decât fructe la micul dejun!
Stau la cea mai îndepărtată masă de pe terasă și mă lupt cu greața, având ca armă o apă plată în care am stors jumătate de lămâie. Asta în timp ce aștept ca oamenii lui Esteban să preleveze probele, iar medicul legist să ia corpul victimei de aici ca să pot să încep primele interogatorii. Și mă rog la Dumnezeu ca bietul om să nu aibă familie. Dacă mi-e groază de ceva în meseria asta, e momentul când trebuie să sun la o ușă și să-i spun omului care o deschide că nu mai e cazul să pună masa pentru doi de acum încolo.
Cu toate astea, locul nu e rău. Poate ar trebui să cinăm și noi aici. În fine, nu zilele astea…
***
Tudor – Septembrie 2019
Trecutul te ajunge întotdeauna din urmă. Sună ca o mantră proastă. De fapt, nu te ajunge. Pentru că nu pleacă niciodată de lângă tine. Stă acolo, pe scaun în autobuz, trântit pe canapea când te uiți la televizor, pe pernă, lângă capul tău, când vrei să dormi și nu ți se-nchid ochii nici lipiți. Doar că e tăcut și invizibil. Așteaptă să te simți în largul tău, să ai impresia că ai scăpat, că toate relele au rămas în urmă. Abia apoi scoate capul.
A fost o zi din aceea de mai bine nu era. Să fiu sincer, nimic nu anunța dezastrul de dimineață, când m-a trezit soarele răsărind. Știu că sună straniu, dar cam așa mă trezesc, cu soarele răsărindu-mi drept în față în cam fiecare dimineață de prin primăvară încoace, cu excepția momentelor, ce-i drept rare, când mai scapă Dumnezeu câte o furtună prin zonă. Dar de, dacă mi-e lene seara să trag jaluzelele, probabil mi-o merit. Mă rog, tot răul spre bine, așa ajung să-mi fac alergarea matinală, că dacă o ard aiurea mai mult prin pat mă lovește mai rău lenea.
Dintre toate iluziile pe care ți le-ai făcut atunci când ți-ai făcut bocceluța și ai venit aici, printre puținele care rămân sunt nisipul, soarele și marea. Mi-am tras pe mine un tricou jerpelit și niște bermude – și am luat-o spre țărm să mai ard din calorii. Plaja liniștită, lume puțină, alergători matinali cu care am ajuns să ne știm din vedere și să ne salutăm din mers, totul părea în parametri. Asta până m-am lovit de un nenea care insista să-și plimbe pe plajă ciobănescul german – un exemplar frumos, de altfel – ce ținea morțiș să latre cu furie la mare. Câinele chiar n-avea nicio treabă cu mine, dar eu am sensibilitățile mele din vremea copilăriei.
Când aveam vreo zece ani cred, eram cu ai mei la mare la un hotel făinuț undeva între Mamaia și Năvodari. Nu mai știu cum se cheama, dar am amintirea restaurantelor – avea vreo trei – cu diferite teme: românesc, libanez și italian. Într-o seară am ieșit să mâncăm la cel italian, la vreo 200 de metri de hotel, pe plajă. În așteptarea mult-visatei pizza m-am dus să mă zbengui un pic, că ai mei se aruncaseră într-o discuție serioasă, presărată pe alocuri cu ceva vorbe mai dure, așa că mă ignorau cu desăvârșire. Și cum mă învârteam eu pe acolo pe plajă, de nicăieri au apărut doi dulăi (cred că mi se pareau mie, prin ochii mei de copil) care m-au luat la alergat. Privind retrospectiv, cred că încercau să se joace cu mine, dar mie nu mi-a rezultat ideea de nicio culoare. Drept pentru care am rupt-o la fugă către masa unde stăteau părinții mei, urlând ca din gură de șarpe, și cu câinii alergând vioi și lătrând după mine. Mă rog, am scăpat nevătămat, dar am rămas cu sechele la combinația plajă-mare-câine. Iar aici, în Spania în general și în Castelldefels în particular, cred, sunt mulți câini. Partea bună este că în sezon este cam interzis să aduci câinele pe plajă. Partea proastă, că dimineața, când nu au aparut încă turiștii, localnicii cam ignoră interdicția.
Așa că ciobănescul german certându-se cu marea mi-a cam stricat cheful de alergat și începusem să o iau agale spre casă. Dar m-am lăsat ispitit de albastrul calm și liniștit și am băgat vreo 20 de minute de bălăceală, ridicată de ego-ul meu la rang de înot și m-am retras către „vastele” mele apartamente. Ghilimelele fac parte din autoironia cu care îmi tratez scorbura – că apartament mi-e greu să-i spun. În afară de dormit, încerc să-mi pierd cât mai puțin timp. Am oroare de spațiile mici. Iar trecutul meu recent nu m-a ajutat în nici un fel să-mi vindec fobia. Ba din contră. În plus, catalanii ăștia au un talent nemaipomenit să ridice debaraua la rang de sufragerie.
Ajuns acasă m-am băgat sub duș, să dau sarea jos de pe mine. Să mă cac în capul lui Murphy și-n legile lui! Exact când înlăturam săpunul, boilerul s-a gândit să ia o pauză, așa că mi-am luat și jumătate de duș rece.
Ușor zgribulit, m-am dus în bucătărie să-mi fac cafeaua. Sau lasă! Se terminase și, evident, uitasem să cumpăr. Iar aici nu ai un Mega la colțul blocului. Cel mai apropiat așezământ cu pretenții de magazin e la un kilometru în orice direcție ai lua-o. Am înjurat corespunzător, mi-am luat o Cola Zero după ce am admirat frigiderul gol, cu excepția câtorva sticle de apă și alte diverse lichide și am decis să-mi iau mai târziu un mic dejun care să țină loc și de prânz, plus cafeaua aferentă, undeva pe faleză.
Mi-am luat laptopul, țigările și băutura și m-am dus pe balcon. O fi minusculă „scorbura” mea, dar de pe balcon chiar am ce vedea. Situată pe o stradă din planul doi de la Passeig Maritim, aia care, după cum sugerează și numele, se întinde de-a lungul bălții, blocul are în față un rând de case cu un etaj și cu niște pini absolut superbi și foarte bine îngrijiți în curte. Cum apartamentul meu e la etajul doi, printre pinii din față se întrezăresc plaja și marea, plus cerul de un albastru aproape ireal deasupra, ceea ce trebuie să recunosc că e un „boost” de energie mentală incredibil.
Încerc să mă țin la curent cu ce se mai întâmplă prin România și, în același timp, să-mi îmbunătățesc și cunoștințele de spaniolă, așa că am „răsfoit” digital atât presa română cât și cea locală. Nimic nou sub soare. Prin România, o leacă de corupție, niște legi ale justiției, niște strigăte de luptă pentru anticipate. Prin peninsulă, niște urlete independentiste, niște amenințări cu manifestații prin centrul Barcelonei, niște interdicții de trafic pe teme de poluare.
Stomacul meu începuse să dea semne de nervozitate, iar lipsa cafeinei deja durea. Așa că mi-am învins lenea care începuse să se insinueze și am ieșit să caut ceva de mâncare.
Sunt în general un tip destul de comod și conservator. Odată ce am găsit ceva ce-mi place, mi-e destul de greu să fac alte experimente pentru a găsi ceva mai bun. Dar reîntâlnirea cu trecutul de care avusesem parte nu de mult mă făcuse să evit locul, pe principiul ăla cu paza bună. Doar că drăcușorul din mintea mea, stimulat, probabil de foame (da, sunt printre cei care fac urât dacă-i privezi de hrană!), i-a șoptit subconștientului meu că era momentul să bag bățul prin gard. Așa că am luat-o aproape fără să mă gândesc spre Ubicación, un restaurant de pe Passeig Maritim relativ aproape de mine. Mă mai opream din când în când acolo pentru o cafea după jogging sau pentru un pahar de verdejo seara. Nu foarte des pentru că, deși nu e vreo fiță de restaurant, tot mă cam durea sufletul (și portofelul) când venea nota de plată. Dar mi-am zis că, de data asta, îmi pot permite să cheltui ceva din rezervele mele pentru o omletă cu jamon. Frigiderul meu se califica pentru o plajă de nudiști. Și, oricum, tot trebuia să iau taurul de coarne odată și-odată.
Total neobișnuit pentru liniștea de dimineață a orașului, în fața restaurantului clipeau alert girofarele a două mașini de poliție. Am înghețat, în ciuda soarelui generos. Ar fi putut fi un accident, sau ceva de genul, dar nu cred în coincidențe. Primul gând a fost să mă-ntorc pe călcâie și s-o tai. Dar m-am temut că așa voi atrage atenția. Ca orice tip cu experiența mea, mi-aș fi dorit să pot deveni brusc transparent. Am încercat să-mi compun o atitudine nonșalantă și am dat să intru. M-a oprit un polițist în uniformă, care mi-a zis ceva în spaniolă sau catalană. Nu m-am prins în ce limbă vorbea, darămite să mai pricep ce voia. Peste umărul omului în uniformă am văzut eu că părea ceva deranj înăuntru. Dar cum eu și poliția nu prea avem multe în comun – și insist să păstrez acest status – i-am bălmăjit omului că „yo no hablo español” și am dat să fac stânga împrejur. N-am avut noroc, de undeva din spatele terasei m-am trezit că apare un tip trecut ușor de prima tinerețe, cu vreun cap mai înalt decat mine și bine făcut. În ciuda panicii, mi-am adus aminte de bancul ăla cu ursul care, într-o iarnă, mergea furios prin pădure, lovea brazii cu labele, i-a dat un șut iepurașului de l-a degajat din careul de șaișpe’ metri, bodogănind: „Dracu’ m-a pus să beau cafeaua aia în septembrie!”. Ei bine, ursul îmi bloca mie retragerea. Mi-a făcut semn să aștept și, oarecum contra voinței mele, probabil și datorită faptului că emana autoritate din toată ființa lui, m-am conformat. A schimbat câteva vorbe cu omul în uniformă, după care s-a întors către mine și s-a prezentat într-o spaniolă de manual:
̶ Bună ziua. Numele meu este Ramón Garcia Medina, inspector în cadrul Mossos d’Escuadra. Putem vorbi câteva minute?
Mossos ăștia sunt replica locală a poliției naționale spaniole. P-aci catalanii iau povestea asta cu autonomia foarte în serios. Prin anii ’50 au creat structura asta care, treptat și-a asumat rolul organismului național, doar că e subordonată guvernului catalan.
Cum spuneam, prefer să am de-a face cu poliția cât mai puțin, deloc dacă se poate. Deși am înțeles perfect ce voia, am jucat cartea prostului din nou și am dat-o p-aia că nu vorbesc spaniolă. Omul mi-a repetat fraza într-o engleză aproximativă dar inteligibilă, dar eu am ținut-o p-a mea.
̶ Nu înțeleg, eu sunt din România. Nu vorbesc spaniolă, nici engleză.
Omul a văzut că n-are cu cine, dar mi-a cerut pașaportul. „Pasaporte” sună cam la fel în toate limbile, mi-a fost greu să mă eschivez. Am scos portofelul, I-am dat cartea de identitate. I-a făcut o poză cu telefonul și mi l-a dat înapoi cu un „gracias” scurt. Am dat din cap, am băgat cartea de identitate înapoi și am luat-o din loc în pas alert. Aveam o senzație ciudată, parcă îi simțeam privirea în ceafă. M-am prefăcut că mă uit să mă asigur că nu vine nici o mașină pentru a putea traversa. Nu era doar o senzație. Mă urmărea fără să încerce să se ascundă.
***
Ramón – Septembrie 2019
Ca orice catalan veritabil, Ramón o luase pe drumul de coastă către Sitges. Nu era dispus să dea 6 euro pe autostradă nici măcar atunci când Mossos urma să deconteze cheltuiala. În plus, îi plăcea peisajul oferit de traseul alternativ. Marea în stânga și munții în dreapta – un spectacol ce nu avea cum să nu te-ncânte. Era ca un screensaver pentru creier. Nici interminabilele serpentine nu-l deranjau.
Îi plăcea acolo. Spre deosebire de Castelldefels – un oraș frumos, dar obișnuit care are și plajă, Sitges era un adevărat orășel-stațiune cu aria centrală definită de străduțe înguste și întortocheate, cele mai multe în pantă, unde își găseau locul case cu arhitectură pitorească, mici magazine, terase înghesuite dar cochete, vânzători ambulanți de suveniruri, oameni plimbându-se fără o țintă anume. Linia țărmului, dominată de un castel, nu era ceva neobișnuit. Majoritatea orășelelor de pe coasta Mediteranei aveau câte unul. Asta pentru că alăturarea muntelui de mare facilitase, de-a lungul istoriei, construirea așezămintelor cu rol evident de apărare. Dacă majoritatea fuseseră fortărețe, cel din localitatea de destinație a polițistului părea o fostă reședință. Arhitectura sofisticată, ferestrele cu vitralii, basoreliefurile și sculpturile exterioare stăteau mărturie unei atenții sporite la detalii și a unui buget pe măsură, dedicat de ctitor monumentului. În plus, spre deosebire de majoritatea așezărilor din zonă, Sitgesul avea centrul istoric fix pe malul mării, ceea ce-l făcea irezistibil. Ramón avea obiceiul de a lua din când în când trenul și a dedica câteva ceasuri de weekend unei plimbări relaxante.
De data asta, însă,nu avea să se bucure de farmecul localității. Deși ancheta era la început, reușise să afle că victima omorului din restaurant se numea Raul Vancea, avea 52 de ani, cetățean român. Angajat relativ recent ca bucătar la Ubicácion. Pardon, chef. Pentru Ramón nu fusese niciodată prea clar de unde așa o mare diferență între cei doi termeni. Până la urmă, și unul și altul găteau și puneau mâncarea în farfurie, aranjând-o frumos. Din punctul lui de vedere, dacă te duceai la un restaurant de nivel mediu, cu un bucătar decent aveai parte de o mâncare bună, băgai în tine pe săturate și plăteai 15 euro. Dacă te duceai într-un local cu stele Michelin te uitai în meniu ca mâța-n calendar, te făceai de rahat pentru că nu știai ce vin să alegi și aveai parte de o mâncare care nu era rea, dar venea în cantități echivalente cu greutatea și forma unei praline. Iar la final riscai să o pui de un infarct când vedeai scris negru pe alb în nota de plată peste suta de euro.
În fine, ideea e că expertul în ale gătelii din România își găsise sfărșitul pe meleaguri catalane și el trebuia să afle cine l-a omorât și de ce. Cu atât mai mult cu cât bietul om nu avusese parte de o moarte ușoară. Încă aștepta rezultatul autopsiei, dar legiștii îi confirmaseră deja bănuiala cum că omul se luptase cu îndârjire pentru viața lui. Dar pierduse. Colegii lui cercetaseră evidențele de la Seguridad Social și obținuseră o adresă din Sitges. Aparent, apartamentul unde era empadronat Raul Vancea avea ca titular pe contractul de închiriere o anume Adriana Petcu, tot româncă. Cel mai probabil, prietena sau soția.
Ramón oftă. Urma acel moment oribil când primul lucru spus unei persoane pe care nu o mai văzuse niciodată înainte, era că omul iubit nu avea să se mai întoarcă acasă niciodată. Încerca să fie cât mai delicat posibil. Dar cum puteai fi delicat când dădeai o asemenea veste? Vorbea întotdeauna încet și calm, susținând privirea interlocutorului, în speranța că asta ar putea ajuta în vreun fel. Nu uita să adauge niciodată că îi părea rău pentru pierdere. Apoi urmau cele 20 – 30 de secunde de liniște deplină, timp în care destinatarul veștii procesa informația. Și momentul de criză. Unii țipau, alții izbucneau în plâns, alții leșinau. Cel mai greu era cu cei care, pur și simplu, împietreau. Știa că trebuia să facă ceva să-i scoată din starea aia. Dacă nu reușea, trebuia adus de urgență un medic. Lui nu i se întâmplase niciodată, dar un coleg de-al său îi povestise cum, într-o circumstanță de genul ăsta, mama victimei nu a avut nici o reacție de durere evidentă. A dat din cap ca și cum ar fi intuit dinainte ce se întâmplase, iar omul legii nu ar fi făcut altceva decât să-i confirme bănuiala. Ba mai mult, s-a oferit să-i facă polițistului o cafea. Acesta a acceptat, gândindu-se că nu ar fi rău să mai stea o vreme cu doamna în chestiune, ca să fie sigur că era cât de cât OK. Și cine știe? Poate să afle și vreo informație de interes pentru investigație. Femeia s-a dus în bucătărie. Cinci minute mai târziu s-a auzit o bufnitură puternică. Polițistul s-a dus degrabă după ea. A găsit-o prăbușită pe podea, moartă. Suferise un atac de cord fatal.
Carrer Sant Honorat era o stradă liniștită, cu bloculețe de trei etaje pe o parte și alta. În acel moment părea pustie, dar, foarte probabil, la ora la care tot poporul se întoarcea de la muncă, aveai parte de o aventură să găsești loc de parcare în zona. Vega coborî din mașină, se îndreaptă către ușa imobilului și căută cu privirea, pe panoul cu butoane mici și argintii pe cel corespunzând apartamentului 1, parter. În dreptul lui, o mână feminină scrisese delicat pe etichetă: A. Petcu y R. Vancea. Ajunsese la adresa corectă. „Poate am noroc și nu e nimeni acasă”, gândi bărbatul. Sună. După un bâzâit scurt, urmă un pârâit, apoi se auzi o voce feminină:
̶ Sí?
***
Tudor – Septembrie 2019
Zi senină de septembrie. Pe aici toamna este un fel de anexă a verii. Soarele – omniprezent deși, parcă, o idee mai domol. Apa e taman bună de scăldat. Vacanțele școlare s-au încheiat, așa că cei care n-au avut șansa, sau nu și-au dorit să procreeze, vin la malul mării pentru o vacanță liniștită, fără țipete de copii răzgâiați și părinți cu nervii pe toată harta.
Mă îndreptam către restaurantul mătușă-mii. Sau mi-e verișoară? Sunt destul de confuz când vine vorba de arborele genealogic, sau ginecologic, cum spuneau golanii pe vremea copilăriei mele. După știința mea mea, vara primară a lui taică-meu mi-e mătușă, nu? Ei, ăștia p-aci m-au confuzat big time, pentru că la ei această rubedenie a părintelui ți-e un fel de verișoară de gradul doi, sau ceva p-acolo. Orice grad de rudenie ar fi, Valeria mi-e un fel de mamă adoptivă acum.
Și ea are o poveste de viață interesantă. Ca meserie de bază e asistentă medicală. Împinsă de ideea unui trai mai bun și pentru că nici nu a dat-o norocul afară din casă în tinerețe, la un moment dat și-a luat lumea-n cap și a plecat din țară. Unde se cară românii dacă speră la un El Dorado, dar nu au prea mulți bani pe viața lor? În Italia sau în Spania. Valeriei nu i-au plăcut niciodată italienii. Îi considera răutăcioși și alunecoși ca niște pești. Ăia de înoată în apă, nu ăia la care vă gândiți voi! Așa că a ales Spania. Fată muncitoare, s-a angajat la Spitalul Universitar din Barcelona unde au alergat-o ăia ca pe pisoi pe un salariu mult mai mic decât ați putea crede. A învățat spaniola și catalana și a devenit aproape indispensabilă pentru medicii care aveau pacienți străini. Căci pe la ăștia cunoașterea unei limbi străine este un fel de record mondial. În fine, ideea e că, la un moment dat, norocul i-a surâs. Unul dintre medici s-a săturat de muncă multă pe salariu mic și și-a deschis o clinică privată. A luat-o și pe Valeria în echipă și așa a reușit femeia să facă niște bani. Cum dragostea apare în cele mai ciudate circumstanțe, la această clinică și-a făcut apariția, în calitate de pacient, Pedro, un catalan get beget alergând, la vremea aia, cu viteză spre 50 de ani. El chico are farmecul lui, se pare. Nu știu ce să zic, că în relațiile cu mine nu s-a prea manifestat. Nu ne avem la suflet cine știe ce. Dar cu ruda mea a fost amor ghebos și, un an mai târziu, erau luați cu acte. Ceea ce a ajutat-o pe mătușă-mea să intre în rândul lumii. În sensul că are și ea două nume de familie. Asta este o altă nostimadă a locului. În general, p-aci vaca nu se trece pe numele boului. În sensul în care femeia nu ia numele bărbatului la căsătorie. Atunci când se naște un copil, el primește un nume de familie de la mamă și unul de la tată. Așa se face că mai toți localnicii au două. Iar când procreează, unul ajunge la urmaș. De câte ori voia să îndeplinească niște formalități, mătușă-mea se lovea de faptul că diverse sisteme informatice de la diverse instituții trebuiau convinse că există oameni pe planetă care nu au decât un „apellido”, cum se zice pe aici. Cu problema asta mă confrunt și eu zilele astea. Așa că Valeria și-a păstrat numele ei, Floroiu, și la care a adăugat unul din cele două ale soțului, și anume Elizar. Așa că acum se simte și ea mai indigenă.
Luasem la pas Carrer 11 pentru a trece podul de lângă benzinărie și a mă îndrepta spre centru. Acolo este bodega mătușă-mii. Mă rog, acum sunt nedrept. Locul chiar nu arată rău. Luminos, decorat în alb și galben, cu poze superbe din Catalonia și România pe pereți. Măsuțe mici, albe, un bar cu toate bunătățile și niște scaune surprinzător de comode. Acest mic antreprenoriat a avut ca punct de plecare faptul că Valeria s-a săturat, la un moment dat, de pisălogeala lui Pedro. Întâmplarea a făcut ca ăsta să moștenească un spațiu comercial în centrul orășelului. Eu, sincer, continui să mă gândesc la Castelldefels ca la un pueblo, dar mi s-a atras atenția că e municipio, căci are peste 60 de mii de locuitori. Mie mise pare o așezare mică, cochetă și cosy, dar se pare că nu e chiar așa de mică… Precum spuneam, s-a trezit omul cu pleașca pe cap. Inițial a zis că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Un loc la vedere, pe pietonala urbei, părea chiar o oportunitate. Ei bine, nu e chiar așa. Într-o localitate cum e asta, cetățenii cu dare de mână nu locuiesc în apartamentele din centru, mici, înghesuite și fără loc de parcare. Ci în zonele rezidențiale din vecinătatea mării sau cele de pe dealuri (ei le zic munți, dar exagerează!). Iar ăștia care populează zonele aglomerate nu prea au nici dare de mână, nici chef să cheltuiască pe mâncare mai acătării, chiar dacă diferența de preț nu e așa mare. Valeria spune din când în când că bancurile cu scoțieni au apărut pentru că ăla de le-a făcut nu-i cunoștea pe catalani. Așa că iată-l pe omul nostru cu un spațiu relativ părăginit pe care nu voia nimeni să-l închirieze. Așa că au început lamentările:
̶ Eu ce mă fac? Că o să plătesc impozit de mă rup și coșmelia aia nu produce nimic. Tu gătești așa bine. Nu mai bine facem noi un restaurant acolo? Chirie nu plătim, am mai mâncat și noi în restaurante, așa că știm ce e nevoie ca să meargă lucrurile.
Nu știu să zic dacă a mea a pus botul pentru că i se acrise de oncologie sau pentru că voia să-și facă soțul fericit. Cert e că tot ce au economisit cei doi într-o viață s-a dus pe reamenajarea și dotarea restaurantului Elizares. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Iar între a mânca la un restaurant și a administra unul e o diferență ca de la cer la pământ. Aveam eu un amic, directorul unei mici firme de IT și a cărui zicală favorită era: „Într-o viață viitoare vreau să fiu client!” Valeria spune că am apărut în viața lor ca un fel de compensare, pentru că ei n-au reușit să aibă copii. Poate pentru ea, căci pun pariu că „tio” Pedro nu-i împărtășește sentimentele. Pe de altă parte însă, la momentul când am descins eu în localitate, firma lor era aproape sufocată de lupta cu furnizorii, bucătarii ce veneau și plecau, chelnerii care trebuiau plătiți și clienții care, la rândul lor, nu se prea înghesuiau. Propunerea pe făcută de mine a fost de nerefuzat. Ei mă țineau la ei până îmi găseam și eu un apartament și mă ajutau să-mi fac acte, iar eu foloseam banii mei pentru a capitaliza firma. O vreme chiar am încercat s-o fac pe bucătarul la ei în coșmelie. Din păcate, diferențele de viziune între mine și Pedro au făcut conviețuirea imposibilă. Așa că am rămas angajatul lor pe hârtie, până la momentul când aveam să găsesc ceva de muncă. Mă mai duceam acolo să-i ajut la vreo petrecere sau la care dădeau năvală clienții și Valeria nu făcea față.
Sau marțea, când restaurantul era închis, așa că găteam pentru noi și luam masa împreună. De regulă, Pedro stătea cu noi la masă vreo două-trei ceasuri. Eu făceam eforturi să nu mă cert cu el foarte tare. Uneori îmi ieșea, alteori nu. Oricum, după prânz el pleca și ne lăsa pe noi doi singuri să mai bârfim un pic.
̶ Voi doi mă omorâți cu zile, bodogăni mătușă-mea.
̶ Io? Da’ ce-am făcut?
̶ Ai putea fi și tu mai puțin colțuros cu el.
̶ Tante cherie, am zis în timp ce-i luam farfuriile din mână pentru a le pune în mașina de spălat, eu mă bucur maxim că ai lângă tine un om care te iubește. Dar pe mine nu mă place. Nu-l condamn, probabil că în locul lui, aș nutri aceleași sentimente pentru „pușlamaua” de nepot al nevesti-mii. Respect asta și-mi țin gura cât pot. Dar, în același timp, nu prea cred că e în măsură să-mi critice stilul de viață. Trăiesc într-o cutie de chibrituri cu ferestre și marea mea distracție e joggingul. Da, mai sparg bani pe o cafea din când în când. Dar sunt banii mei. Aceiași care l-au ajutat și pe el să nu pună lacătul pe ușă aici.
̶ Pe el și pe mine.
̶ Corect. Crede-mă, chiar sunt fericit că am putut să ne ajutăm reciproc. Partea cu fututul la icre nu mă-ncântă. Când am venit cu banii nu l-a frecat grija de unde îi am. Acum brusc vrea să afle din ce trăiesc dacă nu muncesc. Nu e treaba lui.
̶ Sper că eu am voie să fiu preocupată de chestia asta, răspunse Valeria înțepată. Mai ales că banii se mai și termină. Și la cum merg lucrurile acuma…
I-am tăiat lamentările cu o privire rece. Înțelegerea fusese clară: eu te ajut să ții afacerea pe linia de plutire până te redresezi. Tu nu mă întrebi câți bani am și de unde. Te anunț eu când se termină. Și muream de nervi, că nu se putea abține să nu întrebe.
Liniște. Valeria scoase telefonul și căută febril un subiect cu care să schimbe vorba.
̶ Ia uite, a apărut un nou număr din El Castell.
Pornirea involuntară a emigrantului este să se integreze și să știe tot ce e de știut despre locul unde și-a stabilit domiciliul. Astfel că, de cele mai multe ori, ajunge să fie mai informat despre politica și administrația locală decât băștinașii. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut mătușă-mea când s-a stabilit aici a fost să subscrie la revista online El Castell, buletinul informativ al primăriei urbei. Și m-a pus și pe mine să o fac. Nu e cine știe ce de capul lui, dar poți afla lucruri interesante pentru viața de zi cu zi: pe unde se mai repară străzile, cum se mai schimbă sensurile de circulație, spectacole, târguri, chestii.
̶ Nu cred! izbucnește rubedenia mea din senin. Ubicación nu e restaurantul ăla de lângă tine? Ia uite ce zic ăștia aici!
Înainte să apuc să replic ceva m-am trezit cu telefonul sub nas. Bruma mea de spaniolă a fost suficientă pentru a mă lămuri. Fără a da nume sau alte informații sensibile, articolul anunța moartea în condiții suspecte a unui cetățean român rezident în Spania, angajat al restaurantului în chestiune. Incidentul avusese loc chiar în incinta localului, primăria își exprima tristețea și îngrijorarea față de violența faptei, etcetera, etcetera…
Neuronii mei au intrat brusc în modul buffering. Nu era ca și cum nu am știut că s-ar fi putut întâmpla și așa. Dar aș fi preferat să nu se fi ajuns aici. În fine, regretele tardive nu-și aveau rostul. Aveam nevoie de o strategie să mă distanțeze, pe cât posibil,de povestea asta. „Se necesitaba” ceva să-mi calmeze nervii. Cafeaua nu mai putea ajuta. M-am ridicat fără o vorbă și mi-am pus un pahar sănătos de whisky.
̶ Mă duc să fumez o țigară, am zis și am ieșit grăbit, simțind în ceafă privirea iscoditoare a Valeriei.
***
Ramón – Septembrie 2019
Unul dintre cele două tuburi de neon de pe tavanul bucătăriei pâlpâia enervant. Trebuia să-l schimbe. În fiecare seară își promitea că avea să se ocupe de chestia asta a doua zi. Evident, ulterior uita. Dar în seara aceea zgomotul și lumina fluctuantă îl enervau mai tare ca de obicei. Încercase să estompeze micul defect casnic cu ajutorul unui album cu cele mai cunoscute piese ale lui Louie Armstrong. ‘Geaba! Muzica, pur și simplu, nu ajungea până la creierul lui obosit.
Întâlnirea cu sora lui Vancea îl dăduse peste cap. Căci, da, Adriana Petcu era sora, nu soția victimei. O blondă minionă și delicată, cu un păr lung și des și cei mai frumoși ochi albaștri pe care Ramón îi văzuse vreodată.
Reacția la aflarea veștii nu a fost una violentă sau zgomotoasă. Pur și simplu s-a lăsat să cadă pe sofa și și-a acoperit fața cu palmele. Dar polițistul i-a simțit durerea în stomac. A stat așa câteva zeci de secunde care i s-au părut interminabile bărbatului. S-a abținut cu greu să nu o ia în brațe și să-i mângâie părul pentru a o consola. Dar fata s-a adunat suficient pentru a-i răspunde la câteva întrebări.
Vancea era în Spania de mai puțin de un an. Decizia de a pleca din România au luat-o după ce restaurantul pe care chef-ul îl deținea a dat faliment. De ce au venit aici? Pentru că mama lor, profesoară de spaniolă, îi învățase limba de când erau mici. Și pentru că ea a aplicat și a reușit să obțină un post de asistentă medicală la spitalul Quiron din Barcelona. Prima dată a venit ea, a început munca, a găsit un apartament și l-a chemat și pe fratele ei. Primele două-trei luni au fost destul de grele. Raul nu era obișnuit să fie întreținut. Fusese dintotdeauna stâlpul familiei, iar noua postură l-a făcut să se simtă neajutorat și inutil. Când a găsit postul de bucătar șef la restaurantul ăla din Castelldefels, amândoi au fost în al nouălea cer. Deși nu era un local de nivelul lui, constituia un bun început. Nu, nu avea nici cea mai vagă idee cine ar fi dorit să-i facă felul fratelui ei.
̶ Lucrurile chiar începuseră să se miște. Raul se mai liniștise. Putea să-și practice meseria și asta era minunat. Era cu adevărat fericit în momentele în care gătea. Mi-am zis că poate se spărsese ghinionul. Dar era prea frumos ca să dureze, zise ea, oftă și puse ochii în pământ.
̶ Era căsătorit? Avea vreo prietenă?
̶ Nu. De-a lungul timpului a avut câteva relații, dar nu s-a căsătorit niciodată. Nici eu, nici el nu am prea avut noroc în dragoste, răspunse ea cu un zâmbet trist. Iar aici nu a avut timp de așa ceva. S-a aruncat în muncă cu furie.
̶ Cum de nu aveți același nume de familie?
̶ Pentru că suntem frați vitregi. El e… în fine, era, fiul din prima căsătorie a mamei. Dar am fost întotdeauna foarte uniți. Iar el și tata au avut o relație bună, din câte-mi aduc aminte. Tata a murit când eu eram destul de mică.
̶ Și mama?
̶ S-a dus și ea acum mai bine de zece ani. Cancer. Din acel moment, Raul a fost cel care a avut grijă de mine. În parte, e și ăsta un motiv pentru care nu s-a căsătorit. E greu să te legi de cineva când o ai pe soră-ta mai mică atârnată de tine.
Bărbatul mai avea multe întrebări. De exemplu, cât de tare o sfeclise cu restaurantul din țara natală, de a trebuit să plece? Și dacă era un chef așa bun, cum de nu găsise de lucru la un restaurant de lux din capitala catalană? Și despre ce ghinion era vorba? Decisese, însă, să se oprească cu întrebările pe moment. Până la urmă, tocmai îi adusese vestea că unicul membru de familie pe care-l mai avea pierise într-un mod oribil. O rugă pe Adriana să-l lase să facă poze cu telefonul actelor lui Vancea: pașaport, certificat de naștere, cardul de rezident, contractul de muncă, documentul de la Seguridad social, empadronamentul…
̶ Dacă nu te deranjează, aș vrea să fotocopiez și documentele tale de identitate. Nu e obligatoriu, dar mi-ar fi de folos să am toate datele la un loc.
Fata ridică din umeri. Luă din geantă portofelul și-i întinse buletinul și cardul de rezident.
Ramón îi mulțumi și se-ndreptă spre ușă. În prag se întoarse. Scoase din buzunar o carte de vizită.
̶ Ai aici numărul meu de telefon. Sună-mă dacă îți amintești ceva ce ar putea fi util în anchetă. Dar și dacă ai nevoie de ceva, orice. Chiar dacă vrei doar să vorbești cu cineva. Indiferent de oră.
O mulțumire șoptită și un alt zâmbet trist, dar sincer și frumos care i se lipi polițistului de retină. Dacă l-ar fi întrebat cineva, nu ar fi știut să zică de ce i-a spus femeii că-l poate suna la orice oră. O făcuse dintr-un impuls pe care nu și-l putea explica. Nu prea era stilul lui să treacă de nivelul formal în relațiile cu persoanele implicate într-un caz.
Odată ajuns acasă, avu o tentativă de a-i scrie Jimenei, așa cum făcea în fiecare seară. Dar ceva îl opri. Nu i-ar fi putut ascunde nimic și simțea că iubitei lui nu i-ar fi picat bine dacă i-ar fi povestit de fata cu părul blond și ochi albaștri care produsese o impresie atât de puternică asupra lui. Chestia asta-l nemulțumea. Fusese de la bun început extrem de deschis față de prietena lui. Faptul că acum simțea nevoia să-i ascundă lucruri era iritant.
Bărbatul înghiți ultima lingură din supa de legume, se șterse cu un șervețel apoi întinse mâna după telefonul mobil. Aruncă o privire asupra actelor pe care le fotografiase. Ajunse la cartea de identitate a Adrianei. Ochii i se fixară câteva clipe asupra pozei, apoi trecu în revistă datele de pe document:
CNP: 2870901508403
Nume: Petcu
Prenume: Adriana – Mihaela
Cetățenie: Română
Locul nașterii: Sec. 6 (Mun. București)
Abia atunci îi pică fisa. Când citi locul nașterii și se-ntrebă pentru a doua oară ce naiba însemna “Sec.”. Prima oară când se confruntase cu această enigmă fusese la începutul anchetei. Derulă imaginile din telefon cu repeziciune până când ajunse unde voia. La o altă carte de identitate. Una avându-l ca titular pe un anume Tudor Dobre, primul martor interogat la locul crimei. Mă rog, „interogat” e mult spus! Tipul susținuse că era român și nu știa nici spaniolă, nici engleză. Omul care-i ieșise-n cale fix după descoperirea victimei avea aceeași naționalitate cu aceasta. Care era probabilitatea să fi fost o coincidență?
***
Tudor – septembrie (despre august) 2019
Ziceam de întâlnirile mele cu trecutul (înainte de cea cu poliția) la Ubicación? Valeria închisese cercul, într-un mod destul de abrupt, ca să zic așa. Pentru că pe omul ucis la restaurant eu îl cunoșteam. Și încă bine, cu legături destul de dureroase cu trecutul meu recent.
Pe la începutul lui august, când încă exploram locul, am intrat sa iau un prânz rapid la Ubicación. Vremea era frumoasa, nu foarte caldă și am ochit din mers o masă mică liberă, o chestie destul de neobișnuită pentru un restaurant din zona plajei la orele pranzului în plin sezon turistic. Mă rog, calul de dar nu-l cauți la dinți, am intrat, am salutat chelnerița de serviciu în spanglish-ul meu uzual, m-am așezat și i-am cerut o bere.
De obicei, pe aici nu prea găsești bere care nu este fabricată în Catalonia sau, măcar, Spania. Sigur, găsești în magazine bere de import, dar la restaurante nu prea, mai ales dacă sunt mai mult frecventate de către localnici decât de către turiști. Valeria și-a luat o țeapă când a deschis restaurantul, că a îmbrobodit-o un distribuitor că ce bine merge berea Amstel și că o să rupă la vânzări, bla bla comercial. După trei luni a trebuit să schimbe furnizorul, că vindea un butoi la săptămână. După ce a trecut pe Estrella Damm, care se face la 10 kilometri de aici, lângă aeroport, s-au triplat brusc vânzările.
Ubicación nu face excepție. Aici berea e barceloneză pur sânge, deși n-ai zice după nume – Moritz. Compania producătoare a fost înființată la mijlocul secolului XIX de un imigrant neamț pe numele lui Louis Moritz Trautmann. A devenit însă cea mai „catalană” posibilă, întrucât mândria lor este că sunt singurul brand de bere din lume care are eticheta integral în limba catalană. Personal, consider toate naționalismele astea depășite total de contextul politic actual, dar pe aici au mare căutare. Dar berea este bună în general, în special la halbă, proaspătă și rece. Genială.
De obicei, la Ubicación mă limitam la o cafea sau una-două beri în trecere, așa că atunci a fost prima dată când am răsfoit meniul ca să văd ce se potrivea cu ziua de august destul de fierbinte și cu berea. Mi-au sărit în ochi niște paste cu pesto, din cauză că se specifica „pesto de pătrunjel”. Pesto-ul la mama lui, în Italia, este făcut din busuioc. Deși îmi place aroma busuiocului, când este mai mult, ca să nu zic ingredient principal, ca în pesto-ul clasic, mi se pare un pic prea puternică. Dar cu pătrunjel îmi plăcea, încercasem destule variante, inclusiv făcute de mine. Mi se părea de senzație, ușor și răcoritor într-o zi călduroasă de vară. Am comandat pastele plus încă o bere. N-am avut mult de așteptat. Prânzul a venit, drept pentru care m-am infipt direct în farfuria cu paste. Nu exagerez, absolut fabuloase. Dar… cu o aromă extrem de fină însă, în același timp familiară, care m-a aruncat în trecut cu vreo doi ani și ceva, într-un peisaj foarte bucureștean. Acolo mai simțisem aroma leușteanului amestecată într-un pesto de pătrunjel cu textura fisticului care înlocuia mugurii de pin din rețeta tradițională. Era ceea ce se cheamă un „signature dish” al mentorului meu în ale bucătăriei, chef Raul Vancea. Nu cred că exista a doua persoană în lumea asta – nici mie nu-mi ieșea exact la fel ca lui, deși urmam cu sfințenie rețeta – care să combine gusturile așa.
Primul gând a fost unul absolut stupid: „Unde Dumnezeu a găsit omul ăsta leuștean în Spania?”. De mai bine de jumătate de an, de când viețuiam pe aici, nu puteam face și eu o ciorbă ca acasă, că nu exista pe piață leuștean. Nici măcar nu cred că au vreun cuvânt în spaniolă pentru planta asta. Așa că aici leușteanul este cam la fel de exotic ca papaya la noi.
În plus, când am simțit și fisticul măcinat, mi-a fost clar. Omul din bucătărie era cel care, cu aproximativ trei ani în urmă, mă scosese dintr-un rahat imens. Doar că nu mă bucuram absolut deloc să-l întâlnesc. O karma sadică făcuse în așa fel încât să ne aducă pe amândoi în același timp și în același loc. Deși îmi facuse numai bine, Raul Vancea se număra oamenii pe care n-aș fi vrut să-i mai văd în viața mea. Și asta pentru că eu îi făcusem rău. Mult rău. Iar ce m-a iritat cel mai tare a fost faptul că nu primisem o avertizare despre faptul că-mi era concitadin, așa cum m-aș fi așteptat.
***
