Probleme la școală

– Pregătiți-vă să încheiați testul!

Vocea se auzea din tavan. Din instinct, Alex privi în sus, dar nu zări decât imensa cupolă roz a clasei, acoperită de câțiva norișori, care imitau cerul xilonian.

Încă nu reușise să se obișnuiască cu școala de pe Xilon, unde nu existau profesori, tablă sau cretă. Clasa era o cameră rotundă, roz, mobilată cu fotolii-pernă comode, de toate culorile. Pentru a crea o atmosferă plăcută, sala era luminată de un mic soare artificial ce strălucea vesel pe tavanul care imita cerul, iar pe ici, pe colo, lângă pereți, erau câțiva copaci, și aceștia de mai multe culori. Alex nu reușea să își dea seama dacă erau naturali sau artificiali, căci trunchiurile și frunzele lor erau lucioase ca plasticul.

Dacă nu erau puși să lucreze mai mulți la un proiect, elevii se așezau unde doreau în clasă. Fiecare avea câte o tabletă atât de mică, încât o putea ține în palmă. Dar, dacă trăgeai de marginile ei, putea lua orice formă și mărime. Pe această tabletă, Alex găsea de fiecare dată texte, imagini și filmulețe cu ceea ce învățau în acea zi. Tot pe ea își rezolva și exercițiile pe care le primea în clasă. Nu li se dădeau teme, dar cât timp era la școală avea de îndeplinit anumite sarcini, iar dacă nu le termina trebuia să stea după ore.

Profesorul era un robot, care supraveghea clasa de sus: un ochi  roșu, mare, care îi privea non-stop din mijlocul tavanului. În timpul orelor, cu o voce amabilă și calmă, le explica ce trebuie să facă, le răspundea la întrebări, îi ajuta dacă aveau nevoie sau rezolva orice alte probleme. Tot acest profesor-robot îi pedepsea când făceau vreo prostie. Și nu era prea bine să fii prins făcând ceva greșit! Orice ai fi făcut, nu scăpai. Pedepsele nu erau grele, dar micilor xilonieni le era frică de profesorul-robot care îi vedea și-i auzea în fiecare secundă, așa că cei mai mulți dintre ei stăteau cuminți. „Parcă aș fi la închisoare, nu la școală”, se gândise Alex după primele zile.

Acum, tocmai primiseră ceva de lucrat în echipe. Erau la ora de astronomie. Împreună cu un coleg, Alex trebuia să ia globuri de diverse culori și mărimi  care pluteau într-o cutie și să le aranjeze pe niște fire transparente în jurul unui glob mai mare, soarele. Sferele reprezentau planetele și principalii sateliți din sistemul solar al Xilonului. Toate trebuiau așezate în jurul soarelui, în ordinea și la distanța corectă față de acesta. Dacă lucra bine, la sfârșit, toate planetele începeau să se învârtă în jurul Soarelui, exact ca în realitate.

La început, activitatea îi plăcu. Îl fascina modul cum pluteau micile sfere prin aer în jurul globului mare ce reprezenta soarele. Dar în scurt timp, exercițiul i se păru prea greu pentru el. Sistemul solar xilonian era mai mare decât cel al Pământului, avea 20 de planete și era ușor să le încurci, deși lecțiile despre ele fuseseră foarte interesante.

Planetele le fuseseră prezentate prin imagini în relief, pe care puteai să le atingi, așa încât simțeai cu mâna ta cum e solul lor, mai moale, mai dur, mai umed sau mai uscat. Erau chiar calde sau reci la pipăit, după cum planeta respectivă era mai aproape sau mai departe de Soare.

Urmăreau și filme 3D, bineînțeles. O dată, făcuseră o călătorie virtuală pe planeta Olina, într-o capsulă, cu o mască specială pe întreaga față. Acolo, i se păru că merge pe suprafața planetei, îmbrăcat în costumul de protecție. Simțise frigul, auzise șuieratul vântului care bătea, simțise mirosul ciudat de pe acea planetă. Se înghesuise, împreună cu colegii, într-un mic adăpost și trebuiseră să împartă proviziile și să repare nava. Era ca și cum s-ar fi văzut jucând într-un film. Așa, nu aveai cum să nu-ți amintești toate detaliile despre Olina.

Fusese atât de sigur pe el înainte de test! Cum ar fi putut să uite toate minunățiile pe care le văzuse în ultimele zile?

Dar, când să formeze sistemul solar, toate imaginile începuseră să i se învârtă prin minte, într-un talmeș-balmeș din care nu mai înțelegea nimic! Mai mult, se nimerise în echipă cu Xon. Unul dintre cei mai nesuferiți din clasă! Încă din prima zi fusese gata-gata să se ia la bătaie cu el, când xilonianul îl strigase „monstru cu viermi în loc de picioare”, și numai intervenția profesorului-robot îi oprise.

Cei doi nu se împrieteniseră nici acum, ci se certau întruna și nu erau de acord cu așezarea nici unei planete. „Asta-mi lipsește, să nu trec testul din cauza lui!”, bombăni Alex, neîndrăznind să vorbească tare, de frica robotului.

Acum, după atâtea lecții, după ce crezuse că a învățat toate cele 20 de planete și locul fiecăreia așa de bine încât le-ar fi știut și-n somn, nu-i venea să creadă că nu poate rezolva testul. Ținea un glob în mână și se uita la el, neștiind ce să facă.

„Of, iar o să mă țină după ore să învăț”, își zise, încruntându-se.

– Ai greșit, strigă Xon cu ochii strălucind de bucurie, dând deoparte o planetă mare, roșie, de unde o așezase Alex. Nu vezi ce prostii faci? Asta-i Tylo, e mult mai aproape de soare, cam pe aici.

Se bucura că-l prinsese pe Alex cu o greșeală. Vocea robotică îl trezi însă la realitate:

–  Elev Xon și elev Xela, așezare greșită a planetei Tylo! Rearanjati, vă rog! Era corectă prima poziție!

Deci xilonianul greșise. Alex râse și scoase limba ca să-i facă în ciudă:

– Vezi că nici tu n-ai habar? Unde am așezat-o eu era corect!

Xon se înfurie atât de tare, încât pielea îi deveni aproape vânătă. Fusese făcut de rușine de un nou venit, de unul care nici măcar nu se născuse în sistemul lor solar.

– Taci din gură… ciudatule! se răsti el, căutând la repezeală o insultă. Nici măcar nu ești de-al nostru, arăți caraghios!

• Nu-i de pe planeta noastră și totuși a fost mai bun decât tine! se auzi o voce subțire, urmată de un chicotit.

Era Xini, o fetiță firavă, cu pielea albastru-deschis, aproape prea deschis pentru Xilon. Alex se miră s-o audă vorbind; de obicei era foarte tăcută. Îi plăcea să stea retrasă într-un colț, ascultându-i cu atenție pe ceilalți, fără să se amestece în discuțiile lor.

– Tu ce te bagi, albinoaso? se răsti Xon la ea. Sunteți doi ciudați, nici nu mă mir că v-ați împrietenit!

Cei doi copii aveau, într-adevăr, pielea cea mai deschisă la culoare din toată școala. Pe Xilon, erai privit cu atât mai bine, cu cât erai colorat într-un albastru mai închis. Mai ales în rândul copiilor se mai întâmpla ca aceia cu pielea palidă să fie luați peste picior sau jigniți de colegii lor. De altfel, chiar din prima zi de școală, Alex primise vizita unui individ slab ca un țâr, albastru-verzui, cu înotătoare în loc de degete. Era metis de xilonian și manurian, o specie venită de pe altă planetă. Ciudatul personaj îi oferise ajutorul din partea Organizației Pentru Combaterea Discriminării  pe Motiv de Culoare, Formă sau Voce. Lui Alex nu-i fusese prea clar cu ce-l putea ajuta.

Acum, Alex se bucură că, măcar o dată, cineva era de partea lui.

– Ciudați, neciudați, tot știm planetele mai bine decât tine, râse băiatul.

Xon le aruncă lui Alex și lui Xini o privire fioroasă.

– Lasă că mai discutăm noi în pauză, scrâșni el din dinți,  strângând pumnii și fluturându-i amenințător. Abia aștept!

Cei doi copii îl priviră speriați. Se știa că Xon e un mare bătăuș.

Alex strânse pumnii. Trebuia să se stăpânească. Nu putea să se facă de râs.

– Ce discutăm în pauză? Până atunci te prinzi cum să aranjezi sistemul solar?

– Bine, deșteptule! izbucni Xon. N-ai decât să-l aranjezi singur!

Și, cu un gest nervos, răsturnă tot maldărul de globuri.

Pentru toate astea, știa că-l așteaptă o pedeapsă din partea profesorului-robot. Cel mai important lucru pe Xilon era să fii politicos și să te înțelegi bine cu ceilalți. Așa erau educați încă de mici. Alex rămăsese mirat când, ajungând la școală și primind orarul, constatase că au cursuri de politețe și bune maniere. Primele două-trei ore fuseseră oarecum interesante. Învățase cum se vorbește pe Xilon, ce trebuie să spui în public și ce nu, și multe lucruri care îi erau de folos. În timpul acestor lecții elevii erau puși în fel de fel de situații dificile, trebuiau să rezolve probleme, să se înțeleagă între ei purtându-se cât mai politicos, fără să se certe sau să vorbească urât. Lipsa de respect era corectată: cel nepoliticos trebuia să-i facă celuilalt un mic serviciu. Xon deja se gândea, supărat, că va trebui să-i ceară scuze lui Alex.

Mai mult decât orele de politețe și maniere, pe Alex îl enervau cele de prietenie. La aceste lecții, era obligat să se împrietenească cu colegii săi. Când apăruse la școală, fusese primit cu răceală. Își amintea și acum prima zi, când coborâse din transportor, autobuzul lor școlar. Acesta era împărțit pe dinăuntru, fiecare elev având în jurul locului o perdea de ceață colorată care îl despărțea de ceilalți. Alex se obișnuise cu autobuzul care-l ducea la școala lui, era foarte distractiv să călătorești cu el. Copiii făceau tot timpul glume, farse, spuneau lucruri interesante. Acum, însă, îi părea bine că măcar în autobuz avea parte de liniște. Bucuros că nu mai era nevoit să se ascundă și să se dea drept xilonian, Alex revenise la vechile lui haine: pantaloni negri cu buzunare aplicate, tricou alb, hanorac bleumarin, teniși. Încetase să mai poarte pălaria pe cap pentru a-și ascunde părul ciufulit și urechile. Când coborîse însă și intrase în școală, toți se holbaseră la el ca la o ciudățenie. Câțiva copii din clasele mai mici o rupseseră la fugă, țipând:

– Monstrul! Monstrul!

Lui Xon si ceilorlalți le era greu să se obișnuiască cu noul coleg. Arăta altfel, vorbea altfel, se purta altfel.

…