Aripile albastre (Aoi tenshi monogatari)(timp de citire: 131 minute)

Capitolul 1

SAISHO NO IPPO

最初の一歩

Primul pas

 

Kitakuro Keitarō asculta muzică rock la căști, în timp ce-și îndesa câteva haine într-un rucsac nu prea mare. Considera că nu  vea nevoie de prea multe, doar era vară, era cald, era vacanță. Plănuise de ceva timp această escapadă și așteptase cu înfrigurare ultima zi de școală. Își cumpărase, cu câteva săptămâni în urmă, drept măsură de prevedere, biletul de tren, pe care acum îl verfică cu atenție și îl puse înapoi în borsetă, lângă banii de buzunar primiți lunar de la părinți, strânși cu grijă, bani pe care nu-i cheltuise pe nimic de mai bine de un an. Se adunase o sumă consistentă. Se pregătise cu îndârjire și încăpățânare tăcută, fără să-și dezvăluie intențiile nimănui.

Sunetele de hard rock a băieților din trupa sa preferată îi răsunau în auz și îi învăluiau sufletul în ritmul cald și trepidant al melodiei, ca apoi să erupă brusc și năvalnic, sacadat, sincopat, în combinația lor unică de vocal și instrumental. Basul cu percuția formau un vibrato prelung, chitara principală, susținută de cea de ritm rezonau armonic cu timbrul inconfundabil al solistului trupei. Muzica perfectă, dinamică, flexibilă, mereu surpinzător de nouă, consideră Kei.

Cu toate că părinții lui nu erau de acord cu acest gen de muzică, el nu ar fi putut trăi fără rock. Acesta era exprimarea lui personală, o fericită completare a existenței sale căzută în rutină încă din clipa în care se născuse. Rutina lui zilnică era învățătură, teme, antrenamente, întrerupte doar de cele câteva ore scurte de somn, trezirea dimineața, învățătură, teme, antrenamente, somn, trezire … Naraite, practica învățării, mitorigeiko, practica antrenamentului. Ca un robot programat să funcționeze la capacitate deplină.

Avea neapărată nevoie de o pauză, de o vacanță bine meritată. Nu de o perioada anostă, golită de înțeles, de timp pierdut degeaba cu gașca de prieteni, hoinărind zgomotoși, nepăsători și dezinteresați de-a lungul malului râului Kandagawa din Shinjuku până în Shibuya, trecând mereu pe lângă aceleași clădiri, același peisaj, aceeași oameni și turiști zgomotoși. Ce plictiseală. La fel ca învățatul. Plictisitor și inutil. Îi trebuie o vacanță activă, să facă ce dorea și, cel mai important aspect, ceea ce își propuse. Mai ales că intrase la liceu, pentru care muncise din răsputeri.

Liceul particular Horikoshi Kōtō Gakkō din districtul Nakano era acel koukou pe care îl absolviseră o seamă de vedete celebre din show-bizz-ul japonez. Examenele de intrare din februarie le trecuse cu calificativul foarte bine la toate materiile, matematică, japoneză, științe sociale, limba engleză și sport. În luna aprilie, când începuse primul semestru din noul an, nu se simțise nici mândru, nici bucuros. Mai degrabă o marionetă prinsă în jocul de lumini și umbre al unor adulți care uitaseră de mult că fuseseră și ei, odată, copii.

Bineînțeles că părinții lui, ca toți părinții din lumea asta, își doreau să aibă un copil realizat, cu studii superioare, care mai târziu să-și poată găsi un serviciu cât mai bine plătit. O altă rutină. Școală. Serviciu. Să fie oare asta viața? Care viață? Nimeni nu se sinchisise să-i pună vreodată o întrebare de genul: Kei, ce-ți place să faci? Care este materia ta preferată, unde te simți cel mai puternic? Ce fel de înclinații ai, spre ce domeniu te simți atras, spre sport, spre științe, spre lingvistică? Ai vreun talent pe care crezi că l-ai putea dezvolta și aplica, să devii un om mai bun, mai împlinit sufletește, care să muncească din plăcere, nu din obligație?

Evident, nu-l întebase nimeni, nimic. Părinții, profesorii, până și sensei-ul de la dōjō își începeau cuvântările cu adverbul trebuie: trebuie să înveți, trebuie să te antrenezi, trebuie să fii silitor. Totul era din obligație, răspunderea îndeplinirii unei îndatoriri, o necesitate ca respect pentru strădania altora. Shinakereba narimasen. Trebuie? De ce trebuie? întrebase el odată, pe când fusese mai mic.

Fiindcă așa dictează legile și regulile societății, primise răspunsul. Dar de ce? Cine a făcut aceste legi și reguli? Oamenii, desigur. Dar acei oameni care rostesc cu atâta emfază cuvântul trebuie, ei bine, nu au fost și ei mici copii? Nu au visat la libertatea de a trăi puțină aventură, fără constrângeri? Nu și-au dorit măcar odată să-și testeze limitele, să se descopere, să afle ce le plăcea cu adevărat?

Până la urmă totul este o rutină, gândea în timp ce-și aranja hainele în rucsac. Începând de la grădiniță până la liceu, nu făcuse nimic altceva decât să se supună. Obligație. Impunere. Rutină.

Însă adolescentul Kitakuro Kei voia altceva. Nu mai mult. Nu mai puțin. Altceva. Pur și simplu, voia altceva. Și acel altceva i se arătase într-o bună zi, ca un spirit materializat din neant. Anul trecut, chiar înainte de începerea pregătirilor pentru examenele de admitere la liceu, din plictiseală căutase și explorase podul casei. Descoperise din întâmplare două caiete ponosite, mari și groase, cu hârtia îngălbenită, încuiate într-o lădiță de lemn ascunsă cu grijă. Le răsfoise, inițial fără interes apoi atenția îi fusese atrasă de un cuvânt: samurai.

Realizase, cu stupoare, ceea ce ținea în mâini. Un jurnal vechi, scris într-o limbă engleză sofisticată, cu litere mărunte, frumos ondulate, așternute pe coli învechite și prăfuite de vreme, cu o foarte îngrijită caligrafie pretențioasă.

Le luase cu el, simțindu-se străbătut de anticipația fiorului de curiozitate. În camera lui, la lumina veiozei, se apucase de citit, noapte după noapte, crescându-i interesul pe măsură ce parcurgea paginile, iar de atunci începând avuse senzația că viața începea să i se schimbe cu fiecare filă deslușită. Vălul rutinei apatice începuse să se subțieze. Încetul cu încetul, cuvânt după cuvânt, părea că reușea să pătrundă înțelesul celor scrise.

Limba engleză folosită în jurnal era asemănătoare, în linii mari, cu limba engleză învățată de el la școală, numai că topica frazelor era neobișnuită și abundența cuvintelor greoi de citit. Departe de engleza simplă pe care o studia la ore.

Își cumpărase cel mai mare dicționar explicativ. Când se poticnea la vreun cuvânt al cărui înțeles îi era nefamiliar, căuta în dicționar sau traducere on-line. Umpluse un notes întreg cu expresii și fraze. Erau multe construcții lingvistice, sensuri și propoziții, chiar pasaje alcătuite din mai multe paragrafe, pe care încă nu le pricepuse. Dintr-o privire generală și din deduceri, își cam făcuse o idee despre ce era vorba. Dar mai erau o mulțime de descrieri, unele foarte subtile și pline de distincții fin nuanțate, care îl puneau în încurcătură.

Textul în sine reda cu multă ingeniozitate, chiar cu spirit analitic, fapte și întâmplări prin care trecuse persoana care povestea. Exprimarea dovedea o mare ascuțime a minții și a spiritului de observație, iar stilul, pătrunzător și ager, demonstra un real talent de narator.

Autorul jurnalului fusese, cu siguranță, un intelectual și un învățat.

După a doua lecturare, citind cu multă atenție și dorind neapărat să cunoască, să înțeleagă cuprinsul jurnalului, începuse să cuprindă cu mintea, să priceapă și să pătrundă în atmosfera ambianței prezentate. Locuri, oameni, întâmplări, stări sufletești și gânduri, toate desfășurate de-a lungul unei călătorii epopeice. Personaje deosebite, fapte eroice, situații supranaturale, nimic nu-i fuseseră străine autorului.

Inima îi zvâcnise, descoperind că povestirea se referea la un timp trecut, la o perioadă de mult apusă, cu aproape două secole în urmă, dar reală și adevărată. Mintea începuse să-i iasă din amorțeala cotidianului, trezită de bucuria noilor descoperiri.

Înaintea lui începuse să se deschidă o poartă spre o altă dimensiune, o lume mirifică care-l invita să pășească peste pragul istoriei și să devină o parte importantă din ea. În povestire erau menționate așezări, orașe, țări sau regiuni care există și astăzi. Așadar, povestea nu era doar o fantezie, o narațiune închipuită izvorâtă din imaginația scriitorului-călător. Cu atât mai mult, descoperise că relatarea avea o directă legătură cu prezentul.

Și, subconștientul îi șoptea, insinuos dar insistent, că acel trecut își întindea degetele spre el. În mod bizar, se simțea confortabil citind. Deși toate informațiile erau noutăți pentru el, de fiecare dată când deschidea volumul aproape ferfenițit, mirosind a mucegai și inhalând praful dintre pagini, avea impresia că rândurile și cuvintele îl purtau din ce în ce mai aproape de casă. De acasă. Dar el era acasă!

Apoi, se gândise. Acasa de acum îi era oarecum străină. Școala, antrenamentele, orele de pregătire după cursuri … era tot timpul plecat. Când ajungea seara, casa era goală. Părinții lucrau și veneau după ce se culca el și plecau la serviciu înainte să se trezească. Însă acel acasă dintre filele jurnalului îi erau mult mai apropiate decât acest acasă din prezent.

Își continuase rutina, învățătura, teme, antrenamente, cu mai multă silință decât de obicei. Nu era cazul să-și alerteze sau să-și dezamăgească părinții și profesorii. În tot acest timp, ducea o viață duplicitară, precum eroii lui din manga sau anime. Ziua îi era ocupată cu activitățile obișnuite, iar noaptea citea, cufundat în lectura jurnalului. Apoi, începuse să i se contureze ideea. Întâi fusese doar o părere, o impresie care creștea vertiginos în sufletul lui dar pe urmă devenise certitudine. Trebuia să deslușească enigmele jurnalului. Iar pentru treaba asta, avea nevoie de ajutor specializat.

Știa exact ce voia.

Între timp, în anul douăzeci și patru al erei Heisei, în calendarul modern socotindu-se anul două mii doisprezece, Kei împlinse cincizprezece ani. Era ichinen, student în anul unu la liceul particular Horikoshi Kōtō Gakkō, din districtul Chuō din Nakano, Tōkyō și absolut nimic pe lumea asta nu l-ar mai fi putut opri. Nici măcar un nou cutremur sau un alt tsunami devastator. Era decis.

În căști auzea cum băieții din trupa rock își munceau instrumentele muzicale la paroxism, chitările exprimând emoțiile în sunete tumultoase, iar vocea solistului întregea atmosfera psihadelică a piesei prin timbrul armonic a sunetelor fundamentale. Erau singurele sunete care puteau crea paradoxala stare de liniște. Nu se simțea nervos, nici încordat, nici nerăbdător. Poate un pic emoționat.

Până în prezent, făcuse tot ce i se ceruse. Învățase cu temeinicie, se antrenase, trecuse cu bine examenele, intrase la liceu. Acum era vacanța de vară. Vacanța lui personală. Cu toate că avea o sumedenie de teme de făcut peste vară, profesorii aveau întotdeauna grijă ca stundeții să nu fie prea liberi, încuiase caietele și manualele în sertarul mesei, hotărât să le ignore cu desăvârșire. Mai avea timp până pe întâi septembrie, când începea semestrul doi. Ceea ce avea de făcut era să exploateze la maxim libertatea lui cea scurtă.

Înveli cu grijă, într-o hârtie groasă, cerată, cele două volume ale jurnalului, apoi într-o folie de plastic și le strecură în rucsac, printre haine. Așezat pe marginea patului, își verifică manichiura pe care și-o făcuse aseară, unghiile frumos rotunjite, lăcuite cu ojă neagră, lucind elegant în obscuritea camerei. Se duse la baie și-și puse în urechi cerceii mici de argint înnegrit și imediat capetele de mort îi rânjiră cu satisfacție prin oglindă, parcă fiind de acord cu rockul ce se revărsa prin căști în auz.

Își prinse brățările cu ținte metalice peste încheieturi și-și agăță pandativul cu tigva încrustată în piele. Își pieptănă cu grijă bretonul adus în față din creștetul capului, unele șuvițe îi cădeau peste sprâncene și de câte ori clipea, câteva fire se mișcau prinse în gene. Superb. Blugii îi cădeau pe talia îngustă, opriți doar de cureaua care-i strângea oasele șoldului. Își îmbrăcă tricoul favorit, negru cu un soare roșu sângerând, dar nu înainte de a-și verifica micuțul tatuaj de pe fesa stângă. Dacă tata sau mama ar descoperi acel semn, ar ieși urât, cu ceartă și supărări și, ceea ce ar fi fost de neiertat, l-ar obliga să și-l șteargă, reflectă, strângând din buze.

Până la urmă, de ce n-ar avea voie să aibă un mic tatuaj? Cu ce deranja, sau pe cine? Din punct de vedere estetic și artistic, considera că era o capodoperă în miniatură. Modelul îl concepuse și-l desenase chiar el, era creația lui personală și originală. Încercase, timp mai multe luni, tot felul de variante, stiluri și metode de exprimare vizuală, până ce modelul îi reușise la perfecție. Alesese cu grijă un salon de tatuaje din cartierul Shibuya, unde să nu-l vadă sau să-l recunoască nimeni și își făcuse o programare foarte devreme dimineața. Acasă spusese că mergea la dentist. Primise chiar și bani pentru deplasare.

Ah, din punct de vedere moral, părinții săi ar fi fost total împotrivă, dacă ar fi știut sau aflat. Învățase la școală că moralitatea se referea la conduita admisă și practicată de societate. În cazul lui, tatuajul nu era nici vizibil, nici obscen, nici măcar grotesc și nu încălca nici o conduită. Nici nu făcea parte din vreo grupare yakuza. Tatuajul nu era nici măcar colorat. De fapt, era compus doar din trei culori, în tonuri foarte estompate, conturul exterior trasat cu o linie foarte fină și subțire, cenușiu-deschis, iar interiorul de-abia vizibil era acoperit în nuanțe și umbre de azuriu combinat cu alb-argintiu. Nu era nimic imoral, sau amoral, în acel desen micuț, al cărui formă îl obsedase în nopțile din ultimii doi ani.

Nu-și făcuse tatuajul pentru a se laudă. Era ceva numai pentru el, intim și apropiat, particular. Nu era un cap de mort care scuipă flăcări sau vreun alt element din simbolistica rock, nici măcar un dragon sau o altă făptură suprarealistă. Nu era decât o minusculă formă dintr-o lume imaginară. Pregătit parcă să-și ia zborul de pe fesa-i stângă, desenul reprezenta o pereche de aripi semideschise. Îi era comod cu tatuajul său secret, era o companie care-l făcea să se simtă apărat și sigur pe el.

Adolescentul privi prin cameră. Ieri făcuse curățenie și ordine printre manuale și haine. Cele două rânduri de keikogi și hakama, bluza și pantalonii din echipamentul pentru antrenamentul de kendō, erau corect împăturiți, depuși pe raftul lor special, alături de bogu, armura de protecție completă, compusă din men, casca cu vizier, tenugui, baticul de sub cască, așezat peste kote, mănușile îndreptate spre dreapta, do, platoșa pentru piept, tare, protecția pentru șolduri, shinai-ul, sabia de bambus, curățat, uns cu ulei și împachetat, rezemat în picioare în interiorul dulapului. Zăbovi o clipă cu privirea ațintită asupra acestor obiecte, apoi făcu o mică plecăciune de respect spre echipamentul pus la odihnă. Salută prin ritsu rei, din picioare, după cum obișnuia un kendōka când intra în dōjō.

Ieși din cameră și închise încet ușa după el. Se opri în mijlocul sufrageriei, apoi brusc începu să dea din cap, cu genunchii flexați, mimând un solo apoteotic de chitară. Geaca de blugi era pe spătarul canapelei, cu telefonul pus lângă cheile casei. Își aduse aminte de ceva. Se duse în bucătărie, se urcă pe un scaun și scotoci pe raftul cel mai de sus, de unde scoase o pungă cu chipsuri, bine ascunsă. N-ai voie să mănânci astfel de gunoaie, îi reproșa mereu mama. Organismul tău trebuie să rămână pur, să ai o minte curată, să fii sănătos, să poți învăța și antrena.

Trebuie? se strâmbă. Organism pur? Mănânc gunoaie? Dar să respir aerul greu al orașului, gazele de eșapament, particulele de radiații nucleare de la centrala avariată, e mai pur? Mai sănătos? Chipsuri, ciocolată, cola, cheesburger. Deliciile vieții.

Doar cu câteva zile mai înainte, întâlnindu-se la masa de seară, mama și tata, în rarele ocazii când se aflau toți trei, în același timp, acasă, avuseseră o conversație despre el, cu el de față, dar se adresaseră unul altuia făcând abstracție de prezența lui. El devenise invizibil, de neperceput. Ca părinți grijulii care făceau serioase și consistente investiții financiare în educația lui, se apucaseră să-i planifice viața.

Toate acestea, evident, bazându-se pe rutină, învățătură, antrenamente, învățătură, antrenamente. Avocat te faci, îi spusese tatăl, fără să-l privească. Așa, avocat te faci, întărise mama, privindu-și soțul. Soarta lui fusese, așadar, decisă. Viitorul lui fusese hotărât în câteva minute, în timpul cinei. Așadar, va trebui să învețe legi, principii, norme, să le pună în aplicare, să ia apărarea celor nevinovați, să-i condamne pe criminali și răufăcători. Încă nu înțelegea cum va reuși să facă toate astea. Viitorul lui, atât de îndepărtat, de adult cu o meserie serioară, nu-l preocupa deocamdată, era prea devreme să-și facă griji doar în urma unei conversații. Dacă așa va trebui, va deveni și avocat. Dar tatuajul nu și-l va șterge niciodată.

Și, ca un fiu bun, copil unic al familiei, era obligat să se conformeze voinței părinților. Trebuia. Nu fusese întrebat dacă ar fi dorit sau nu să se orienteze spre meseria de avocat. Era deja un fapt împlinit. Fusese seara în care se decise și el. Pentru a putea pleda pentru alții, în primul rând trebuia să pledeze pentru el însuși. Era suficient de mare să își hotărească propriul viitor imediat, vacanță de vară. Își va lua viața în mâini și în zilele următoare va acționa. Acum ori niciodată, îi dictase imboldul interior, în timp ce-i ascultase tăcut, posomorât, pe tata și pe mama vorbind despre el, hotărându-i pașii pe noul său drum. Dar, înainte de asta, avea de făcut un altfel de drum.

Dacă totuși cineva l-ar fi întrebat ce își dorea cu adevărat pentru el însuși, cum s-ar fi văzut peste zece sau douăzeci de ani, ar fi răspuns, fără echivoc, bushi. Samurai. Samurai? Un actor? Nu, nu, nu un actor care să interpreteze roluri de samurai. Nicidecum.

Nu se visase niciodată actor sau cântăreț. Voia să fie doar un simplu dar mândru samurai. Simțea de multă vreme că menirea lui trebuie să fie aceea de samurai. Dar azi nu mai există samurai, exlamase prietena lui. Nu-i nimic, niciodată nu e târziu să fii primul, îi răspunse cu un studiat aer filosofic. I-ar fi plăcut să poată da timpul înapoi, să trăiască în epoca bătăliilor crunte, să fie un războinic pur și adevărat.

Descoperise în jurnal un rând care-i rămase întipărit în minte: ceea ce te așteaptă în față și ceea ce ai lăsat în urmă nu înseamnă nimic pe lângă ceea ce se află înăuntrul inimii tale. Recunoscuse că erau vorbe izvorâte din spiritul unui samurai.

Îl fascinase fraza, cu toate că nu reușise să-i pătrundă sensul în totalitate. Înțelese oarecum aluzia, însă considerase că era prea complicat să-și bată capul și să despice firul mesajelor atât de pline de tâlc. Avea nevoie de mintea unui adult, pentru a descifra sensul inițiatic. Când va fi un om matur și probabil un avocat înțelept, poate atunci va percepe cu totul atlfel cele scrise în jurnal. Textul povestea, din păcate prea puțin, despre un samurai sobru și solemn, iar fantezia lui de adolescent se înflăcărase imediat. Întregul jurnal era o lectură prea profundă pentru un tânăr modern de cincisprezece ani. Toată înțelepciuna lui serioasă consta în muzica rock și anime science-fiction.

Străbătu curtea mică și ieși în stradă. Lăsase un bilețel pe masa din sufragerie, pe care mâzgălise că pleca câteva zile în vacanță cu grupa lui de la școală și că va telefona acasă, seara. Nu avea voie să-și sune părinții în timpul orelor de serviciu, decât doar în cazuri extreme, urgente și de criză maximă, așa fusese instruit. Atât tatăl cât și mama aveau funcții importante, plecau deseori din Tōkyō și chiar din țară, pentru perioade destul de lungi. Cu mătușa, sora mamei, Sachiko-san și cu menajera cea bătrână și surdă, Yokkako, care veneau din când în când să vadă de casă și de el, se descurca.

Dacă avea un pic de noroc, poate reușea să se întoarcă înainte de revenirea părinților din călătoriile lor de afaceri, astfel că nu vor afla niciodată despre lipsa lui de acasă și nici nu-l vor prinde cu minciuna. Chichi, tatăl, era un om deosebit de ocupat, iar acum era plecat, ca de obicei, pentru vreo lună-două, să-și vâneze propriile himerele. Sau pe ale altora, pentru care, e drept, primea un salariul foarte bun, de profesor cercetător etolog al Universității Tōkyō. Era în mod frecvent detașat prin alte părți ale contientului. Meseria lui era de a studia comportamentul și stilul de viață socială a altora. Nu etică și morală. Doar stil și obiceiuri. Era o îndeletnicire ciudată, care îl absorbea pe deplin, apoi redacta zile și nopți în șir concluziile pe care le prezenta în marile săli de conferințe ale universităților străine.

Haha, mama lui, cu funcția de atașat consilier la reprezentanța diplomatică niponă pentru studiul utilizării combustibilului nuclear și, datorită noilor planuri ale noului prim ministru, în ultima vreme pleca și ea, frecvent, prin alte țări, mai ales după dezastrul nuclear de anul trecut, petrecut ceva mai la nord de capitală, la centrala Fukushima.

Trânti cu zgomot poarta în urma lui. Dimineața zilei de douăzeci și unu iulie era caldă și senină. Se anunțaseră ploi cu vijelie, dar pe cer nu se vedea nici urmă de nori. Se îndreptă spre subteran, luă metroul nu foarte aglomerat, ora de vârf în care oamenii se îmbulzeau spre serviciu trecuse deja. Și, fiind prima zi de vacanță, nici elevi care să meargă la școală nu erau. După câteva opriri ajunse la gara Tōkyō. Intră în holul mare, plin de lume, se orientă după informațiile de pe tabelele electronice și se așeză în rând la ghișeu, își prezentă biletul de tren și legitimația de student de liceu.

Primi ștampila de călătorie apoi își făcu loc printre grupuri de oameni, ieși pe peron și se așeză pe una din băncile libere. Nu se vedeau prea mulți călători, nu la linia unde aștepta el. Mai avea cam o oră de stat, venise mai devreme, până să se îmbarce în chōtokkyū, trenul expres de mare viteză pe linia Shinkansen Tōhoku, până în provincia din nord-est, în prefectura Iwate, în orașul Morioka, la cinci sute treizeci și nouă de kilometri de capitală. O călătorie de două ore și douăzeci de minute, cu trenul Hayabusa.

Scoase din rucsac punga de cipsuri și începu să ronțăie, lăsând mici firimituri să-i cadă peste blugi. În spatele lui, pe o altă linie, un tren mare și alb plecă silențios, ca o boare subtilă într-un crâng de pini, spre destinația-i exactă. Watanabe Lily se așeză tăcută lângă el. Își strânse genunchii sub fustița scurtă și-și puse, cuminte, palmele micuțe în poală. Părul lung și drept îi încadra fața subțire, de o paloare excepțională. În trăsăturile-i fine se putea distinge proveniența ei europeană, franceză mai precis, pe linie maternă, cu fruntea înaltă, ochii bine definiți, bărbia ușor ovală, fără pomeți prea ridicați. Un melanj între două rase, două civilizații și culturi diferite, cu ambele amprente genetice vizibile pe chipul ei de o frumusețe delicată.

Watanabe Shirayuri Lily era numele ei complet. Shirayuri înseamnă crin alb, floarea purității absolute, iar în franceză se traduce Lily. De unde și numele ei. Erau colegi la liceu, însă se cunoșteau din prima zi de grădință, de la vârsta de doi ani. Urmaseră aceleași școli, fuseseră în aceleași clase și în aceeași grupă de kendō. Locuiau chiar și în același cartier. Lily vorbea acasă limba franceză cu mama ei, o pariziancă căsătorită cu un japonez.

Fără a se uita la ea, îi întinse punga de cipsuri, dar fata își clătină capul, refuzând. Băiatul ridică din umeri, aparent nepăsător și ronțăi mai departe până goli conținutul. Aruncă punga la coșul de gunoi de lângă bancă și-și frecă degete de blugi. Se simțea bine, ca întotdeauna când se afla alături de ea. Nu era doar o prezență plăcută și inteligentă, îi inspira încredere în el însuși și siguranță. Crescuseră împreună. Timpul petrecut la școală, la ore, la antrenamente și în timpul liber, îi apropiase și o considera drept sora lui.

Nu avuseseră niciodată prea multă vreme la dispoziție pentru joacă, doar în ultimii doi ani începuseră să vorbească mai mult, despre gânduri și frământări legate de școală, examene, antrenamente, dar și despre muzică, înclinații și vise. Dacă ar fi avut o soră naturală, nu s-ar fi înțeles mai bine, reflectase el, uneori. Frumoasa floare shirayuri. Băieții din gașcă îl tachinau răutăcioși, răzând pe tema prieteniei cu ea, dar ei nu înțelegeau nimic, erau doar niște proști invidioși, cu mintea îngustă. Ei nu aveau ce avea el. O prietenă. În sensul cel mai profund al accepțiunii cuvântului.

De curând, într-o seară ploioasă, nemaiputând ține secretul doar pentru el,  îi relevase descoperirea jurnalului. Iar fata îl întrebase imediat ce avea de gând să facă cu el.

– Cum, ce să fac? exclamase el, uimit de reacția ei.

Nu-i trecuse prin cap că ar putea face altceva decât să-l citească. Să se chinuie să citească! Fusese prea absorbit de noutatea jurnalului și fascinat de conținut, ca să gândească mai departe, în perspectivă.

– Să faci ceva concret, îi spusese ea.

– Ceva concret? E de făcut ceva concret? se mirase el.

– Nu ești curios să afli mai multe? îl instigase ea.

– Mai multe?

– Da, venise răspunsul ei firesc, să încerci să descoperi rădăcinile.

Rădăcinile. Acest cuvânt nu-i mai dăduse pace și chibzuise îndelung, câteva nopți la rând.

– Rădăcinile? o întrebase după câteva zile.

– Da, spusese ea. Ceea ce se vede la suprafață este doar planta, crenguțele cu frunze

și flori, dar ea nu trăiește fără rădăcini, care sunt bine ascunse în pământ. Adânc în pământ. Nu vrei să scormonești puțin?

Fusese din ce în ce mai uluit.

– Să scormonesc puțin? Adică, vrei să spui, să sap în pământ, să văd rădăcinile? Cu ce

să sap? Cu degetele?

– Nu, prostule, cu mintea. Nu vrei să știi mai multe?

– Nu, nu vreau să știu, se îmbufnase el, luat prin surprindere de tăria ei de caracter.

– Te mulțumești doar cu cititul și apoi uiți totul?

O privise și nu-i venise să creadă că îl împingea spre o acțiune concretă. Se agitase o perioadă, neputându-și alunga din minte cuvintele ei. Se gândea tot timpul la jurnal, la descrierile locurilor, a faptelor și a situațiilor reale, unele chiar învățate la orele de istorie. Oamenii aceea luaseră parte activă și trăiseră cu adevărat la ceea ce el doar citise în manuale. Însă, îi spunea intuiția, anumite întâmplări din viețile acelor personaje aveau o anumită legătură cu el. Intrigat și curios, decise că trebuia să afle. Își împărtășise gândul prietenei sale.

– Te ajut, îl asigurase ea. Cunosc pe cineva care ne poate ajuta, profesional. Vin cu tine, să nu mergi singur.

– De ce ai face tu așa ceva pentru mine? o întrebase el.

– Fiindcă așa procedează prietenii, surâse ea. Prietenii se ajută și se susțin. Eu te susțin și apoi, vreau să știu.

– Vrei să știi? răbufnise el, stupefiat și îngrijorat de interesul ei. De ce vrei să știi? Ce anume vrei să știi?

– Totul, răspunsese ea, serioasă.

– De ce?

Ea ridicase din umeri.

– Tu nu vrei să știi? murmurase ea, evaziv.

Da, da, gândise el apoi în bezna nopților care urmaseră discuției, prietenii te ajută și te fac să scormonești pământul după rădăcini. Se apucaseră împreună să citească jurnalul, traducând din engleză în japoneză cu ajutorul dicționarului, frază după frază, paragraf după paragraf. Își nota tot felul de expresii și cuvinte mai grele, apoi comentau și dezbăteau ideile, căutând să afle sensul cel mai apropiat. Textul era dificil, exprimarea complicată și de multe ori nu reușeau să deslușească înțelesul conținutului. Se simțise din ce în ce mai frustrat și neputincios.

Trecuse mai mult de un an de când se îndeletniceau cu traducerea. Își motivaseră întâlnirile frecvente prin declarația că trebuiau să lucreze la un proiect pentru școală, o lucrare mare, pretențioasă, greu de rezolvat. Ultima parte era perfect adevărată.

Astfel ajunse Watanabe Lily să se așeze lângă el pe bancă, pe peronul gării Tōkyō, așteptând trenul expres Hayabusa spre nord. Tren care trase la linie, mai întâi ivindu-i-se botul lung de cincisprezece metri, verzui metalic lucitor, apoi vagoanele, zece la număr, se înșiruiră pe linie, strălucitor de albe în dimineața de vară. Cei doi adolescenți se ridicară, așteptând să se deschidă ușile.

Arătară biletele însoțitorului de vagon, tichete albastru închis cu margine albă pe care scria cu roșu, Japan Rail Pass. Primiră papuci de pluș la intrare în vagon și-și lăsară încălțămintea în dulăpioarele suspendate, numerotate. Pășiră pe culoarul îmbrăcat în mochetă moale, bordo și asistenta de vagon îi conduse la locurile lor, două fotolii bej, alăturate. Watanabe Lily se instală, bineînțeles, la fereastră. Kei aranjă rucsacurile în compartimentul de bagaj, apoi se tolăni pe scaunul de alături. Își puse căștile în ureche. În cele câteva minute de așteptare, vagonul se umplu de pasageri, deși pe peron nu fuseseră prezenți prea mulți călători.

Pe display-ul de deasupra ușii curgeau tot felul de informații, ora de plecare, ora de sosire la cele două stații de oprire, ora finală până la ultima destinație Shin-Aomori, câți kilometri erau de parcurs și intervalul orar. Dar ei nu călătoreau până la capăt, doar până la Morioka din regiunea Tōhoku, timp de două ore și douzeci de minute. La ora nouă și treizeci și șase de minute fix, trenul porni lin și silențios, ieși din gară și în scurt timp atinse viteza de trei sute cinci kilometri la oră, alunecând rapid pe șine, îndreptându-se spre nord.

La Ueno trenul coti puțin spre vest și după ce trecu de Ōmiya în viteză maximă, merse drept înainte. Utsunomyia, Nasu-Shiobara, Sin-Shirakawa, Kōriyama, Fukushima, Shiroishi-Zaô, toate zburară pe lângă ei, apoi Sendai, prima oprire de zece minute, Furukawa, Kurikom-Kōgen, Ichinoseki, Mizusawa-Esashi, Kitakami, Shin-Hanamaki, citea pe display. Trenul ajunse în stația Morioka, la ora doisprezece fără un minut.

Kitakuro Kei și Watanabe Lily se ridicară și merseră pe culoarul dintre scaune după ceilalți pasageri. În capătul vagonului își depuseră papuceii în locul pantofilor, se încălțară și pășiră pe peron. Se luară după călătorii care mergeau spre ieșire, păsăsind platforma expresului Hayabusa, iar trenul își continuă drumul mai departe, până la Aomori, punctul cel mai nordic al insulei principale Honshu. Majoritatea oamenilor se opriră în fața lifturilor și așteptau răbdători, în grup compact, să se deschidă ușile pătratelor de sticlă, dar cei doi adolescenți coborâră pe scara rulantă, deloc aglomerată. Era doar o diferență de un nivel, nu avea rost să piardă timp, când scările erau aproape goale.

Consultară harta mare a orașului din hol. Găsiră ieșirea spre est, la peroanele stației de autobuze locale. Stând pe trotuar, scăldați în lumina strălucitoare a soarelui de amiază, cei doi se aflau față în față cu orașul necunoscut. Cu toate că era mijlocul zilei, o adiere răcoroasă îi înfioră pentru câteva clipe. La această oră, la Tōkyō aerul era fierbinte și greu de respirat. În depărtare, înălțându-se maiestuos deasupra orașului, aproape confundându-se cu cerul de vară, se vedea cenușiul munte vulcanic Iwata.

Urcară în autobuzul Denden-mushi de pe linia Matsuzono Yamagashi unsprezece, plătiră biletul de o sută de yeni fiecare, trecură podul Kozutaka peste râul Kitakami și cotiră pe bulevardul Oshu Kaido. După opt stații numărate, trecură de intersecția Morioka Bypass iar la prima oprire coborâră în dreptul străzii Chuō dori Komikan, după doisprezece minute de călătorie. Adresa la care urmau să ajungă era 14-1 strada Atago-chō.

În stație se aflau trei persoane, dintre care două urcară în autobuz. A treia persoană, un bărbat mai în vârstă, cu ochelari de vedere fără ramă, rămase locului. Watanabe Lily se opri în fața lui și făcu o plecăciune plină de respect.

– Bună ziua, sensei-sama, salută ea. Sper că nu am întârziat prea mult, susură ea politicoasă.

– Nu ați întârziat de loc, răspunse bărbatul, vorbind cu un ușor accent al dialectului regiunii, Tōhoku-namari. Ați ajuns la timp. Cum ați călătorit? A fost obositor drumul?

Watanabe Lily se mai înclină o dată.

– Două ore și jumătate au trecut foarte repede, spuse ea.

– Acesta este tânărul despre care mi-ai vorbit? întrebă bătrânul, mutându-și privirea spre Kei, care stătea drept, așteptând să i se adreseze.

– Da, el este, confirmă fata, apoi se întoarse spre el. Te rog să te prezinți.

– Numele meu este Kitakuro Kei, spuse și făcu o plecăciune respectuoasă.

Bătrânul, care-i ajungea până la umeri, îl privi cu ochi iscoditori.

– Poate mă înșeală vederea, aș putea crede că ești o fată, zâmbi el și se uită la unghiile lui date cu lac negru, apoi la cerceii care se vedeau de sub marginea părului lung.

Bătrânul clătină din cap, dezaprobator. Băiatul se înclină, neștiind ce să răspundă, dacă să se simtă ofensat sau poate doar mândru de înfățișarea lui de băiat modern din capitală.

– Kei este rocker, sensei-sama, explică prietena lui.

– Bine, zise el, după ce termină de inspectat înfățișarea lui. Presupun că vă este foame și cred că nu vreți să stăm în stație, să discutăm pe stradă. Veniți cu mine!

Se întoarse pe călcâie și porni înainte, cu pași viguroși, pe strada care se deschidea în fața lor. Se vedea că era obișnuit cu studenți tineri și-i trata cu naturelețe și simplitate. Cei doi îl urmară.

Înainte de a se apuca de pregătirile pentru excursia la Morioka, Watanabe Lily îi spusese lui Kei despre Sasaki Touma, fost profesor la Universitatea Tōkyō, doctor în istorie națională și doctor în antropologie socială și culturală. Era o rudă îndepărtată a tatălui ei și singurul om care-i putea ajuta cu jurnalul. Dacă faptele relatate se împleteau cu istoria sau cu imaginația, profesorul Sasaki era singurul în măsură să dea verdictul.

Strada pe care mergeau nu era prea lată, având doar un singur sens pentru mașini. La bifurcație o luară spre stânga și se opriră apoi în fața unei porți magnifice, din lemn negru lăcuit, cu grele intarsii metalice. Acoperișul porții, lat și lung, susținut de stâlpii intrării, era dintr-un strat gros de stuf albăstrui. Zidul masiv exterior, alb, era parțial îmbrăcat în panouri de lemn decorativ.

Intrară în curtea pavată cu dale de piatră alburie, total lipsită de vegetație. În fața lor se ridica o construcție amplă, o clădire măreață, compusă din parter și etaj, în stilul deosebit de frumos al arhitecturii tradiționale. Era o reședință grandioasă, elegantă, construită pe vremea istorică a lorzilor feudali.

Profesorul străbătu curtea cea lungă și ocoli casa, mergând cu pași repezi. În spatele casei li se deschise priveliștea unei grădini splendide. Primul lucru pe care-l observă fu un iaz argintiu, o întindere nu prea mare de apă sclipitoare. Lacul era mărginit de maluri rotunde, plantate cu pini pitici și pini negri, o adevărată pădurice delicată, formând o combinație armonioasă împreună cu arțari, sălcii maiestuoase, copaci de zelkova, tsuga, o sumedenie de arbuști și plante erbacee cu frunze late și înalte. Într-o parte, piezându-se înspre vegetația abundentă a grădinii, iazul se îngusta, loc peste care trecea o punte de piatră ușor curbată, delimitată de balustrade din lemn vopsit în roșu.

Aerul mirosea a proaspăt și băiatul avu senzația că se afla la țară. Nu fusese niciodată într-un sat, nici măcar în cele din împrejurimile capitalei, dar așa își închipuise că arăta mediul rural, liniștit, lipsit de zgomote și de aglomerația agitației din Tōkyō. Pe un pat gros de mușchi verde, sub crengile stufoase ale unor stejari quercus care străjuiau într-o parte lacul, se vedea tronând un felinar înalt de piatră, cu o cupolă rotunjită ca o carapace de țestoasă.

Adolescenții ajunseră la o casă mai mică, un pavilion în prelungirea conacului din față, la fel de frumos ca și clădirea impunătoare. Intrară după profesor. Își lăsară încălțămintea în fața pragului și se treziră într-o cameră mare, de doisprezece tatami[1], luminată de soarele verii filtrat printre panourile glisante shoji[2] semideschise.

În alcov se afla o imensă vază de porțelan cu model albastru, înaltă, subțire și elegantă, conținând o singură creangă cu trei frunze. În spatele ei, pe perete, era prins un kakemono[3] cu o pictură înfățișând flori de magnolie roz, întregind aspectul de armonie. Pe un pervaz scund, pe tokonoma[4], se afla un okimono[5] sculptat din lemn portocaliu, reprezentând un mic animal sălbatic. Încăperea nu conținea nici un alt fel de mobilier.

Se așezară pe jos. Profesorul Sasaki își puse palmele peste genunchi și se uită, prin lentilele ochelarilor, când la unul, când la celălalt.

– Până ne vor servi masa, aș putea să văd jurnalul? întrebă el curios, fără nici o introducere.

Kei se fâstâci, luat prin suprindere. Își dădu jos rucsacul de pe sapte și scoase la iveală

pachetul cel prețios. Desfăcu folia de plastic și cele două coli de hârtie tare. Jurnalul, cele două volume, era compus din fascilule de foi, de fapt, inițial fuseseră coli de hârtie de diferite calități și nuanțe, cusute cam neîndemănatic pe margine pentru a nu se pierde. Între degetele adolescentului cu unghiile negre, hârtiile foșniră stins, ca o răsuflare venită din timpuri apuse.

Întinse volumele groase cu ambele mâini, înmănându-le politicos bătrânului. Acesta le preluă și le puse în fața lui, cercetând vădit interesat coperta banală din carton cenușiu. Un iz de vechi se ridică și profesorului i se mișcară nările, parcă adulmecând, filtrând prima informație.

Își drese glasul, apoi își ridică ochii spre tinerii care ședeau cuminți, așteptând.

– Mai spune-mi odată, cum te cheamă? întrebă el.

– Kitakuro Kei, răspunse el.

– Hm, făcu profesorul, mijindu-și ochii. Kei? Ești totuși fată?

– Kitakuro Keitarō, preciză el. Pe scurt, Kei. La școală băieții îmi spun Kikei.

O umbră de zâmbet străbătu fața bătrânului.

– Așa, deci? exclamă el fără surprindere, țintuindu-l în continuare. Câți ani ani, Kikei-kun?

– Cincisprezece împliniți, răspunse ca la examen.

– Știi ce înseamnă numele tău?

Kei își clătină capul. Nu știa, nu-l preocupase niciodată etimologia numelui, dar știa că

era considerat un nume rar și destul de ciudat.

– Kei înseamnă binecuvântat de zei, norocos, respectat, înțelept. Ta e sufixul pentru

mare, masiv, dar poate fi la fel de bine considerat nobil sau măreț, iar rō este copil, băiat. Pe scurt, după cum văd eu, ești un copil nobil binecuvântat de zei, Keitarō-kun[6]. Frumos nume. Pe tatăl tău cum îl cheamă?

– Poftim? Pe tatăl meu?

Profesorul dădu din cap.

– Presupun că ai un tată, de vreme ce ești venit pe lumea asta! zise și-l privi cu o licărire de amuzament.

– Da, desigur. Pe tata îl cheamă Kitakuro Kitano.

– Hm, mormăi profesorul. Kitakuro Kitano, repetă. Ai un nume de familie foarte interesant. Dar cred că nici asta nu știi ce înseamnă? Nu știi, așa-i că nu știi? Îți spun eu. Kita înseamnă nord și kuro înseamnă negru. Nordul negru. Kita-kuro. Hmm, repetă el. Nu este un nume comun, nici obișnuit. Am întâlnit doar o singură referință la un astfel de nume. Spune-mi, ce știi tu despre strămoșii tăi pe linie paternă, strămoșii Kitakuro?

Băiatul clipi de câteva ori, nu se așteptase la o astfel de întrebare. El venise doar pentru elucidarea misteriosului jurnal, nu pentru o discuție despre istoria numelui familiei sale.

– Strămoșii mei pe linie paternă? întrebă, neștiind ce să răspundă.

Profesorul dădu din cap.

– Nu prea știu multe despre strămoșii mei, mărturisi. Bunicul meu a murit acum doi

ani. De infarct, bunica când eram copil, nu prea m-am interesat de strămoșii de dinainte. Tata nu are timp să povestească, cred că nici el nu știe prea multe.

Profesorul Sasaki Touma dădu din nou din cap.

– L-am cunoscut pe tatăl tău, pe Kitano-kun, ne-am întâlnit la universitate de câteva

ori, spuse el pe un ton grav. Asta se întâmpla pe vremea când eu eram în prag de pensionare iar el era promovat șef de catedră, după al doilea doctorat. Am vrut mereu să-l întreb despre proveniența numelui, dar timpul nu ne-a permis niciodată o astfel de apropiere. Oricum, am lucrat în departamente diferite și ne vedeam relativ rar.

Kei simți o undă de neliniște, chiar teamă. Își strânse buzele și gândi cu îngrijorare că poate profesorului îi trecea prin cap să ia legătura cu tatăl lui, să-l informeze că ajunse la Morioka și mai era împreună și cu Watanabe Lily. Îl trecu un frison de oroare. Profesorul însă îi zâmbi, fără a-și dezlipi buzele subțiri.

– Nu-l voi anunța pe tatăl tău, spuse el de parcă i-ar fi citit gândurile. Mi-a spus Lily-

chan[7] că sunteți în misiune secretă. Ce este secret, nu se poate divulga, așa-i? Nu este secretul meu, deci nu-l pot spune nimănui, drept e? Kikei-kun, stai liniștit. Până nu citesc jurnalul, nu va ști nimeni că sunteți cu mine. E bine așa?

Făcu o plecăciune de mulțumire și răsuflă ușurat. Nu ar fi dorit să declanșeze un scandal, cu multe explicații de dat, mai ales că era și prietena lui implicată. Cât timp părinții nu știau de mica lor escapadă, de misiunea lor secretă, toată lumea rămânea fericită și mulțumită. Nu ar fi vrut să renunțe la scopul acestei vizite, mai ales că se aflau deja la locul faptei, deși încă nu se întâmplase nimic.

Nu aflase ceea ce dorea să știe și ar fi fost de-a dreptul jenant, dacă nu chiar dezonorant, să se întoarcă acasă cu coada între picioare, înfrânt înainte de bătălie. Un samurai nu s-ar retrage niciodată din fața primei lupte. Nici el. Plecase de acasă după ce premeditase și organizase întreaga acțiune, conștient, mai mult sau mai puțin, de riscurile asumate. Watanabe Lily era și ea la fel de implicată, nu era necesar să suporte consecințe nedorite.

Profesorul studia intens coperta cenușie, care purta amprenta vremii îndepărtate, o copetă simplă, jerpelită, pe care nu era scris nimic. O privea total absorbit. Nu o atinse și nici nu arăta dorința de a răsfoi jurnalul. Stătea cu spatele drept, cu capul puțin aplecat, cu privirile ațintite spre tot acel ansmablu de coli neuniforme, legate prin pași mari de cusătură din sfoară veche, subțire, roasă pe alocuri. Părea opera stângace a cuiva care nu se pricepuse prea bine la strângerea și legarea foilor în teanc.

Se auzi clinchetul unui clopoțel. Un sunet straniu și deosebit de limpede ajunse până la urechilor lor, în liniștea nefirească a amiezii. Kei își ridică privirile și se uită prin încăperea mare, în care soarele desena de-acum altfel de umbre, mai lungi și mai late, cufundând o parte a peretului într-o zonă de obscuritate. Ar fi vrut s-o întrebe pe Lily ce urma să se întâmple. Dar ea stătea imobilă, parcă nici nu respira, cu genunchii îndoiți sub ea, cu mâinile în poală. De când intraseră, nu rostise nici un cuvânt.

Profesorul era preocupat cu privitul coperții. De ce îi trebuie atâta timp să se uite la o hârtie învechită, o coală neînsemnată și murdară? se întrebă Kei. Trecură minute bune și bătrânul nu dădu vreun semn c-ar fi curios să citească măcar prima propoziție. Dacă nu l-ar fi văzut clipind din când în când, ar fi zis că adormise. Hai, fă odată ceva, îl îmboldi în gând. Dacă ar fi putut asculta ceva muzică rock, ar sta și ore întregi. Dar așa, fără nici un sunet, fără nici un răget gutural, fără nici un solo de chitară electrică care să scoată demonii din suflet, în tăcerea și liniștea absolută cu care nu era deloc obișnuit, plictiseala era cumplită.

În schimb, sunetul suav al clopoțelului se auzi din nou, ca o vestire. Profesorul dădu de două ori din cap, lent, de parcă ar fi încheiat o rugăciune. Fața lui rotundă, cu riduri doar pe frunte, arăta concentrare și poate oboseală. Buzele formau o linie dreaptă, orizontală, inexpresivă. Kei ar fi vrut să scoată un oftat, dar și-l reținu. Oare mai durează mult? se întrebă. La ce se holbează atât de intens? E doar o copertă veche, conținutul este cel important.

Bătrânul își frecă scurt palmele de genunchi și se uită apoi la el. Kei își coborî privirile, respectuos, nu se cădea să-l privească drept în față. Se simțea ca prins în flagrant.

– Să mergem la masă, decretă cu vocea răgușită. A sunat de două ori?

Se referea la clopoțel. Sasaki Touma se ridică, urmat de cei doi adolescenți. Ieșiră din cameră pe partea opusă intrării, pășind pe lemnul bine lustruit a galeriei exterioare. Grădina începea direct de la marginea casei celei mici și se pierdea printre pâlcurile de pini și alți copaci. Ocoliră partea interioară a casei, prin veranda deschisă și ajunseră într-o altă încăpere în mijlocul căreia se afla o masă și câteva perne pe jos.

– Mergeți să vă spălați pe mâini, spuse profesorul indicând o direcție vagă.

Kei se înclină. Nu știa unde se afla baia, dar Watanabe Lily îl însoți în curte, până la o construcție joasă, o dependință în același stil tradițional ca și restul casei. Încăperea în care intră era minsculă, împărțită în două compartimente, conținând doar toaleta în stil vechi și robinetul de apă. Se încălță cu papucii de baie.

Înăuntru mirosea persistent a umezeală. Deschise singurul robinet de deasupra unui lavoar emailat, cu smalțul căzut pe alocuri. Apa era rece. Nici vorbă de cabină de duș, de termostat pentru reglarea temperaturii, nici chiuvetă sau măcar suport pentru săpun. Se spălă pe mâini și pe față cu apa foarte rece. Evită să folosească prosopul atârnat într-un cui, și cu degetele umede își aranjă părul și bretonul, cu toate că nu era nici o oglindă. Ținuta era un element important, mai ales pentru un rocker cum era el.

În timp ce-și aștepta prietena, privi plin de interes grădina și aleile șerpuitoare care se pierdeau printre tufe și arbuștii ornamentali. Când reveniră amândoi în încăpere, profesorul stătea deja în capul mesei, așteptându-i. Pe peretele din spatele lui se afla o tapiserie ce părea brodată manual, înfățișând un păun alb cu coada desfăcută. Tatami-urile ușor oranj erau moi, având marginile tivite cu mătase gri-închis. Un scrin cu câteva sertare, cu balamale exterioare negre, completa mobilierul. Din plafon cobora o lampă rotundă, din bambus galben împletit, prin care se vedeau patru becuri. Shoji-ul lateral era deschis. Răcoarea plăcută, de aer curat și miros de grădină, împrospăta încăperea.

– Te rog stai în dreapta, Kei-kun, i se adresă profesorul, indicând cu palma locul lui

la masă.

Adolescentul se înclină, mulțumind tăcut pentru locul de onoare. I s-ar fi cuvenit lui Watanabe Lily, ea era rudă cu gazda, dar nu spuse nimic și se conformă. Nu-l putea jigni pe profesor, contrazicându-l. La urma urmei, nu conta unde stătea, îi era foame și ar fi mâncat oriunde, chiar și în stradă. Fata se așeză cu un aer familiar, în stânga mesei.

O femeie surpinzător de bătrână intră încet. Arăta ca acele personaje copleșitor de diforme și urâte din caricaturile manga cu subiecte horror. Era încovoiată, nearanjată, cu părul ciufulit, purta un kimono uzat și decolorat. Aduse o tavă mare pe care o puse lângă profesor. Fără nici un cuvânt, începu să așeze pe masă bolurile cu mâncare, începând cu Sasaki Touma. Puse bețișoarele în dreapta fiecăruia, apoi se ridică cu greutate și plecă fără să fi rostit nici un cuvânt.

– Azi mâncăm pe bază de hatto, spuse profesorul pe un ton vesel.

Cei doi adolescenți își ațintiră privirile spre el, ca niște elevi atenți la predarea în clasă.

– Vă aflați la Morioka, capitala tăiețeilor hatto, reluă bătrânul, înviorat. Fiecare zonă

și regiune își are propriile rețete de prepare a tăiețeilor, dar nicăieri ca în Morioka, explică el pe un ton didactic. Avem aici celebra wanko soba, fidea făcută din hrișcă, servită în owan, bolurile astea mici și decorative. În Iwate, prefectura în care ne aflăm, abundă ceea ce se numește Iwate midori, fasolea verde, aomame, deși midori înseamnă verde iar ao înseamnă albastru, dar ao definește cumulativ ambele culori. Nu trebuie să va faceți griji pentru culoare, ci pentru gust.

Respiră și își mută privirile spre un alt bol.

– Aici avem nambu shiro-mame, fasolea de soia galbenă și shiro otafuku, supa clară de dai fukuna mame, culeasă de pe câmpurile de producție de lângă Morioka. Fideaua din supa miso seamănă cu udon-ul pe care-l cunoașteți din Tōkyō, și ce vedeți în farfurie este carne de vițel cu garnitură de mei, castraveți, ceapă verde, ghimbir ras și usturoi. Mâine mâncăm jajamen, după influența chinezească și apoi Morioka ramen, care de fapt își are originea din peninsula koreeană.

De-a lungul anilor, continuă el, noi am preluat tot felul de influențe de la vecinii noștri, mâncare, arme, religie și spiritualitate, până și felul nostru de viață. Asta nu înseamnă să i-am copiat, ci ne-am adaptat, transformând obiceiurile vecinilor în propriul nostru stil. Ca japonezi, noi suntem o nație unică. Nimeni din lumea asta nu are istoria și cultura pe care noi, ca popor, ne-am însușit-o, am dezvoltat-o, am transpus-o în viața noastră de zi cu zi. Mai ales că țara noastră a fost privită ca o mare perdantă. Știi ce înseamnă cuvântul perdant? Adică am pierdut războiul, cel de-al doilea război mondial, dar asta este o altă temă, pentru altă dată.

Eu sunt născut chiar în ziua și anul încheierii războiului, când guvernul imperiului japonez s-a predat într-un mod atât de rușinos, pe paisprezece august, anul douăzeci al erei Shōwa, adică o mie nouă sute patruzeci și cinci, în urma cele două bombe atomice aruncate mișelește peste noi de americanii de la care, ironic, am preluat atât de multe. Dacă noi nu ne-am fi născut cu spiritul de neînfrânt al samuraiului, probabil că acum acestă țară binecuvântată de zei, prima țară din lume care vede răsăritul soarelui, am fi fost și acum o țară închisă, sfâșiată de luptele interne din perioadele erelor de războaie fără sfârșit. Nu spun că acum nu ducem un alt fel de război și fiecare zi nu este o luptă, dar repet, asta este o altă temă. Vă rog să mâncați, încheie el sec prezentarea.

Cei doi adolescenți ascultară expunerea cu atenția unor studenți care audiau un curs din care urmau să dea examen. Aburii felurilor de mâncare se ridicau ușor deasupra bolurilor, învăluindu-i cu mirosuri apetisante și Kei simți că-i era o foame cumplită.

– Itadakimasu[8], spuse el cu palmele împreunate în dreptul frunții, făcând o mică plecăciune în fața vaselor grupate dinaintea lui.

– Itadakimasu, rosti și Watanabe Lily.

Profesorul îi privi pe rând și surâse. Luă bețișoarele în mână dreaptă și bolul cu supă în cea stângă, apoi se apucă de mâncat, sorbind zgomotos.

Deși nu mai gustase niciodată astfel de mâncăruri, Kei începu să înfulece, fără a se gândi prea mult la savoare, arome și finețe. Îi era foame iar supa avea gust bun. Toată ziua nu mâncase nimic altceva decât chipsurile sărate. Goli bol după bol, hatto și wanko soba, toate porțiile generoase puse în față. Mâncare să fie. Nu era pretențios de fel, accepta orice, chiar și un burger king, important era să se sature. Fu primul care termină.

– Mai vrei? îl întrebă profesorul.

– Gochisosama deshita[9]! exclamă el și-și înclină fruntea spre el.

Puse bețișoarele pe masă și mâinile în poală. Watanabe Lily mai avea mâncare, la fel și profesorul, așa că așteptă să termine. Își plimbă privirile peste umbrele trasate de razele soarelui de-a lungul pereților, filtrate de jaluzelele alb-opace. Își mută apoi privile afară, spre grădina verde, uitându-se la micile tufe tunse rotunjit, arătând ca niște carapace de țestoasă, la fel ca felinarul de piatră de pe malul lacului.

– Aceste câteva zile pe care le veți petrece cu mine, vorbi bătrânul după ce termină de mâncat, veți deveni copiii mei. Nu vreau să fiu doar un profesor. Vom citi împreună și vom verifica datele, dar acest jurnal trebuie să rămână la mine, deocamdată. Am nevoie de timp să-l studiez, să compar informațiile cu istoria, să realizez o cercetare amănunțită. Nu este o treabă simplă. Sau ușoară. Este o muncă de migală. Știi ce înseamnă cuvântul migală? Adică, trebuie să mă aplec asupra manuscrisului și să-l citesc cu atenție, cu minuțiozitate și cu răbdare meticuloasă, explică el, privind când la unul, când la celălalt. Am înțeles că este scris în limba engleză, mă refer la engleza britanică a secolului nouăsprezece, nu? Hm. Destul de complicat. Nu mă aștept să aveți vreo traducere, nu?

– Sensei-sama, spuse Watanabe Lily și profesorul o privi. Kei-kun și cu mine avem câteva notițe, am încercat să traducem. Kei-kun a citit jurnalul de mai multe ori.

Profesorul își mută privirile la el și dădu ușor și gânditor din cap.

– Așa, deci? făcu el și-și închise ochii pentru o clipă, ridicându-și sprâncenele în semn de surpriză sau neîncredere. Ai citit manuscrisul de mai multe ori! Ai notițe! Ai și o traducere pertinentă?

Kei își îndreptă spatele, întrebarea îi era adresată lui.

– Doar niște mici încercări nu prea reușite, răspunse el, modest.

– Așa! repetă profesorul. Le-ai adus cu tine?

Confirmă dând din cap.

– Să mi le dai, negreșit. Să văd și eu cât ai reușit să înțelegi. Unde sunt notițele?

– În rucsac, răspunse.

Sasaki Touma căzu pe gânduri.

– Veți locui aici la mine, în pavilionul pentru oaspeți, îi informă. Dar trebuie să știți câte ceva despre locul acesta. Clădirea din față adăpostește muzeul central Morioka. A fost reconstruit în o mie nouă sute opt, adică în al patruzeci și unulea an al erei Meiji. Sunt expuse obiecte și materiale care atestă istoria familiei Nambu, lordul feudal care a fondat orașul în anul optsprezece al nengō, erei Tenshō, adică în o mie cinci sute nouăzeci. În același an în care kanpaku Toyotomi Hideyoshi, după ce a fost adoptat de familia Fujiwara, ocazie cu care a și primit numele de Toyotomi, a învins clanul Hōjō, cel mai mare adversar al său și a cucerit tot estul insulei Honshū.

Astfel că anul optsprezece al erei Tenshō a devenit anul primei unificări a Japoniei. Am să vă duc să vedeți muzeul, după ora închideri. Kimonourile expuse sunt fabricate de familia Nakamura, datează din perioada Edo, de prin o mie șase sute, așa numitele shikonzome. Vopseaua a fost obținută din rădăcina unei plante, murasaki, din care rezultă incredibil de frumoasa culoare nobilă, acel amestec de roșu și albastru, purpura violacee, unică în lume. Murasaki Shikibu, autoarea Povestirilor lui Genji, și-a luat numele de scriitoare

inspirându-se din această culoare. Ați citit Genji monogatari[10]? Nu? Nici unul din voi doi?

Așa, deci? Trebuie neapărat corectată această lipsă de cultură literară. Am să vă dau să citiți,

cât stați pe aici! încheiă el monologul pe un ton ferm, care nu admitea replică.

Kei, brusc îngrijorat și alarmat, îi aruncă prietenei sale o privire furișată și-și strânse buzele de neplăcere. Asta mai lipsea, gândi el. Am scăpat de școală, am scăpat de teme, am riscat totul, o ceartă zdravănă de la părinți și pedeapsa pe care, cel puțin eu, o voi încasa cu vârf și îndesat, ca să vin la Morioka, pentru ce? Să fim obligați să citim alte lecturi suplimentare? Sasaki Touma sensei-sama nu este profesorul nostru, nu are nici un drept să ne oblige să citim ce nu vrem. Eu vreau dezlegarea jurnalului meu, al meu, pe care eu le-am găsit și m-am chinuit un an întreg să-l citesc. Nu vreau alte povești, oricât de importante ar fi ele pentru literatură. Eu vreau povestirea mea!

Își strânse degetele în pumn și simți cum toată mâncarea din stomac i se face un ghem de piatră. Watanabe Lily își reprimă un surâs, dându-i de înțeles că-i descifrase mesajul din priviri și era de acord cu el. Profesorul își înmuie degetele într-un bol cu apă calduță, apoi se șterse cu un mic prosop și-și frecă palmele.

– Propun să mergem înapoi în sala principală și să ne uităm puțin peste notițele tale, Kei-kun, spuse și se ridică dintr-o dată, fără efort.

Îl urmară pe profesor, mergând după el pe galeria exterioară, în sens invers de cum veniseră. Soarele cădea pieziș printre crengile copacilor, raze aurii sub formă de evantai ajungând să lumineze gazonul. Era după amiază devreme dar nu era deloc cald.

Acum la Tōkyō oamenii se coceau de zăpușeala înecată în praf și emanațiile de eșapament. Întorși în sala mare, se așezară la fel ca prima oară. Profesorul în fața volumelor și cei doi în fața lui. Kei își trase rucsacul mai aproape și scoase caietul de notițe.

Profesorul reluă cercetarea coperții cenușii, roasă pe alocuri. După un timp nedefinit, atinse cartonul cu un deget, deschizând cu prudență jurnalul. Nu scoase nici un sunet, dar expresia de pe fața lui arăta că era surprins. Kei îi urmări ochii, privirea concentrată și cele două riduri de expresie de la baza nărilor.

– Așa, deci, murmură el într-un târziu. Așa începe povestirea. Trebuie neapărat tradusă, dar de un specialist în engleză veche. Am să iau legătura cu un expert, care va veni de mâine, cred. Așa sper. Așa trebuie. Numai să fie liber, să poată veni.

Profesorul se uită la Kei, cu ochii lui mici și negri, măriți de lentilele ochelarilor iar el se simți ca la un examen de care-i depindea viața. Ar fi vrut să se miște un pic, dar nu reuși. De când se așezase, în stomac începuse să i se formeze ghemul de piatră. Poate din cauză că mâncase prea mult și prea repede, sau poate că se simțea ciudat de emoționat. Nu intimidat sau temător, doar emoționat și curios.

Își ținu respirația câteva momente, ca la începutul unei competiții de kendō când nu cunoștea forța și tehnica oponentului. Prin reținerea aerului avea suficient timp pentru a-și dirija energia către minte și spirit. Doar că nu se putea exprima prin kiai, emanația energiei izvorâtă din hara, stomac, prin contractarea diafragmei. Maestrul-instructor de la dōjō-ul pe care-l frecventa la Tōkyō, Sasakura Toshinobu sensei, le spunea mereu să folosească cu mare atenție kiai-jutsu, tehnica emiteri kiai din punctului ki. Nu este un strigăt scos din gât, nu este un urlet sălbatic al vreunui descreierat și nici un mârâit de furie, este sunetul de energie care indică un bun ki-ai focalizat pe structura corpului, pe scopul concentrării, pe o foarte bună tehnică de respirație. Kiai este un sunet liniștit și rezervat, o eliminare prin expirare a ceea ce se acumulează în stomacul încordat. Kokyu, puterea respirației și puterea energiei interne, îl învățase sensei-ul de la dōjō.

Își aminti fără să vrea, toate aceste explicațiile, repetate la nesfârșit, înaintea începerii fiecărui antrenament cu shinai, sabia de bambus. Spatele drept, priza corectă, tehnica de picioare ashi sabaki, cu accent pe tobikomi, bătaia în podea, respirația profundă prin diafragmă în spatele căștii men. Care erau cuvintele sensei-ului, după salutul din poziția seiza, de ședere? Puterea nu stă în sabie, puterea este în mâna celui care mânuiește sabia. De ce-și amintea tocmai acum lecțiile învățate la sală? Ce legătură aveau waza, tehnicile de luptă, cu statul cuminte în fața acestui profesor străin, care avea bunăvoința să-l ajute la descifrarea unui jurnal jerpelit, găsit într-o lădiță din pod?

De ce se simțea emoționat și nu putea scăpa de această stare? Mâncase prea mult și poate din această cauză era pe cale să devină nervos? Organismul își cerea dreptul eliberării fizice a tensiunilor din mușchi? Asta să fie, oare? E drept că azi nu exersase, stătuse în tren și apoi în fața bătrânului, se îndopase mai mult ca de obicei și mâncase ce nu era obișnuit. Ieri nu avusese antrenament, fiindcă fusese ultima zi de școală. Senzația de piatră se amplifica și devenea dureroasă, dar răbda stoic, nemișcat. Dacă ar putea asculta câteva minute de rock, cu siguranță că stomacul i s-ar liniști, la fel și mintea. Nici măcar nu-i venea să se miște. Nivelul energetic îi era foarte scăzut, de aceea se simțea atât de slab și vulnerabil.

Aruncă o privire piezișă spre Watanabe Lily. Stătea în stânga lui, imobilă ca o statuie. Părul negru îi cădea peste piept, acoperindu-i urechile și jumătate din obraz. Își ținea palma dreaptă în cea stângă, cu degetele mari lipite. Oare se gândea și ea la învățăturile și perceptele kendō? se întrebă. De ce poate fi ea atât de calmă, pe când eu mă simt atât de tulburat?

Era pentru oară în viața lui când nu reușea să-și înfrâneze starea de frământare care-i cuprindea treptat stomacul și mintea. La școală, la examene sau în dōjō, nu fusese niciodată atât de stresat ca acum. Când obținuse, doar cu trei luni mai devreme, nivelul ikkyū[11], nu avusese nici un fel de emoții. Fusese stăpân pe le însuși, pe waza, tehnicile pe care le exersase de atâtea ori, posturile și mișcările corpului, ținuta gardei, siguranța concentrării. În minte îi răsunau clar și distinct toate conceptele artei, ki ken tai i-chi, spirit-sabie-corp ca un întreg, zanshin, voința fermă, kokoro gamae, spriritul pregătit, tamashii, spiritul de luptă, hei jo shin, calmul minții, fudō shin, mintea de neclintit, apoi recitase în gând mizu no yo-ni, să fiu ca apa, nami no yo-ni, să fiu ca valul, ken tai i-chi, atacul și apărarea sunt una și aceeași, ken zen i-chi, kendō ca luptă și zen ca meditație sunt una și aceeași. Ieri și astăzi, luat de valul pregătirilor, nu meditase, absorbit de alte preocupări.

Acest fapt să fie cauza pentru care nu-și putea potoli începutul zbucuimului interior? De ar putea asculta ceva muzică rock, eventual cu tonuri psihadelice, să se lase purtat de dezlănțuirea decibelilor și sălbăticia ritmului, i-ar mai absorbi tensiunea și i-ar abate gândurile de la senzația de bolovan greu din stomac. Ceva nelămurit îl apăsa, nu mai simțise așa ceva niciodată. Aerul prea curat, de munte, al orașului Morioka, să fie de vină? Sau mâncarea necunoscută, înfulecată prea repede, îi căzuse greu?

Sasaki Touma privea prima pagină al primului volum din jurnal. În ritmul ăsta, își zise

Kei strângându-și buzele, îi va trebui o veșnicie să-l citească. Ce e atât de complicat? Doar e marele profesor, e specialist în istorie, de asta m-a și adus Watanabe Lily până aici! Dacă aș fi știut că va dura un secol doar să treacă de prima pagină, aș fi rămas la Tōkyō, găseam acolo pe cineva, poate chiar pe profesorul meu de istorie. În timp ce el ar fi citit, eu aș fi ascultat muzică, m-aș fi dat cu bița, m-aș fi dus pe lângă râul Kandagawa cu rolele sau chiar cu skateboardul, aș mai fi pierdut timpul cu gașca, aș fi mâncat un burger cu cartofi prăjiți, și neapărat aș fi băut o cola rece. Ar fi fost mai simplu. Mult mai simplu.

Măcar puteam să fiu acasă. Dacă află chichiue sau hahaue c-am venit pe furiș așa departe, cred că m-ar ucide în bătaie. Am ascultat de Watanabe Lily. Nu are nici o vină, ea doar a propus, eu nu trebuia să accept. Iar acum, e prea târziu să mai dau înapoi. Cum ar fi să iau jurnalul, să-i spun lui sensei-sama că m-am răzgândit și să plec înapoi? În primul rând, cred că Lily-chan s-ar supăra pe mine și nu mi-ar mai vorbi niciodată. Apoi, cred că și profesorul s-ar șoca și i-ar telefona tatălui meu, ceea ce ar fi un dezastru. Ce mă fac acum? Bine, mai stau până mâine. Am să-i spun și ei decizia mea. Dacă mâine nu vine acel specialist traducător și dacă nu ne apucăm de citit, atunci plec. Mă întorc la Tōkyō. Rămân un prost, asta e, dar măcar sunt acasă. Nu-mi place să-mi mint părinții și să fug de acasă. De asta mă și simt rău. Karma.

– Așa, deci, soka! spuse profesorul cu glas scăzut, apoi își ridică privirea și se uită direct în ochii lui Kei. Așadar, totul începe în anul o mie opt sute treizeci și cinci, asta înseamnă … și se opri să calculeze în minte, perioada Kaei … nengō Kaei, anul șase al erei Kaei! declară cu satisfacție. Pe vremea domniei împăratul Kōmei-tennō, al o sută douăzeci și unulea împărat pe linia succesorială. Kōmei-tennō a fost suveranul ceresc care a ocupat Tronul Crizantemei între 1831 și 1867.

Hmmm, făcu el, 1853 este un an important în istoria țării noastre. Al doisprezecelea shogun din linia shogunatului Tokugawa, Tokugawa Ieyoshi, a murit în anul acela, după ce comandorul american Matthew Perry a ajuns în apele noastre teritoriale, la Uraga în gloful Edo, amenințând cu kurofune, cele patru vapoare negre ale lui, binecuvântata noastră națiune, închisă și ferecată timp de două sute șaizeci și cinci de ani. După aceea vizită, soarta poporului nostru s-a schimbat în mod radical. S-a desființat sistemul feudal latifundiar al domeniilor marilor lorzi, han-urile. Sakoku, politica de izolare impusă de shogunat, a luat sfârșit. Bakufu, dominația militară a clanului Tokugawa a încetat definitiv, iar puterea împăratului divin a revenit de unde nu ar fi trebuit să plece niciodată. Tocmai atunci, în acel an al acelei ere, este datată începerea povestirii jurnalului. Interesant!

Se opri din predarea lecției de istorie și păru pierdut în gânduri.

– Ce interesant! repetă, brusc înviorat. Hm, hm, își drese vocea, coborând ochii spre

prima pagină. Engleza mea nu este atât de perfecționată, dar impresia pe care mi-o lasă acest text, la prima vedere, este că va fi o lectură lungă, dificilă și complicată. Hmm. Hmm.

Rămase câteva clipe adâncit în privirea paginii sau poate chiar se apucase de citit.

– Ai spus ceva despre niște notițe, își aminti după un timp, întinzând mâna cu palma

în sus, într-un gest care cerea în mod ferm caietul lui Kei.

Acesta îi puse notesul în palmă. Profesorul, absorbit de lectură, luă caietul, fără intenția de a-l deschide. Kei stătea încordat, simțind durerea surdă din stomac din ce în ce mai intensă. Dacă ar fi fost acasă, acum și-ar fi luat bicicleta și s-ar fi dus să pedaleze, chiar și în căldura după-amiezii toride. Poate nu a fost chiar o idee chiar atât de bună să asculte de Watanabe Lily, să vină la Morioka, să-și încredințeze jurnalul unui profesor necunoscut.

Sasaki Touma deschise caietul și Kei simți cum se încruntă, cu toate că nu îndrăzni să-și ridice privirea. Pe prima pagină erau tot felul de mâzgăleli, desene, caricaturi, cuvinte în engleză și ideograme aruncate de-a valma, încercuiri îngroșate, ștersături, într-un loc era o pată neagră, îi cursese pasta din pix. I se făcu rușine.

– Vă rog să mă iertați, încercă să rostească o scuză, în timp ce își înclina capul, iar propria voce sunase de parcă nu era a lui.

Profesorul dădu pagina, neluându-l în seamă și parcurse cu repeziciune conținutul primei pagini a jurnalului. Apoi răsfoi notesul și în final îl puse pe jos. Își îndreptă spatele și-și reașeză ochelarii care-i alunecaseră pe nas.

– Kei-kun, i se adresă, ai citit aceste două volume, așa ai spus, nu? De mai multe ori,

așa-i? Spune-mi pe scurt, care este părerea ta!

Îndrăzni să se uite la fața severă a profesorului, ca al unui examinator ce urma să-l testeze până la ultima lui limită.

– Pă-părerea mea? se bâlbâi.

– Da, părerea ta, întări bătrânul.

– Vă rog să mă iertați, spuse cu voce slabă, nu prea înțeleg la ce vă referiți!

Profesorul își aținti privirea în ochii lui.

– Părerea ta, Kei-kun! E așa de greu să ai o părere? Ai citit povestea din aceste două volume, sunt convins că ți-ai format o părere! Vreau s-o aud.

Se înclină un pic în fața lui. De ce era cuprins de o astfel de emoție, ca o vibrație, ca o tensiune interioară pe care nu o mai simțise niciodată înainte? Ce vroia să audă de la el? O părere? Să-i spună ce credea despre subiectul jurnalelor, ca o concluzie? De ce să înceapă cu concluzia, când profesorul încă nu știa despre ce era vorba? Mai bine ar citi ultimele pagini și s-ar lămuri. De ce dorea să audă părerea lui? Părerea lui chiar conta?

Dacă povestirea din jurnale era doar o poveste, un roman de ficțiune, atunci era o lucrare bine scrisă și bine documentată. Dar dacă povestea din jurnal era una reală și dacă acele fapte se întâmplaseră într-adevăr, atunci trecutul și prezentul se legau între ele, ca un pod peste abis. Dar nu era treaba acestui profesor, în fața căruia îl târâse Watanabe Lily, să lămurească toate aceste aspecte? Ce importanță avea părerea lui?

– Sensei-sama, spuse cu voce joasă, am venit la dumneavoastră tocmai în ideea de a mă ajuta să-mi formez o părere. Vă pot plăti pentru orele de lucru, am strâns bani din alocația mea. Am venit pregătit. Vă rog să mă ajutați. Domo arigato gozaimas! Vă mulțumesc foarte mult.

Își puse palmele pe tatami și făcu o plecăciune. Aplecându-se, durerea ascuțită îi străpunse stomacul, dar rămase imobil, ținându-și respirația. Surprins să-l audă pe profesor râzând, își ridică ochii spre el.

– Bine, spuse acesta, amuzat. Întâi de toate, vreau să citesc jurnalul, iar pentru asta

am nevoie de traducerea expertului. Trebuie să-mi dau seama câtă muncă de cercetare implică acest jurnal, cât timp necesită studiul și dacă merită efortul, apoi vom discuta și despre plată. E bine așa?

Kei se mai aplecă odată, aprobând tăcut.

– În cei pestre treizeci și cinci de ani cât am fost profesor, am învățat un lucru foarte

important. Știi care este acela? Să nu-mi formez păreri înainte de a studia materialul. Tu l-ai studiat, ca să zic așa, citindu-l de mai multe ori și este posibil să ai deja o impresie conturată. Despre asta te-am întrebat. Dar este mai bine să nu-mi spui. Ai dreptate, Kei-kun, să nu fiu influențat din exterior. Deși, uneori, instinctul ne dictează calea pe care trebuie s-o urmăm.

– Da, sensei-sama, răspunse și-și îndreptă spatele, lăsându-și greutatea coloanei pe

călcâie.

– Acum, am o altă întrebare pentru voi. Sunteți obosiți? Vreți să vă odihniți puțin? Sau ne apucăm să citim prima pagină? întrebă, privind la cei doi adolescenți.

Watanabe Lily își întoarse capul spre Kei și se uită la profilul lui.

– Eu trebuie să iau decizia asta? se miră el.

– Desigur, spuse profesorul pe un ton serios. Jurnalul este proprietatea ta, așadar tu ești cel care trebuie să ia această decizie.

Ar fi vrut să nu fie nevoit să răspundă. Proprietate. Decizie. Două cuvinte cu greutate, extrem de importante. Desigur, putea spune că jurnalul se afla la el, însă nu stăpânea acel bun material numit jurnal, nu în baza vreunui drept recunoscut. Dimpotrivă, luase jurnalul fără a anuța pe nimeni și plecase cu el tocmai la Morioka. Da, aceasta fusese o decizie luată în urma analizării situației creată chiar de existența jurnalului. Poate nu cea mai bună hotărâre, însă singura soluție posibilă, propusă de prietena sa, Watanabe Lily.

– Cum doriți dumneavoastră, sensei-sama, spuse în cele din urmă, ambiguu.

Profesorul își frecă palmele de genunchi.

– Credeam că ești un tânăr cu păreri mai ferme, zise Sasaki Touma cu un fel de undă de reproș în voce. Ești obosit?

– Nu, eu nu, se apără și se uită la fata de lângă el.

– Nici eu, spuse ea zâmbind.

– Poate v-ați făcut un plan pentru după masă, poate vreți să vizitați orașul? întrebă

mai departe profesorul, mutându-și privirea de la unul la altul.

Kei și Watanabe Lily dădură din cap, în același timp, a negație.

– Atunci, să înțeleg, nu aveți nici un program? Asta înseamnă că vreți să citim prima

pagină?

Kei își îndreptă spatele și umerii.

– Sensei-sama, cu tot respectul, spuse el, noi am venit pentru a vă cere ajutorul în legătură cu acest jurnal. Cât despre mine, sunt cam presat de timp … vă mulțumesc foarte mult pentru interesul pe care îl arătați și vă mulțumesc foarte mult pentru că ne-ați primit. Eu sunt gata să citim prima pagină, dacă și dumneavoastră doriți asta.

Profesorul zâmbi, fără să-și dezlipească buzele subțiri.

– Așa, deci? făcu el. Ești gata de acțiune?

– Da, răspunse fără ezitare, gândindu-se că dacă se adâncea în citire poate uita de durerea de burtă.

Profesorul scoase un fel de oftat șuierat. Își aranjă ochelarii și se aplecă peste prima pagină. Paragrafele erau înșiruite una după alta, compacte, scrise mărunt. Pe alocuri, cerneala devenise subțire sau chiar ștearsă, iar coala de hârtie căpătase o culoare pământie, mirosind a învechit.

O mie opt sute cincizeci și trei, citi Sasaki Touma primele patru cifre din partea de sus a foii. Februari de ferst, continuă el într-un fel de engleză nu prea clară, cu accent sec. Adică, unu februarie, traduse el data și-și strânse buzele, apoi luă aer în piept și reluă cititul. Diz iz de veli bege-in-ingi ov auo voi-age ente …

Se opri și se uită cu luare aminte la pagină. Pufni zgomotos și se încruntă, cu o față nu prea fericită. Apoi îl privi pe Kei, oarecum cu un aer încurcat.

– Nu știu ce am înțeles până aici, declară profesorul, arătând a om amărât. Kei-kun, tu cum ai tradus această propoziție?

Kei înghiți saliva amară care i se adunase pe limbă.

– This is the very beginning of our voyage, recită el prima propoziție în limba engleză. Este începutul călătoriei noastre.

Dacă nu ar fi știut pe dinafară primul paragraf, pe care îl citise și recitise de cel puțin zece ori, nu ar fi înțeles nimic din exprimarea profesorului. Pentru ei, ca japonezi, obișnuiți cu citirea ideogramelor și scrierea în cele trei tipuri de alfabet prin semne[12], era extrem de dificil pronunțarea acestei limbi mai mult decât ciudată.

– Kei-kun, te rog să citești, uite, primul paragraf și apoi traduci cum știi tu mai bine.

Faci asta pentru mine? îl rugă profesorul, împingându-i tomul în față.

– Desigur, spuse, întorcând jurnalul spre el.

Începu să citească, cu glas domol dar sonor, încercând să formeze și să accentueze cuvintele cât mai corect. Citise de multe ori aceste prime pagini, dar numai pentru el, străduindu-se să înțeleagă cât mai bine, luând notițe, apoi dăduse glas textului, rostindu-l în fața prietenei lui, comentând expresiile care-l încurcaseră, căutând să descifreze sensurile ascunse ale propozițiilor. Dar acum se concentra doar pe citire, lasând cuvintele să curgă, melodioase.

This is the very beginning of our voyage and it is what would take us all towards imagination beyond distant lands. I do not expect our journey will serve us to be an easy one, I am very aware of that fact. Or a short one, for all that matter …       

Se opri și-și umezi buzele cu limba. Trase aer în piept.

– Aceasta este începutul călătoriei noastre, traduse el fără să se mai uite la pagină. Călătorie care ne va duce pe noi toți în țări îndepărtate, dincolo de imaginație. Nu mă aștept ca acest drum să fie unul ușor, sunt sigur de asta. Sau unul scurt. Locuri neștiute își vor dezveli și își vor arăta misterele și frumusețile, cu toate astea nu putem știi la ce să ne așteptăm. Bineînțeles, termenii acestei excursii, care este un deschizător de noi drumuri, sunt acum în fața noastră, și trebuie să ne îndreptăm atenția către riscurile și primejdiile posibile, dar, în ciuda tuturor pregătirilor și a măsurilor de protecție luate și planificate, după cum se pare, situații neașteptate pot apărea oricând.

Kei își ridică privire spre profesor, să vadă dacă nu adormise. Apoi continuă.

Simt un tremur ușor. Nu din teamă sau de frică, să fie clar, originea acestei emoții este bătăia inimii mele pentru pasiune, nu pentru tulburare. În sfârșit, ne îndreptăm spre drumul nostru îndepărtat, așa că sunt mulțumit că lucrurile se urnesc din loc și, în final, progresăm către mica noastră victorie. Ziua plecării noastre a sosit.

Își îndreptă spatele și rămase tăcut.

– A fost greu de tradus? întrebă bătrânul în cele din urmă.

–

– Așa, deci. Este foarte poetic scris, din câte îmi dau seama, cu toate omisiunile pe care le-ai făcut. Este un text literar foarte bun. Și complicat. Kei-kun, cine a scris jurnalul? Este o femeie, nu-i așa?

Kei păru surprins.

– De unde știți asta?

Profesorul schiță un zâmbet.

– Un bărbat, oricât de talentat ar fi la așternut cuvinte, s-ar exprima mai plastic, mai

scurt, trebuie să subliniez asta. O femeie înflorește întotdeauna, fiindcă femeile au această caracteristică, să nuanțeze mai bine tot ceea ce descriu sau prezintă, folosindu-se de mici artificii. Asta este natura lor. Trebuie să recunosc, stilul este superb, deși greoi. Și nu am citit decât un scurt paragraf, din cele peste o mie de pagini. În concluzie, avem nevoie urgentă de serviciile unui expert. Îl voi suna după ora șase, când ajunge acasă. Neapărat. Ce scrie mai departe?

Kei se aplecă peste manscris și reluă citirea.

– William a planificat tot acest chin de mai mult doi ani. Și-a contactat toți prietenii și toate cunoștiințele, pentru a încheia copleșitoarea muncă de care s-a ocupat de atâta timp și a muncit la împlinirea misiunii noastre de îmbarcare. Nu este greu să urci pe un vapor, partea dificilă este obținerea tuturor actelor necesare călătoriei, hârtii cu autorizații, permisiuni, încărcătura. Din cercul lui de cunoștiințe pot enumera oamenii cu care a făcut afaceri de comerț, oameni foarte bogați, oameni cu mare putere politică, lorzi ai Camerei Superioare, aristocrați din Parlamentul britanic, consilieri politici ai maiestății sale regina Victoria. În anul care a trecut, William a cumpărat o mulțime de hărți, pe lângă alte bunuri, o cantitate imensă de mâncare, ceea mai mare parte fiind carne de vită conservată în saramură sau prin uscare la soare. O, sunt atât de emoționată! Astăzi este ultima zi din luna ianuarie și mâine dimineață, la ora nouă, Vliegen Draagvlak, un vapor olandez, va pleca cu noi. Numele vaporului înseamnă Aripa Zburătoare, așa că aștept cu nerăbdare să zbor peste marea întindere de ape.

Kei se opri și liniștea se lăsă în încăpere. Profesorul îl ascultase, ca și data trecută, cu ochii închiși. Între timp, umbrele din încăpere se lățiră, cufundând o parte din pereți și podeaua într-o zonă de întunecime. Sasaki Touma își ridică pleoapele și răsuflă încet, de parcă și-ar fi ținut respirația. Watanabe Lily, nemișcată, îl privea pe Kei din lateral.

– Foarte interesant, murmură profesorul. Este un text literal excepțional scris, cu toate că până acum nu am aflat prea multe lucruri. Știm anul și data plecării, deocamdată atât. Cine a scris toate paginile jurnalului? E una și aceeași persoană?

Kei se gândi un pic.

– Da, spuse el. Mie mi s-a părut că este aceeași persoană.

– Hm, făcu profesorul. Această persoană, presupun că are și un nume, apare pe undeva, pe-acolo? Nu se prezintă?

Kei răsfoi caietul său de notițe.

– Da, ba da, numele celei care a scris jurnalul este … numai o clipă, este Erizabēsu Kinranu Witteu[13]. Contesă de Bersingtonu. Din Igirisu[14], pronunță Kei în citirea niponă.

Profesorul se încruntă puțin.

– Spune-mi numele în engleză, așa cum scrie acolo! ceru el.

– Elisabeth Kinlan Witte, contesă de Belsington, din Anglia, spuse Kei normal.

Profesorul dădu din cap.

– Așa, deci, zise el. Foarte interesant, repetă el. Știi ce înseamnă contesă?

Kei își clătină capul și ridică din umeri, în timp ce dădu câteva pagini, căutând niște însemnări.

– Kei-kun, știi că societatea umană a fost din întotdeauna împărțită în clase sociale, indiferent de continent sau țara unde au locuit oamenii, începu profesorul să explice pe tonul său didactic. Ai spus că autoarea jurnalului este o contesă. În Europa Occidentală din timpul Evului Mediu, un conte era mare senior, considerat conducătorul unei regiuni extinse sau a unei provincii și era supusul regelui. În primul rând îndeplinea funcții militare, de apărare a castelului și a teritoriului, ocupându-se de fortificații, construcții, de întreținerea armatei. Avea și funcții administrative, răspundea de viața celor aflați în subordinea lui, în timp ce își slujea țara și stăpânul. Conte este un titlu feudal de noblețe, pe linie ereditară, adică moștenit din tată în fiu. Contele englez era ca la noi un daimyō, nobilul stăpân de provincie, cu singura diferență că daimyō era supusul shogunului, conducătorul țării noastre în numele împăratului divin. Așa, deci! Să ne lămurim. Autoarea, este o lady, nu? Și, la cine mai făcea referire? Cine este al doilea personaj?

Kei se uită pe foaia notesului său.

– U~iriamu … adică William Kinlan Witte, conte de Belsington, frate cu Elisabeth, spuse el. Cel puțin, așa am înțeles eu.

– Aha, deci, autoarea avea un frate, el era daimyō, ea era sora lui! Da, da, în Europa feudală existau titluri de conte și contesă, pe lângă alte titluri nobiliare. Se aseamănă foarte mult cu structura claselor sociale din feudalismul nipon. Cine era tatăl lor, asta știi?

Kei își clătină capul.

– Nu sunt foarte sigur, este doar o singură referire, nu cred că am înțeles prea bine.

Se explică ceva despre asta, dar mult mai încolo. N-am reușit să traduc tot jurnalul, îmi pare rău și-mi cer iertare.

Se înclină un pic, dezamăgit de propria sa neputință.

– Ei, haide, lasă, îl încurajă profesorul. Vom afla toate aceste informații de îndată ce

jurnalul va fi complet tradus. Nu-ți fă griji, eram doar curios. Mă duc să dau un telefon, apoi vă duc să vizitați muzeul. E bine așa?

– Da, mormăi, apoi se înclină.

– Da, spuse Watanabe Lily și se înclină și ea.

Profesorul se ridică și părăsi încăperea. Cei doi adolescenți rămaseră singuri, șezând tăcuți în umbra după-amiezii care se revărsa în încăpere. Kei lupta în continuare cu durerea de stomac și-și ținea buzele strânse. Nu mai ascultase rock de mult și simțea nevoia să se energizeze cu o porție bună de muzica dezlănțuită. Dar, mai trebuia să rabde până seara, nu-și putea pune căștile în ureche, nu cât timp se afla în prezența profesorului. Watanabe Lily își schimbă poziția și se așeză pe lateral, destinzându-se, masându-și gambele.

– Am obosit, spuse ea, aplecată și cu brațele întinse peste glezne.

Kei își schimbă și el poziția corpului, își încrucișă picioarele, își puse coatele peste genunchi și se aplecă mult aplecat în față.

– Te rog să mă ierți, spuse el încet și se chirci, din cauza mea trebuie să suporți toate astea!

– Nu, nicidecum, zâmbi prietena. Nu este vina ta, eu am fost cu ideea să venim aici și tot eu am fost cea care am insistat. Tu trebuie să mă ierți, că te-am forțat!

Kei își mișcă capul de la stânga la dreapta.

– Am aflat multe lucruri noi, spuse. Ai făcut bine că ai insistat. Nu-mi pare rău c-am venit. Deocamdată. Cât va trebui să stăm pe aici, ai idee?

Watanabe Lily își dădu părul peste umeri.

– Depinde de cât de repede lucrează expertul în traduceri, răspunse ea. Kei, te simți

bine?

El își îndreptă spatele.

– Da, mă simt bine, forță o notă de veselie. Se pare că am mâncat prea mult, dar îmi

va trece. Am să-l rog pe sensei-sama să-mi dea voie să mă plimb un pic prin grădină, cred că am nevoie de puțină mișcare, atâta tot.

Watanabe Lily întinse brațul și-și puse palma peste fruntea lui. El își scutură capul, ferindu-se, nemulțumit că îi atinse părul și-i deranjase bretonul.

– Nu te comporta ca un copil, Kei! exclamă ea și atenția îi fu atrasă de intrarea profesorului.

Amândoi se ridicară în picioare și făcură o scurtă plecăciune. Sasaki Touma își reluă locul, în fața lor și-și frecă palmele.

– Traducătorul are timp să vină în seara asta, îi informă el. Vom lua cina împreună și

apoi îi vom arăta jurnalul. Asta înseamnă că trebuie să amânăm vizitarea muzeului, pentru mâine sau când vom fi mai liberi.

Kei aprobă dând din cap. Ce bine, gândi, oricum nu aveam nici un fel de chef pentru vizitarea muzeului și să îndur alte explicații fără sfârșit. Cu cât mai repede ne apucăm de traducere, cu atât mai repede voi putea pleca acasă.

– În timpul care ne-a mai rămas, reluă profesorul, propun să facem câțiva pași prin grădină, să respirăm aer curat și poate ne destindem mușchii și mințile, printr-o meditație odihnitoare, dar trebuie să te întreb, Kei-kun, care este religia ta?

Luat din nou prin surprindere, se gândi o clipă.

– Shintoistă, declară, fără prea mare convingere.

Profesorul zâmbi.

– Bineînțeles, spuse el cu indulgență. Doar este religia noastră tradițională și cea oficială, nu? Adică, noi toți credem în natură, nu? În natura umană și venerăm frumusețea și viața înconjurătoare, munții, luna, sunetele, puterea armoniei diferitelor elemente. Doar se știe că suntem cu toții copiii spiritelor protectoare, kami! Dar cred că nu te deranjează dacă vom sta puțin în meditație, mă refer la meditația zen! Practici kendō, așadar, budismul nu-ți e străin, chiar dacă ești shintoist! adăugă bătrânul cu o undă de malițiozitate în glas.

Kei își înclină capul în semn că acceptă, întrebându-se în același timp de unde știa profesorul toate aceste amănunte despre el. A, da, de la Watanabe Lily, dar putea foarte bine să fie doar o supoziție. Dacă Watanabe Lily practica acest sport și era în aceeași grupă cu el, la același liceu și în aceeași clasă, era și normal să deducă că era și el un kendōka.

Ca și cum i-ar fi citit gândurile pentru a doua oară, Kei fu surprins de propunerea de a merge în grădină. Nu neapărat pentru a admira priveliștea perfecțiunii, dar simțea nevoia să facă mișcare, să-i pornească digestia. Da, era de acord cu mokusō, meditația în kendō, era un element important la începutul și sfârșitul fiecărei sesiuni de antrenament. Senpai-ul sau sensei[15]-ul comanda eliberarea minții, apoi recitea câteva versuri din poemul Ninniku Seishin, pentru întărirea moralei și a spiritualității zen.

Profesorul Sasaki Touma se ridică, urmat de cei doi adolescenți. Ieșiră din încăperea cufundată deja în întuneric, cu toate că soarele era încă departe de a apune. Strălucea cu putere pe cerul senin, trimițându-și razele roșiatice printre crengile pinilor, formând un diafan văl de lumină transparentă.

Traversară galeria exterioară, în direcția opusă băi. Se încălțară cu niște ciudați pantofi butucănoși și pășiră pe iarba moale, tunsă scurt, mergând fără zgomot. Trecură de pâlcuri de copaci, aranjate simetric, simbolizând o anumită concepție filosofică și în fața lor se deschise luminiș, în mijlocul căruia se afla o micuță dar minunată pagodă[16], având doar un singur etaj. Acoperișul, sub formă piramidală, era construit din șipci de lemn lăcuit, strălucind sângeriu, îmbinate între ele și formând panta triunghiului într-un unghi foarte ascuțit, apoi își arcuia cu delicatețe colțurile bogat ornamentate înspre cer.

Frontonul, o grindă lată care înconjura construcția ca o bandă orizontală, avea câteva decorațiuni sculptate și pictate în culori vii, reprezentând figuri de animale sălbatice, dragoni, monștri din floclor, personaje supranaturale. Cărarea, ro ji, trecând sinuos printre tufișurile rotunjite, era pavată cu blocuri mari de piatră neregulată, cenușiu-albicioasă, ca și treptele de la urcare. Stâlpii și grinzile groase de lemn erau vopsiți în roșu arzător iar pereții lucea de albul pur. Etajul, mult mai mic, își înălța corpul curbat spre al doilea acoperiș, un turn înalt și subțire. Deasupra, continuând îmbinarea armonioasă de proporții, de nuanțe și finețea liniilor ornamentale, se ridica un șir de elemente suprapuse, spiralate, de parcă s-ar fi pregătit să-și ia zborul, sfidând euritmic cerul. Era doar paratrăznetul.

Profesorul se opri în fața intrării. Își împreună palmele și făcu o plecăciune adâncă. Kei își împreună și el mâinile și se înclină, cu respect, în același timp cu Watanabe Lily.

– Această tō[17], pagodă, vorbi profesorul din nou, cu ochii închiși, este un tahōtō[18], o

replică fidelă, în proporții mai mici desigur, a pagodei Negoro-ji[19]. Antablamentul și arhitrava se sprijină pe capitelul coloanelor, iar cornișa este din lemn de cedru roșu. Șarpanta ce susține acoperișul este din lemn de arțar, iar friza este alcătuită din cărămizi de argilă smălțuită și mozaic colorat, sub formă de basorelief. Acoperișul este din lemn de hinoki.

Trebuie să recunosc, cu umilință, dar și cu mândrie, capodopera îmbinării simbolisticii shintoiste cu cea budistă este pentru delectarea mea pur personală. Este un act de aroganță supremă, știu asta, și sunt gata să înfrunt demonii acestei existențe sau pe cei din viața următoare. Dar, în concluzie, îmi place rezultatul. Este un compromis al perfecțiunii ambelor religii. Până la urmă, asta e tot ce contează, nu? Noi, oamenii simpli, suntem mereu în cautarea perfecțiunii. Ca această splendidă tō! Este mai degrabă o zen-dō, o sală cu funcție de meditație, dar poate fi folosită și drept chashitsu, pavilion de ceai, sau chiar dōjō la nevoie. Să intrăm.

După ce le explică detaliile construcției, profesorul urcă cele șapte trepte de piatră, își lăsă pantofii la intrare și deschise ușa. Kei și Watanabe Lily se descălțară de pantofii lor butuconoși, ce semănau cu un fel de bocanci de grădinărit cu carâmbii tăiați. Pășiră apoi pe pardoseala galben-pai, rece, a încăperii. Kei nu înțelese mai nimic din cele spuse de profesor, folosise cuvinte prea complicate și necunoscute lui. Însă nici nu se gândi să-l întrebe ceva, numai să scape de explicațiile lungi, care păreau să-l pasioneze. De fapt, la drept vorbind, nici nu-l interesa.

Înăuntru era frig, semi-întuneric și mirosea a var. În fața lor, pe o masă joasă și lungă, trona în toată splendoarea lui, Amida-Butsu[20], o statuie masivă din lemn roșcat bine lustruit, reprezentând un Buddha din Țara Pură. Lângă el era expus Daruma, fondatorul budismului zen, cei doi fiind înconjurați de ten-bu, cei șapte zei ai norocului. Se aflau acolo Benzaiten sau Benten, zeița ce întruchipa fluidul, de la cuvinte, cunoștiințe, vorbire, elocvență până la idei și muzică, ea fiind fiica regelui dragon Munetsuchi, protectoarea țării și a oamenilor.

Urmau Bishamonten, zeul norocului războinicilor curajoși, care-i pedepsea pe criminali, Daikokuten, zeul bunăstării și recoltei, Ebisu, zeul care râde, reprezentând veselia și voia bună. Apoi, Fukurokuju, zeul înțelepciunii și a longevității, acompaniat de un cocor și o țestoasă, simbolurile vieții lungi, Hotei sau cunoscut mai degrabă drept Buddha surâzând, un zeu foarte popular, ce apărea deseori pe fațadele templelor, a restaurantelor și mai ales pe amulete, zeitatatea mulțumirii și abundenței. Pe urmă era Jurōjin sau Gama, aducând și el fericirea longevității. Și, a opta zeiță, era Kichijōten, cunoscută Kisshōten sau Kudokuten, preluată din panteonul taoist, de cele mai multe ori combinată cu alți zei tradiționali pe care-i însoțește, considerată purtătoarea fericirii, a fertilității și a frumuseții.

Pe părțile laterale a peretului din față, pictați în culori tari, apăreau zeitățile șintoiste, Ame-no-Uzume, zeița zorilor și a petrecerii, cunoscută drept zeița Marii Influențe și Femeia Alarmei Cerului. Cea mai importantă zeitate era Amaterasu-Ō-Mi-Kami, zeița soarelui, cea care a pus bazele Casei Imperiale japoneze, cu numele întreg semnificând marele spirit care strălucește în ceruri, fiind prima zeitate a religiei japoneze. Amaterasu era urmată de Ame-no-Koyane, zeul care-l ajută pe împărat.

După el venea zeul vântului, Fūjin, cunoscut în șintoism drept Kami-no-Kaze, prezent la crearea lumii. Hachiman sau Yawata-no-Kami, zeul războiului dar și protectorul Japoniei și al tuturor japonezilor, cu simbolul unui porumbel. Urma Inari, zeul orezului și al fertilității, cu animalul simbolic o vulpe. Izanagi, strămoșul zeilor șintoiști, primul creator al vieții, împreună cu zeița Izanami, soția lui, responsabili pentru nașterea și existența insulelor japoneze. Ninigi-no-Mikoto, nepotul zeiței Amaterasu și Kama-yamato Iwarebiko, cunoscut drept împăratul Jinmu, primul împărat de obârșie divină al Japoniei.

Mai erau desenați Omoikane, zeul înțelepciunii și inteligenței, Raijin, numit și Raiden, zeul tunetelor și a fulgerelor, apoi Ryūjin dragonul, zeul mărilor, Suijin, zeul apelor, Sukuna-Biko-na, zeul medicinei și ploii, Tenjin, zeul învățăturii, care inițial fusese un om pe nume Sugawara no Michizane. Se aflau acolo pe perete și Toyotoma-hime sau Oto-hime, prințesa Oto, fiica lui Ryūjin și bunica împăratului Jinmu. Amatsu-Mikaboshi, un kami al râurilor și a stelelor îndepărtate, apoi Konohanasakuya-hime, o altă bunică a împăratului Jinmu, zeița muntelui Fuji, cunoscută și sub numele de Sengen.

Ōhoyamatsumi, fratele zeiței soarelui Amaterasu, era un zeu important al munților, mărilor și al războiului, ca și Saratuhico Ōkami, zeul pământului. Ultimul era Tsukuyomi-no-Mikoto sau Tsuki no Kami, zeul lunii, cel care a omorât-o pe Uke Mochi, zeița mâncării, iar zeița Amaterasu, de supărare, l-a pedepsit să nu-i mai vadă niciodată fața, motiv pentru care soarele și luna se află mereu în opoziție.

Mai jos, pe întreaga porțiune a peretului, erau pictați o serie de yōkai[21] grotești, monștri fantastici ai lumii de dincolo, cu înfățișări de animale ciudate, spirite cu puteri malefice, care se pot transforma și pot lua aspect uman.

Kei privea, mirat și nedumerit, toate aceste imagini care personificau și simbolizau deopotrivă, bunăvoință și răutate, un amestec haotic și confuz a celor două religii. Zeități și kami, Buddha și yōkai, divinități alături de demoni, cu toții pictați atât de artistic încât păreau reali, parcă le putea auzi până și respirația sau îi putea vedea clipind. Avu impresia că unii din ei chiar își schimbară poziția capului sau a mâinii, sau că un picior veni mai în față, cocorul își deschise pliscul și vulpea își ciuli urechile. O sanda de paie aluncă mai jos, aproape să iasă de pe zid și să cadă pe podea, un cap păros de maimuță, asemănător cu capul unui om bătrân, apăru între mai multe bake-neko, pisici cu coada bifurcată numite nekomata, ridicate în două labe, să privească peste un pervaz închipuit, mai mulți inugami, câini feroci de pază, cu umerii înveliți în pături largi, de sub care ieșeau jorōgumo, scorpioni sub formă de femei îmbrăcate în haine roșii cu frunze verzi. Sunt toți prezenți, nu lipsește nici unul, concluzionă Kei.

Își scutură capul și clipi de mai multe ori, să scape de senzația mișcărilor închipuite. Între timp, profesorul se lăsă în genunchi în fața marii statui a lui Amida-butsu, cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Îi vedea spatele ușor curbat sub jerseul gri, croșetat. Kei își ridică ochii spre fața lui Buddha din Țara Pură și parcă îl surprinse clipind, zâmbind binevoitor. În jurul lui se aflau statuete mici, așezate în cele patru direcții cardinale, îi recunoscu pe cei cinci Buddha ai Înțelepciunii, păziți de cei patru bodhisattvas[22] de diamant. Cel din față, Hōshō Nyorai, reprezenta sudul. În stânga era Amida Nyorai, vestul și în dreapta Ashuku Nyorai, estul iar în spate se afla Fukūjōju Nyorai, nordul. În mijlocul lor era Dainichi Nyorai, zeul principal.

Kei se așeză și el, lângă Watanabe Lily, în poziția de seiza, la fel ca în dōjō. Trase aer în piept și-și coborâ privirile, apoi își puse palma dreaptă în cea stânga, cu degetele mari atingându-se. Închise ochii și se gândi la principiile și la scopul artei kendō. Să-ți modelezi mintea și trupul. Să-ți cultivi un spirit viguros. Să te antrenezi corect și în mod stabil. Să te străduiești pentru îmbunătățirea artei în sine. Să prețuiești politețea și onoarea umană. Să te alături altora cu sinceritate. Să continui întotdeauna să te auto-cultivi. Să devii mereu mai bun în ceea ce faci. Prin toate acestea vei fi în stare să-ți iubești țara și poporul. Să contribui la dezvoltarea culturii. Să promovezi pacea și prosperitatea printre toți oamenii lumii.

I se păru de-a dreptul stranui că-și amintea toate astea, tocmai acum. Făcu o plecăciune din zarei, poziția șezândă, apoi încă una, shinzen rei, plecăciunea în fața statuilor lui Buddha, închipuindu-și altarul kamidana[23] din dōjō. Își lipi palmele în poziția gasshō, ca pentru rugăciune. Spuse în gând fraza pe care o repeta mereu maestrul. Chihayafuru kami no oseiwa tokoshieni tadashiki kokoro mi wo mamoruran, învățăturile zeilor nu se schimbă niciodată, sunt eterne și protectoare, dacă ai mintea deschisă, inima binevoitoare și spiritul onorabil.

Shikin haramitsu daikōmyō! Sunetul cuvintelor perfecte ne vor conduce spre lumina vie și puternică. Sunetul cuvintelor perfecte ne vor conduce spre lumina vie și puternică, repetă și-și lovi palmele de două ori, se înclină, își mai lovi o dată palmele și se mai aplecă o dată. Deși sensei-ul lui de la sală nu era prezent la acest ritual, Kei îndeplini ceremonia de reihō, eticheta de respect, cu conștiinciozitate riguroasă. Respiră adânc, simțind în continuare durerea din stomac care-i radia până în spate.

Ce însemna o mică durere, o măruntă indispoziție fizică, pentru un războinic, pentru un samurai? O nimica toată! Stăpânirea slăbiciunilor fizice se realizează spiritual, prin puterea minții și a voinței. Cu alte cuvinte, să strângă din dinți și să suporte, îi va trece, după ce va ieși la aer și va executa câteva keiko, mișcări de antrenament, ashi sabaki și suburi, acțiuni de picioare și exerciții de lovituri în aer. Doar era de nivel ikkyū. Până să ajungă să obțină primul dan, era considerat în continuare un mudansha, un practicant fără dan și nu era considerat un student, mai degrabă un începător.

Dar nu avea decât cincisprezece ani și realizase deja destul de multe în domeniul sportiv. Din școala lui, din grupa lui, din clasa lui, la categoria lui de vârstă, era primul și singurul deținător al titlului ikkyū. Devenise în scurt timp mândria liceului, a sensei-ului și a părinților săi. Dar obținerea gradului ikkyū fusese pentru el doar punctul de plecare pe drumul anevoios al desăvârșirii de kendōka.

Dacă voia să devină samurai, o mică durere de stomac nu-i va putea sta în cale, chibzui mai departe. Încă se mai antrena folosindu-se de shinai, cu toate că trecuse de la dimensiune de san-nana 3 shaku 7 sun la cel de san-hachi 3 shaku 8 sun[24]. Cu bokutō, sabia de lemn, nu se antrenase decât rareori și sporadic. Visul lui era să urmeze Calea Sabiei, a celei adevărate, să practice ken-jutsu istoric, de unde s-a născut kendō modern. La școală, la orele de istorie, când învățase despre luptele aprige între daimyō și clanurile lor, înfruntările

sângeroase între războinicii samurai, îl trecuse mereu câte un fior de admirație și venerație.

Disciplinele marțiale din acele vremuri, numite jutsu, au supraviețuit tuturor schimbărilor istorice și s-au adaptat tuturor transformărilor, devenind dō, arte moderne, precum ken-dō practicat de el.

Însă folosirea sabiei, a sabiei adevărate, din oțelul pur tamahagane, cu tăișul adevărat, era moștenirea îndelungatei tradiții militare japoneze. Însemnătatea mânuirii sabiei a fost demonstrată în timp, nu numai ca disciplină sportivă, dar mai ales ca sistem educațional care se adresa corpului fizic și spiritual, dezvoltând ansamblul de elemente, principii, reguli, forțe morale și psihice.

Așa învățase în sala de antrenament, iar acum, după descoperirea jurnalului, stând în poziția seiza în acel tahōtō ciudat, plin de zeități amestecate, reflecta, cu mintea plină de gânduri, nicidecum golită, departe de a deveni un vid, că menirea sa pe acest pământ era să devină un samurai. Ca un daimyō puternic și plin de înverșunare. Se afla scris în sângele lui, picătură cu picătură, în fiecare celulă a corpului său, în fiecare respirație. Kendō înseamnă calea sabiei. Bushi fuseseră luptătorii din clanurile cu tradiție războinică, buke. Bushidō este și azi codul de conduită și legile despre calea războinicului. Codul pe care îl va îmbrățișa și el.

Își aținti privirile în ochii surâzători ai lui Amida-butsu. Dintr-odată își aminti un fragment citit într-o carte, scrisă de Nitobe Inazō, Bushidō: Nihon no tamashī[25], în care autorul sublinia faptul că samuraiul era, mai presus de orice, un om de acțiune.

Da, întări pentru el însuși, un om de acțiune. Prima sa acțiune independentă a fost venirea la Morioka. Se afla acolo, în acel spațiu straniu, nu înfricoșător, doar neobișnuit și poate puțin șocant prin înghesuiala de divinități și monștri, strânși laoaltă într-un loc îngust și strâmt. Poate reprezentau un fel de prag între lumea de aici, lumea reală, unde un profesor universitar serios s-a declarat de acord să citească un jurnal vechi, găsit într-o casetă de lemn din podul unei case din Tōkyō și lumea sufocată de multitudinea de zei, unde, același profesor universitar serios, își dezvălui fără rețineri latura ascunsă, nebănuită, de colecționar de simboluri religioase. Iar pe acel prag, locul îngust și strâmt, se afla el, Kei, băiatul de cincisprezece ani, ținându-și echilibrul între kako și mirai, între trecut și viitor. Aici și acum, se afla el, în genzai, prezentul în care se lupta cu durerea de burtă.

Se aplecă în față, își lipi degetele de pardoseală și făcu o plecăciune adâncă, atingând cu fruntea podeaua. Acest gest de venerație supremă o mai efectuase de câteva ori, în fața lui ojī-san, bunicul său, în ocaziile când acesta îi povestise despre istoria samurailor și-i dăduse multe povețe și idei bune, exprimându-și încrederea în el. Kei nu fusese prea sincer cu profesorul când îi spusese că nu știa prea multe despre ojī-san. Copilăria și o parte a adolescenței și-o petrecuse cu bunicul, ascultând cu nesaț istorisirile despre luptele familiilor de războnici din timpuri apuse.

Dorința lui de a deveni samurai nu se născuse dintr-o dată, doar în ultimul an, citind jurnalul. Bunicul îi inoculase, încetul cu încetul, an după an, astfel de vise și aspirații. În clasa primară, când trecuse de la grădăniță la școală, optase pentru arta marțială înscrisă în curriculum. Declarase atunci, cu hotărâre, în fața părinților și a învățătoarei, că el vrea să se antreneze în disciplina kendō. Calea sabiei, aceasta era drumul lui. Putea alege între kendō, judō sau aikidō.

Ojī-san îi explicase, de nenumărate ori, despre mushin, golirea minții, concept preluat din budimul zen, esențial pentru dobândirea principiilor înalte. Bunicul fusese și el, la rândul lui, un desăvârșit kedōka, având shōgō, titlul de mare maestru de rang kyōshi, de suprem nivel renshi nana dan, șapte dan. Renunțase la bokutō, sabia de lemn și trecuse la mânuirea kata-yō, sabia cea adevărată, cu lama de oțel. De abia atunci devenise ojī-san un kenshi,  un spadasin mânuitor al sabiei, la vârsta de patruzeci și nouă de ani. Era exact la ceea ce visa Kei, mândru de bunicul lui. Și, se ambiționase să devină cel puțin la fel de bun.

De la el știa despre fudōshin, mintea nemișcată, concept atribuit zeului Fudō Myo-O, unul din cei Cinci Regi ai Luminii. Fudōshin, îi explicase ojī-san, este un percept prin care un războinic nu-și poate permite să fie atras și rătăcit în iluzia mâniei sau a furiei, a îndoielii, a fricii sau să fie surprins de acțiunea adversarului. La antrenamente, Kei învățase că acest principiu erau denumit cele patru boli ale kendō-ului, bine cunoscute și de vechii samurai, cei care căutau perfecțiunea spirituală și cea a îndemănării.

Stând cu fruntea lipită de lemnul podelei, se miră de el însuși. Poate că cei mulți Buddha, zei, divinități, oni și yōkai din fața lui îl influențau să-și amintească astfel de lucruri. El nu era religios, nici părinții lui nu arătaseră prea multă pietate sau sentimente religioase. Își îndeplineau politicos ritualurile tradiționale, de sărbători, din obișnuiță și din obligație. Kei nu prea înțelegea ce se întâmpla cu el, însă simțea că se întâmpla ceva nelalocul lui. De când venise în Morioka, deși trecuseră doar câteva ore, parcă nu se putea recunoaște. Era doar o impresie sau faptul că mâncase prea mult și prea repede?

Watanabe Lily era îngenunchiată lângă el și stătea nemișcată. Kei se ridică în șezut și-și puse palmele pe genunchi. Deveni deodată nerăbdător să iasă din acel tahōtō aglomerat, în care se înghesuiau pe zid și masa din față, zei și divinități ca la ora de vârf în metroul din Shibuya. Vroia să treacă odată ziua aceea și să vină ziua de mâine, când se vor apuca serios de tradus. Simțea nevoia să facă mișcare, să meargă pe jos, să execute câteva waza, să-și destindă mușchii și să nu-l mai doară burta.

Profesorul își lovi de două ori palmele, scurt și cu putere, să trezească spiritele zeităților. Făcu două plecăciuni, scoase din vasul cu nisip două bețișoare de tămâie și le aprinse cu un chibrit lung. Fumul străveziu se ridică în spirale lente spre bolta etajului, răspândind un miros dulceag. Kei se chirci involuntar, simțindu-și stomacul cuprins de o vijelie. Închise ochii și trase aer pe nări, apoi, după patru secunde, întredeschise buzele, expiră, lung, golindu-și plămânii. Repetă exercițiul, încercând în tot acest timp să ignore și să-și reprime senzația de sufocare și de greață. Abdomenul i se contractă și un val de lichid călduț i se opri în gât. Nu mai putea sta locului. Se ridică brusc și ieși, coborî în fugă treptele, nici nu se mai încălță cu bocancii de grădinărit și-și goli conținutul stomacului la colțul pagodei.

Se șterse la gură, simțind amar pe limbă. Intestinele parcă-i fierbeau și capul îi fu cuprins de un vârtej. Se sprijini cu palma de zid, să nu cadă. Nu-i fusese niciodată atât de rău. Nici măcar când mâncase patru porții de hamburger, unul după altul, cu prietenii din gașcă. Transpirația îi cuprinse fruntea și spatele iar câteva spasme îl făcură să icnească. Durerea nu încetase și Kei se lăsă încet în genunchi, lângă balta de vomă. Deasupra capului său, întunericul venea repede peste el, deși era devreme, seara era încă departe și în iulie soarele apunea mult mai târziu. Își strânse pumnii și se sprijini de ei, în iarba moale și mică.

– Kei, ai pățit ceva? auzi vocea lui Watanabe Lily în spatele lui.

I se făcu rușine. Cum să fie surprins în poziția aceea de om slab și neputincios?

Îi făcu semn cu brațul să stea deoparte, să nu vină lângă el. Încercă să-și ascundă capul între umeri. Se rezemă în palme și își privi mâna. Unghiile date cu ojă neagră luceau nefiresc, degetele deveniseră foarte albe și prin pielea transparentă își vedea ramificațiile albăstrii ale venelor. Ce oroare! Trebuie să mă ridic, gândi el.

– Vrei să te ajut?

Profesorul stătea în lateralul lui, parcă citindu-i, din nou, gândurile. Kei era și mai

rușinat. Cum va putea el deveni un samurai tare și dârz, dacă un simplu prânz îl dobora în halul acesta?

– Hai să mergem în casă, știu de ce ai nevoie, vorbi bătrânul.

Dădu din cap, apoi văzu mâna întinsă spre el. Dacă mă îmbolnăvesc, profesorul îi va telefona lui chichi. Așa va afla că am plecat fără învoirea lui, se va supăra, își va pierde încrederea în mine și va ieși cu scandal. Mai ales haha, mama mă va certa cumplit și mă va pedepsi, nu voi avea voie să mai ies din casă o sută de ani, cel puțin. O tragedie. Dacă vreau să fiu un samurai curajos, nu am voie să fiu bolnav. Nici să mă simt rău. Nu am voie.

Kei se ridică, neluând în seamă mâna profesorului.

– Gomennasai, yurushite kudasai. Îmi pare rău. Vă rog să mă iertați, murmură el și făcu o plecăciune, cu ochii în pământ.

Își simți obrajii arzând de rușine. Îl auzi pe profesor râzând.

– Kei-kun, nu trebuie să te simți jenat, vorbi el. Oricui i se poate întâmpla câte o mică indispoziție, din când în când. Emoțiile sunt de vină, călătoria, responsabilitatea faptelor. Pentru un copil, așa cum ești tu, este o mare povară dar și un semn de voință. O supă bună și niște orez simplu te vor pune pe picioare imediat. Nu te lăsa intimidat de situație. Hai să intrăm în casă.

Sasaki Touma o luă înainte, mergând alene pe cărarea de piatră cenușie. Watanabe Lily aștepta. Kei își îndreptă spatele, fără să o privească. Se umilise destul pentru o singură zi. Ajunseră la casa mică, cufundată în întunericul umbrelor copacilor. Își scose la intrare șosetele, nu se mai încălțase cu bocancii și, ca să nu murdărească tatami-urile mătăsoase, își puse șosetele pe pragul exterior al galeriei.

Profesorul își ocupă locul în încăperea cea mare.

– Kei-kun, spuse el, dacă vrei să te speli pe față, te rog să folosești baia. Noi te așteptăm aici.

Kei se înclină și se duse la baie, clătinându-se. Deschise robinetul și privi cum firul de apă se scrugea în chiuveta rotundă de alamă, cu porțiuni oxidate, colorate în verziu și albastrui. Midori și aoi, gândi el, la fel ca fasolea, verde sau albastră. Luă apa în căușul palmelor și-și cufundă fața în ea, înfiorându-se de răceala ei. În baie nu exista nici o oglindă, mai bine că nu se putea vedea. Cu degetele ude, își aranjă șuvițele bretonului, apoi își clăti gura și bău câteva înghițituri, simțind cum apa îi alunecă în stomac, calmându-l.

 

Ești bolnav? întrebă cu glas mieunat pisica albă și clipi din ochii aurii.

Ești bolnav! râse vulpea cu botul rânjit arătându-și colții din față.

Bolnav? De ce ești bolnav? se miră țestoasa, cu voce adâncă.

Bolnav! respiră răgușit câinele maro.

Bolnav? tună dragonul și se strâmbă.

Bolnav, nu e voie, susură o voce roșie de pasăre phoenix, ițindu-și gâtul lung.

 

Kei clipi de câteva ori, uluit și pentru câteva clipe își ținu respirația. Se uită cu atenție la peretele din fața lui, perete drept, compact, fără nici o deschizătură, fără nici o urmă de fisură. Nu văzu nimic. Privi de jur împrejur, în încăperea băii. Nu se afla nimeni acolo, era singur. Despărțitura pentru toaletă era goală, chiuveta de alamă și robinetul luceau stins. Vocile auzite de el mai persistau în aer, înconjurându-l cu timbrul lor diferit, dar nu vedea pe nimeni și nici nu simțea prezența cuiva. Își scutură capul și-și trecu palmele peste față.

Visez? se întrebă în gând.

 

Da, da, visezi, visezi, râse cu veselie un glas.

E rău să visezi? spuse pisica, mieroasă.

Eu nu visez niciodată, zise dragonul cu tristețe.

Nici nu trebuie, îl asigură phoenixul și-și tremură vârful aripilor închise.

Visează el pentru noi, mormăi țestoasa.

Da, da, visează el pentru noi, bombăni răgușit câinele maro cu capul mare.

 

Kei făcu doi pași în spate. Se uită prin baie, intrigat și curios. Nu vedea nimic și pe nimeni, nicăieri. Închise pleopele, trase adânc aer în piept.

– Plecați de aici, spuse el cu voce tare. Plecați de aici, nu sunteți reali, e din cauză că

am văzut prea multe picturi în pagoda profesorului. Știu că nu e nimeni aici, plecați, plecați.

Un cor de râsete îl încojurară. Deschise ochii. Era singur. Dădu drumul la apă, se mai spălă odată pe față și pe mâini. Nu se șterse și ieși repede. În încăperea cea mare, cu tatami mătăsoase, profesorul și Watanabe Lily ședeau față în față, cu cele două volume ale jurnalului între ei. Își reluă locul, remarcând că luminile fuseseră aprinse. Se uită afară și văzu că soarele încă nu apuse, dar în casă era penumbră.

– Ți-e mai bine acum? întrebă profesorul cu o față serioasă, aranjându-și mai bine

ochelarii.

– Da, mulțumesc foarte mult pentru grija pe care mi-o purtați, spuse politicos și făcu o mică plecăciune.

– Bine atunci, surâse Sasaki Touma. Oaspetele nostru e pe cale de a sosi. Lily-chan mi-a spus că ești bun la învățătură și că ești singurul deținător de ikkyū la vârsta ta. E o mare realizare, având totuși în vedere că tatăl tău, Kitano-san, nu s-a prea străduit cu artele marțiale. Îl moștenești pe bunicul, așa-i?

Kei se înclină, neștiind ce să răspundă. Watanabe Lily, profesorul ăsta, un om străin, chiar dacă e unchiul tău, de ce trebuie tu să povești despre mine? se întrebă el.

– Dacă stau bine să mă gândesc, l-am cunoscut și pe bunicul tău, vorbi profesorul mai departe. Așa-i, a fost de mult, tare de mult. Eu eram la începutul studiului la facultate, iar bunicul tău, om tânar, era complet dedicat studieriiartei cu sabia. Asta se întâmpla în anul 1962. După retragerea trupelor americane, scrima, disciplina care a fost interzisă de forțele de ocupație, ca artă modernă, s-a reintrodus în școlile elementare și s-au deschis noi ryu, școli de kendō, iar spiritul războinicului japonez a renăscut, spirit care de fapt nu a murit niciodată, doar a fost ținut în umbră.

Vezi tu, Kei-kun, o serie întreagă de evenimente istorice au încercat să pună capac practicării Căii Sabiei. Căderea shogunatului Tokugawa, venirea americanilor cu corăbiile lor negre, este exact timpul descris în jurnalul tău, arătă el cu degetul spre cele două volume. Cum shogunatul nu mai era la putere, s-a decretat Hattorei, legea care interzicea purtarea daishō, cele două săbii ale samuraiului. Dar, marii maeștrii nu s-au lăsat așa de ușor înfrânți de modernizarea brutal impusă asupra Japoniei.

Au înființat școli și au organizat demonstrații de îndemănare. Prin urmare, începând cu anul o mie nouă sute șaptezeci, această disciplină a fost recunoscută și este practicată azi de milioane de oameni de peste tot, nu numai în Japonia. A fost organizat primul campionat mondial de kendō și de kata. Tradiția noastră de secole a reînviat. Nu în confruntări armate, ci în sport și disciplină olimpică. Dar spiritul samuraiului a rămas intact. Bunicul tău a fost un spadasin de primă mână, cred că știi asta. La kata nu-l întrecea nimeni, din câte îmi aduc aminte, cu sabia lungă și cea scurtă. Mânuia chokutō în modul cel mai impresionant. Știi ce este un chokutō?

Kei clătină din cap.

– Chokutō, reluă profesorul, este o sabie mare, lungă și grea, una din primele săbii produse în istoria Japoniei. Tăișul sabiei, în stil hira-zukuri și kiriha-zukuri tsukurikomi, o făcea să fie foarte aparte de săbiile apărute ulterior, tachi și katana. Chokutō nu are lama curbată precum katana, ci e dreaptă, cu un singur tăiș, dar nu trebuie confundată cu shikomizune, cu care seamănă foarte mult. Chokutō își are greutatea centrată spre vârf, ceea ce o face distinctă și elegantă, deși e masivă. N-ai văzut niciodată o chokutō? Nici pe bunicul tău mânuind-o?

Kei își clătină din nou capul. Profesorul acesta, total necunoscut, știa dintr-o dată foarte multe lucruri despre el și familia lui. Îl cunoștea pe chichi, iar acum dezvăluia că îl cunoștea și pe ojī-san. O cunoștea și pe haha? Cine era acest profesor? Unchiul lui Watanabe Lily, fost profesor la Universitatea Tōkyō. Bine, dar la Universitatea Tōkyō existau mulți profesori, de diferite vârste, predând tot felul de materii, plus cei pensionați. Se cunosc toți între ei, și își cunosc și trecutul și secretele de familie?

Sasaki Touma râse scurt.

– Kei-kun, zise el, după fața pe care o faci, cred că te gândești cum de am ajuns să-l

cunosc pe tatăl și pe bunicul tău, așa-i? și mai râse odată.

Își ridică ochii spre el, din nou surprins că profesorul îi putea citi gândurile. Mai înainte parcă auzise voci de copii vorbindu-i în baie, iar acum, omul acesta cunoștea deja prea multe, nepremis de multe, despre familia lui.

– Hai să-ți lămuresc nedumerirea, spuse profesorul cu o licărire de veselie în ochii din spatele lentilelor. Familia bunicului tău și a străbunilor tăi este originară din regiunea Morioka. Noi între noi ne cunoaștem și ne recunoaștem, chiar și în Tōkyō. Sau oriunde în altă parte a lumii. Știi de ce am fost de acord cu rugămintea nepoatei mele Lily-chan, să te ajut cu acest jurnal? Fiindcă este vorba despre oameni pe care i-am cunoscut. Și, bineînțeles, sunt foarte curios să aflu despre trecutul lor. Dacă jurnalul va dezvălui ceea ce bănuiesc și la ce mă aștept, atunci înseamnă că …

Profesorul trase aer în piept, apoi scose un oftat. Kei îl privea cu interes mărit.

– … înseamnă că ești moștenitorul a ceva … hm, cum să zic, a ceva foarte important

… ai citit jurnalul, așa mi-ai spus. Ei bine, îl voi citi și eu, pe urmă, îți voi explica anumite lucruri care poate nu apar scrise, dar pe care le știu probabil numai eu. Și, crede-mă, ca profesor de istorie timp de treizeci și cinci de ani, iar acum, directorul și custodele muzeului Morioka de cinci ani, știu destul de multe. Te-am lămurit? Lily-chan a făcut bine că te-a adus la mine.

Dădu din cap. Kei nu înțelese prea multe din spusele profesorului, care, ca de obicei, încerca să-i expună cu entuziasm, tot ceea ce știa despre un anumit subiect. Nu-l interesau detalii și aspecte prezentate amănunțite. Profesorul era un om bătrân, învățase multă istorie, asta era profesia lui, plăcerea lui, preocuparea lui. Foarte bine, gândi și i-ar fi plăcut să asculte niște muzică rock, dar trebuia să îndure cu răbdare toate poveștile din care pricepu doar că profesorul putea deveni un om extrem de periculos pentru el, dacă îi trecea cumva prin cap să pună mâna pe telefon și să-i informeze tatăl că el era la Morioka, venit pe furiș. Nu-i convenea că acest profesor îl cunoștea pe chichi. Nici că-l cunoscuse odată, în tinerețe, pe ojī-san. Cum ar reacționa oare tatăl lui dacă ar ști ce făcea fiul, în secret, departe de casă? Nu voia să știe.

– Așadar, continuă profesorul, peste câteva minute trebuie să sosească oaspetele care ne va da o mână de ajutor. Ești pregătit, Kei-kun?

Încuviință. Durerea de burtă se diminuase și acum simțea că i se făcea foame. Femeia cea bătrână, care le adusese prânzul, se ivi în cardul ușii și se înclină, tăcută. Profesorul își întoarse privirile spre ea și dădu din cap. În locul ei, în spațiul întunecat, își făcu apariția o siluetă de bărbat înalt, iar lui Kei i se iuțiră bătăile inimii. Profesorul merse în întâmpinarea noului venit.

– Aaa, ce plăcere! exclamă profesorul spre omul din prag. Te rog să intri. Acceptă modesta mea ospitalitate. Te rog, te rog!

Bărbatul intră și făcu o plecăciune adâncă în fața profesorului. Kei simți c-ar vrea să fugă cât mai departe și să găsească un loc mic unde să se ascundă. Cel care tocmai intrase, oaspetele rugat să vină pentru a-i ajuta în traducerea jurnalului și descifrarea misterelor străvechi, nu era altul decât propriul său tată.

– Sasaki-san, spuse acesta cu politețe. Mulțumesc pentru primire! Îmi pare bine să

vă văd. Cum o mai duceți cu sănătatea?

Profesorul se înclină și făcu un gest larg, cu brațul.

– Mulțumesc, foarte bine, spuse el. Și tu arăți bine, Kitano-kun, sau, mai degrabă ar

trebui să spun Kitano-san, râse el.

Făcură amândoi câte o plecăciune, în același timp. Tatăl își îndreptă privirile spre fiul care stătea în picioare, parcă înghețat, lângă Watanabe Lily. Dintre toți oamenii din lume, de ce tocmai tatăl său? se întrebă. De asta îi fusese frică și nu scăpase. Dimineața, când se pregătise de plecare, se gândise câteva clipe, în singurătatea camerei sale din casa goală, dacă să-și informeze totuși tatăl despre intenția de a pleca la Morioka. Cu toate că avusese nevoie de un an să se decidă, împins din spate de insistențele lui Watanabe Lily și, ceea ce-i pusese capac fusese discuția părinților despre viitorul lui de avocat, reușise să țină totul în secret și nu-i păruse rău nici o clipă. Plecase senin și fără griji. Biletul de tren și-l cumpărase cu câteva săptămâni înainte. Bani avea, din ce primea de la părinți și mătușa, plus alocația. Watanabe Lily discutase de mai multe cu unchiul ei, profesorul Sasaki Touma și acesta fusese, în cele din umră, de acord cu venirea lor. Cu jurnalul.

Dacă Kei își premeditase plecarea de acasă cu bună știință, ceea ce făcuse profesorul era de-a dreptul o revoltătoare conspirație împotriva lui. Conspirație în care se afla implicată și prietena lui. Loc unde nu s-ar fi gândit niciodată că va ajunge. De ce să vină în Morioka? Tot ce știa, vag, despre bunicul său, era faptul că se născuse undeva în regiunea nord. El se născuse în Tōkyō, și-i era suficient.

De ce a venit tatăl său acolo? Precis că profesorul îi telefonase, să-l înștiințeze că fiul său, plecat pe furiș de acasă, se afla în custodia lui, să nu-l dea dispărut, să fie căutat cu poliția, ca un fugar de acasă? Era minor, doar în primul an de liceu. Putea fi exmatriculat pentru așa o faptă. Cu siguranță, chichi a venit după el, să-l recupereze și să-l pedepsească. Plecase de la serviciul său cel important, să-și ia fiul acasă. Erau două catastrofe în plină desfășurare, nu una. De aceea se simțise el atât de rău, fusese un semn al nenorocirii ce avea să se întâmple.

Stătea în picioare, cu spatele îndoit în poziția respectuoasă. Își ținea capul aplecat și privirile îndreptate spre tatami. Nu îndrăznea nici să respire. După schimbul de amabilități, profesorul și tatăl veniră mai aproape și se așezară.

– Vă rog să stați jos, le spuse profesorul.

Cei doi adolescenți se așezară, sprijiniți de câlcâie. Kei se aștepta la tot ce era mai rău.

 

Vrei să te ajutăm? auzi el vocea răgușită a câinelui marocu capul mare.

Da, da, noi te putem ajuta, râse vulpea unduindu-și cele șapte cozi.

Vrei să te facem nevăzut? chicoti phoenixul roșu.

Poți să încaleci pe mine, spuse dragonul.

Sau pe mine, zise țestoasa.

 

Kei își scutură capul. Nu acum, nu pot avea acum halucinații. Mâncarea de la prânz a fost otrăvită, de aud astfel de voci. Nu mai mănânc tăieței niciodată, gândi el.

 

Hai să plecăm, mieună plictisită pisica.

Eu pot să fac să dispari, spuse vulpea.

Să dispari, să fugi, să te ascunzi, întări dragonul.

 

– Kei-kun, auzi vocea tatălui și-și ridică ochii la el. Ești bine? Te văd cam palid.

Își mușcă, involuntar, buza de jos. Făcu o plecăciune, în timp ce auzi în minte un cor de râsete.

– Chichiue, spuse el, pot să explic, te rog să mă lași să explic!

– Kitakuro-san, interveni Watanabe Lily, este din vina mea. Eu l-am convins să vină

aici, el nu are nici o vină. Vă rog să fiți îngăduitor cu el, îi luă ea apărarea.

Profesorul și tatăl schimbară între ei o privire iute.

– Lily-chan, este o plăcere să te revăd, spuse tatăl și zâmbi larg. Cum merge cu școala?

Ea își înclină capul.

– Bine, spuse ea, mulțumesc că vă interesați. Dumneavoastră sunteți bine?

– Eh, făcu tatăl ca un oftat. Mi-am luat două zile concediu, să vin aici și să punem niște lucruri la punct. Lucruri care, după cum pare, îl interesează foarte mult pe Kei-kun.

Kei își ridică deodată capul, surprins, și-și deschise larg ochii pe sub breton.

– Ți-ai luat concediu? întrebă el, uluit.

– Tu nu prea mi-ai spus multe lucruri, în ultimul timp, vorbi el spre fiul său, dar nu cu severitate. Vina o port eu, am fost mult prea absorbit de munca mea. Dar, fiindcă ai luat acum această decizie, de a veni în Morioka, cu jurnalul, cred că este vremea să stăm de vorbă. Am multe de spus. Ai crescut, nu mai ești copil, se pare că a sosit timpul să-ți dezvălui anumite lucruri despre familia noastră. Mai ales că ai găsit jurnalul și l-ai citit.

Nu-i venea să creadă.

– Știai de jurnal? întrebă el.

– Eu l-am pus în lădița de lemn pregătită de ojī-san.

– L-ai citit?

Tatăl confirmă, clipind din ochi.

– Kei-kun, spuse profesorul, traducătorul despre care ți-am spus că ne va da o mână de ajutor, este Kitakuro Keitano-san în persoană, tatăl tău. De mult așteptăm această ocazie, așa-i, Keitano-san?

Tatăl își înclină un pic capul spre profesor, confirmând.

– Serios? izbucni Kei. De ce nu mi-ai spus că știi de jurnal și că-l cunoști pe sensei-sama și că vii aici?

Tatăl își ridică sprâncenele în semn de întrebare. Profesorul râse încetișor.

– Kei-kun, să-ți amintesc că tu ai plecat de acasă fără să spui nimic nimănui, spre disperarea lui Sachiko-chan? Ce a fost cu biletul acela lăsat pe masă? Ai mințit-o, pe ea și pe noi, ceea ce nu este frumos din partea ta.

Kei își coborâ pleopele. Așadar, începe, gândi el.

– Te rog să mă ierți, spuse el spășit și făcu o plecăciune. Am crezut că … dacă îți spuneam, poate nu mă lăsai …

– Kei-kun, veni vocea tatălui peste capul său. Una este să ceri permisiune pentru ceva, alta este să minți și să te furișezi. Dar nu vreau să vorbesc acum despre asta. Nu putem abuza de ospitalitatea și răbdarea lui Sasaki-san.

Se întoarse spre profesor.

– Ei, haide, spuse acesta pe un ton împăciuitor, nu trebuie să ne complicăm viața mai mult decât este. Băiatul tău a descoperit jurnalul. L-a citit, de mai multe ori, are chiar și traduceri, foarte bune, pot să adaug. Spre deosebire de tine. Tu, Kitano-kun, ce ai făcut după ce ai citit jurnalul? Nimic. L-ai pus înapoi în cutie și atât. El măcar a luat atitudine, a întreprins ceva. Pentru un tânăr adolescent din ziua de azi, când toți sunt niște superficiali, ceea ce a făcut el este un act de curaj.

Tatăl păru că se gândește la cuvintele profesorului.

– Așa este, admise el. Eu am cerut încuviințarea tatălui meu să am permisiunea de a

ține jurnalul în mână să-l citesc. Și eram în ultimul an de universitate. Aveți dreptate, Sasaki-san, nici eu și nici tatăl meu, nu am făcut mai mult decât să-l citim, să comentăm între noi și să-l punem înapoi în lădiță. Presupun că trebuia să așteptăm să vină această ocazie, ca fiul meu să fie cel care să acționeze.

Amândoi îl priviră. Profesorul era mai scund și mai corpolent, cu părul tuns foarte scurt, cu multe fire albe. Tatăl era un bărbat mult mai tânăr, de-abia împlinise patruzeci de ani. Avea fața netedă și frumoasă, ovală, cu pomeții ușor ridicați și fruntea lată. Era înalt, mai înalt decât marea majoritatea bărbaților japonezi, dar nu cât să iasă în evidență. Își aținti privirea pătrunzătoare aspura fiului său.

– Kitano-kun, te rog să accepți invitația la masă. Nu am prea multe de oferit, dar le

ofer din toată inima.

– Sasaki-san, răspunse tatăl, deranjul este prea mare. Noi putem merge foarte bine

la un ryokan, un han tradițional, unde să luăm masa și să dormim. Vă rog să nu vă deranjați.

– Prostii, spuse profesorul. Nu este nici un deranj. Avem în curtea muzeului un mic

ryokan pentru oaspeți unde oricum aveam intenția să-i cazez pe tineri. Am făcut deja pregătirile necesare, te rog să nu refuzi.

Tatăl se înclină, acceptând.

– Mulțumim foarte mult, spuse el.

Ieșiră din încăperea mare. Afară se lăsase un fel de întuneric transparent, prin care se

puteau vedea formele copacilor și al pinilor de-a lungul galeriei exterioare. Cerul însă era fără stele.

Kei pășea în urma celor doi bărbați, cu tălpile goale sunând sec pe podeaua de lemn. Mergând abătut, gândind că refuza să creadă realitatea că tatăl său, propriul său tată, venise la Morioka și tocmai el era acel expert traducător despre care vorbise bătrânul. De ce tatăl său? Nu-i era frică atât de ceartă, cât de posibila umilire în fața profesorului și a lui Watanabe Lily. În mod clar, acesta era un complot. Va fi groaznic când va afla și haha. Îl va cicăli pe tema asta toată viața. De ce tocmai tatăl lui? Că va fi aspru pedepsit, nu se îndoia, dar ca orice pedeapsă, oricât de cruntă ar fi, se termina odată. Dar nu și cicăleala mamei, care se pricepea să reproșeze la nivel profesionist.

Ajunseră în sala unde luaseră prânzul. Se așezară în jurul mesei, de data asta tatăl pe locul de onoare și el lângă Watanabe Lily. Femeia cea bătrână intră, aducând tava mare de lemn și începu să pună bolurile pe masă. Supă și orez, atât va mânca, decise pentru el însuși. Nu era obișnuit cu felurile complicate și grele din regiunea necunoscută, se va limita doar la ceea ce cunoștea. Îi fusese de ajuns o experiență neplăcută și jenantă, plus durerea de burtă. Nu dorea să aibă coșmaruri, nu din cauza mâncării.

Apucă bolul mare cu supă apoi începu să bea încet, înghițind des. Orezul era alb și pufos, fără nici un gust, tocmai bun. Îl privi în treacăt pe profesor, apoi pe tatăl său. Mâncau, vorbeau cu lejeritate, ca doi oameni care erau în termeni de prietenie. Pe urmă, amândoi se apucară să bea saké, adus în sticluțe mici și albe, neîncălzit.

Era prima oară când Kei își vedea tatăl bând. Era prima oară când el plecase de acasă, fără să spună nimănui. Era prima oară când luase o decizie atît de importantă, de unul singur. Era prima oară când plecase așa departe, fără părinți. Era prima oară când călătorise cu trenul de mare viteză. Și acum, tatăl său, pe care-l credea prin alte țări, la serviciul său cel important, se afla în fața lui, discutând relaxat cu un porfesor total necunoscut. Era prima oară când văzuse o pagodă atât de ticsită de tot felul de simboluri religioase. Era prima oară când auzise voci, vorbind cu el.

Ce se va mai întâmpla după masa de seară?

青い天使物語

---

[1] Tatami 畳, țesătură care ține loc de covor, având dimensiunea medie de 0,88m x 1,76m (poate varia în funcție de regiune); covorul este alcătuit din trei straturi, fața este confecționată din fire de papură, stratul din interior este din paie de orez și marginile sunt tivite cu bandă din bumbac, in sau mătase; dimensiunea unei camere japoneze este măsurată după numărul de tatami

[2] Shoji 障子, ușă, fereastră sau panou în arhitectura japoneză, care desparte o încăpere de alta sau de exterior, constituit dintr-o ramă de lemn de bambus și șipcile formând pătrate sau drepetunghiuri ce susțin o foaie de hârtie numită washi, hârtia japoneză, confecționată din fibre de lemn sau bambus

[3] Kakemono 掛物 scrol decorativ, sub formă dreptunghiară, care se agață într-un alcov sau nișă, reprezentând o pictură sau caligrafie pe pânză de mătase sau hârtie groasă

[4] Tokonoma 床の間 este un alcov sau nișă din camera principală japoneză, unde se expune kakemono, pictură sau caligrafie

[5] Okimono  置物, ornament, obiect de artă, de obicei o vază cu un aranjament floral sau o statuetă, care se plasează în alcov în fața picturii

[6] În terminologia japoneză se utilizează onorifice în adresarea unei persoane către o altă persoană, în funcție de statut; kun 君 este folosit de o persoană adultă referindu-se la cineva având un statut de junior, de tânăr; se folosește numai pentru băieți

[7] Chan ちゃん, adresare onorifică, sufix diminutiv, exprimă o apropiere familiară, drăgăstoasă, folosită pentru fete, copii, prietene foarte apropiate

[8] Itadakimasu , いただきます: Japonia are o cultură care provinde atât din religia șintiostă cât și din cea budistă, astfel că expresia itadakimasu este legată de principiile budiste de respect pentru toate creaturile vii; înainte de masă se rostește expresia, cu palmele împreunate și atingând fruntea, pentru a mulțumi plantelor și animalelor care și-au dat viața pentru a fi consumate de oameni, mulțumind în același timp și celor care se ocupă de prepararea hranei; se traduce prin ”primesc cu umilință”, ceea ce înseamnă ”mulțumesc pentru mâncare” sau poftă bună

[9] Gochisosama deshita, ごちそうさまでした, este o expresie foarte politicoasă care se spună după ce se termină masa, însemnând ”a fost delicios”, ”am primit cu umilință” sau mulțumesc pentru masă

[10] Genji Monogatari 源氏物語, Povestirile lui Genji, este romanul scris de autoarea japoneză Murasaki Shikibu, în anul 794, în perioada Heian, la începutul secolului VIII, când împăratul Kammu a mutat capitala la Heian-kyo (prezentul Kyoto); romanul, care are peste 1.000 de pagini și 400 de personaje, relatează despre viața unui prinț aventurier, Genji, și despre stilul extrem de convențional dar rafinat de la curtea imperială

[11] Ikkyū 一級; conform FIK (International Kendo Federation), realizările tehnice în artele marțiale sunt măsurabile prin înaintarea în nivel, rang sau grad; sistemul, creat în 1883, indică și competența în kendō; există două forme de nivel, kyū 級, care pornește de la nivelul de începător, măsurând descrescător, de la gradul 10 (la unele organizații de kendō gradația, Jikkyū până la gradul cel mai înalt, Ikkyū; următoarea etapă este trecerea la nivelul superior, cel de dan 段, de la unu la zece; Ikkyū este gradul imediat inferior gradului dan

[12] Scrierea limbii japoneză, nihongo 日本語, se realizează în patru moduri: ideograme kanji 漢字 sau semnele Han, folosește caracterele chinezești; hiragana, una din cele două scrieri fonetice alcătuită din 46 de simboluri trasate cu linii rotunjite, unde fiecare caracter reprezintă un grup de unul sau două foneme (sunete); katakana, al doilea sistem de scriere fonetică, se utliizează pentru scrierea cuvintelor și a numelor de origine străină, neologisme și cuvinte împrumutate, alcătuită tot din 46 de simboluri însă trasate cu linii drepte; scrierea rōmaji ローマ字, caractere latine (de la Roma), folosește alfabetul latin în scopul de transliterare a cuvintelor japoneze prin romanizare, pentru a fi înțelese mai ales de vestici (exemplu: 三菱グループ,  Mitsubishi Gurūpu, concernul Mitsubishi Group); topica unei fraze în limba japoneză diferă foarte mult de cea engleză, prin așezarea verbului și a părților de vorbire, accentuarea vocalelor și a consoanelor lichide l și r, care sunt interschimbabile

[13] În limba japoneză, consoana l (el) lipsește, fiind înlocuită de consoana r, sau mai degrabă nu există o diferențiere clară între cele două consoane; este pronunțată cu o mișcare a limbii ce atinge o singură dată, scurt, creasta alveolară, [ɾ̠] provocând un sunet rulat, o transcriere a ligaturii l-r

[14] Igirisu イギリス, denumirea în limba japoneză a Angliei

[15] În artele marțiale japoneze, termenul de senpai definește un cursant (student) de nivel avanasat (centrură neagră), care îl asistă pe sensei în predarea mișcărilor pentru cursanții mai tineri și începători; sensei are sens de profesor, cel care predă, maestru în arta marțială

[16] Pagoda este o construcție în scopuri religioase; este sub formă de turn, cu mai multe etaje; fiecare etaj are propriul acoperiș, cu vârfurile întoarse spre cer; pagodele provin din concepția arhitecturală hindusă, din stupa, în care se păstrează, și astăzi, relicvele budiste; în timpul dinastiei Han, secolul 2, în China a pătruns budismul venit din India și chinezii au preluat ideile filosofico-religioase budiste; de aici, prin răspândirea influenței budismului în Asia de sud-est, pagodele au început să fie construite pe teritoriul Coreei și a Japoniei, cu respectivele diferențe naționale

[17] Tō 塔 înseamnă în limba japoneză pagodă; derivă din originea cuvântului chinezesc pagoda, care la răndul lui provine din termenul indian stupa

[18] Tahōtō 多宝塔 înseamnă pagodă împodobită cu multe ornamente, este o formă de pagodă japoneză aparținând sectelor budiste ezoterice Shingon și Tendai; este unică printre ale forme de pagode datorită celor două nivele sau etaje, partea superioară având o balustradă în jurul clădirii propriu-zise, însă este nelocuibilă și inaccesibilă, fiind doar un un spațiu care se deschide din interior

[19] Negoro-ji tahōtō 根来寺多宝塔, este o pagodă construită între anii 1492-1554; se află în Iwade, în prefectura Wakayama din peninsula Kii a regiunii Kansai, la sud de Tōkyō; pagoda are o înălțime de 3 ken (unitate de măsură japoneză, 1 ken este 1 ⁹/₁₁ metri, adică aproximativ 6 m) și acoperișurile sunt lucrate din lemn de hinoki (hinoki 檜, specie nativă de chiparos japonez)

[20] Amida-Butsu, este un buda celest descris de scripturile budismului Mahāyāna, din secta est-asiatică a Budismului Țării Pure (Buddha, Cel Treaz, din rădăcina sanscrită √budh, a trezi, este un titlu din religia budistă și este pentru toți cei care și-au împlinit potențialul de dezvoltare personală, descoperindu-și iluminarea spirituală (bodhi); Siddharta Gautama este fondatorul budismului)

[21] Yōkai 妖怪, o clasă de monștri supranaturali și ființe mitologice din folclorul japonez, echivalent cu fantome, apariții bizare, stafii, duhuri, căpcăuni, demoni, spiriduși, etc.

[22] În budism un bodhisattva (bodhi, iluminare, sattva, ființă) este o persoană care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței; el nu urmărește eschivarea din fața suferinței, ci dimpotrivă, înfruntarea ei directă și depășirea ei. Suferința este percepută ca un destin colectiv al lumii și nu ca o soartă personală. În concepția unui bodhisattva, sinele se confundă cu colectivitatea; în sutrele mahayaniste există două tipuri de bodhisattva, pământești și cerești, iar condiția de bodhisattva pământesc este accesibilă oricărui om în viața actuală și cea de bodhisattva ceresc presupune puteri supraumane ce nu pot fi obținute decât într-o viață viitoare; aceste puteri sunt desprinderea de ciclul reîncarnărilor și capacitatea de metamorfoză sub un chip sau altul, astfel că bodhisattva cerești sunt avatari și reprezintă o stare pregergătoare celei de Buddha

[23] Kamidana 神棚, etajeră sau masă; un altar shintoist în miniatură, care adăpostește spiritul unui zeu; astfel de altare se află în templele șintoiste, în dōjō sau chiar în locuințe

[24] san-hachi 3 shaku 7 sun, unități de măsură pentru shinai (sabia de bambus utilizată în practica kendō), reprezentând 114 cm lungime; san-hachi 3 shaku 8 sun, reprezintă 117 cm, pentru categoria de vârstă 15 ani, băieți

[25] Bushidō:Nihon no tamashī, 日本の魂, Bushidō:Spiritul Japoniei, scrisă de Nitobe Inazō, este o lucrare și un studiu despre Calea samuraiului, sursa celor opt virtuți ale războinicului: corectitudinea, curajul, bunăvoința, politețea, sinceritatea, onoarea, loialitatea și auto-controlul.

---

Aripile Albastre 01 – DRAGON
de Anamaria Borlan

Editura Pavcon

Nr. pag.: 336
ISBN 978-606-8879-31-4
Seria: Aripile Albastre, vol. 1
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #40

Aripile Albastre este povestea unui adolescent japonez, trăitor în Tokyo, care descoperă în podul casei un jurnal scris în urmă cu peste un secol de o contesă de la curtea reginei Victoria… Și de-aici, povestea începe să erupă aidoma unui vulcan, pe… mii și mii de pagini.

„Dragon” este, deci, prima carte din Seria Aripile Albastre, o serie fantastică prin scriitura migăloasă și exactă, prin atmosfera creată și, mai ales, prin simbolistica japoneză specifică.